Ruxandra Donose şi manifest pentru o operă

Berlinul este cunoscut drept una dintre capitalele europene cu viaţa culturală cea mai intensă, diversă şi plină de culoare, dar şi cea mai avangardistă. De la cluburile underground la scena teatrală şi la viaţa de concert, în capitala Germaniei poţi găsi ce e mai bun.

Deutsche Oper, Staatsoper, Komische Oper sunt instituţii aflate într-o concurenţă benefică, dar şi într-o ierarhie foarte clară, cu poziţii foarte greu de modificat. A vedea o premieră la Deutsche Oper este aşadar un privilegiu pentru un vizitator al oraşului, iar în cazul meu  existenţa Ruxandrei Donose în distribuţie în principalul rol feminin reprezenta o atracţie în plus.

Oricum, se pare că am avut parte de o seară cu totul aparte, participând la primul spectacol după premieră cu „Don Giovanni" de Mozart, în regia lui Roland Schwab, conducerea muzicală fiind semnată de Roberto Abbado. Cunoscut ca un regizor care favorizează imaginile vii şi peisajele dramatice şi fantastice, Schwab propune în „Don Giovanni" una dintre producţiile scenice cele mai pline de idei pe care le-am văzut vreodată, fie ele de operă sau de teatru.

Imagini întunecate

Într-o dominantă întunecată, pulsând de conotaţii erotice, mai mult sau mai puţin maladive - totuşi deloc surprinzătoare în cazul poveştii lui Don Giovanni, producţia ce beneficiază de scenografia lui Piero Vinciguerra şi costumele semnate Renée Listerdal fascinează în primul rând prin multiplicarea personajului principal reflectat într-un grup de actori care susţin vizual drama.

Singurele pete de culoare sunt cele trei personaje feminine - Ruxandra Donose în Donna Elvira, Marina Rebeka în Donna Anna şi Martina Welschenbach în Zerlina - toată partea vizuală şi de mişcare recreând povestea, adâncind aspectele psihologice ale acţiunii.

Toate vocile sunt excepţionale, dar între cele trei prezenţe feminine, Ruxandra Donose iese în evidenţă printr-o evoluţie actoricească intensă, pasională şi disperată în nobleţea ei rănită, abordând vocal cu inteligenţă un rol jucat de obicei de soprane, dar care prin culoarea umbrită a vocii de mezzo câştigă în dramatism şi adâncime. Sfâşietoarea arie din ultimul act descrie personajul în întreaga sa complexitate.

Păreri împărţite în rândul publicului

Profilul celor două personaje principale masculine - Don Giovanni şi secundul său, Leporello, întruchipate de doi specialişti ai acestor roluri, Ildebrando D'Arcangelo şi Alex Esposito -, este spectaculos, atletic, atât din punct de vedere vocal, cât şi scenic.

Performanţele celor doi sunt remarcabile în a cânta perfect expresiv, intens, dramatic sau comic atunci când e cazul, aflându-se într-o mişcare continuă, întruchipând desăvârşit cântăreţul-actor, contrazicând violent mitul solistului de operă care iese la rampă pentru a-şi cânta aria.

Dar uimirile mele nu aveau să se încheie aici, ajungând de pe scenă spre sală şi chiar pe trotuarul din faţa Operei, pe care a avut loc înaintea celui de-al treilea spectacol o manifestaţie împotriva acestei montări, dublată de răspândirea unui manifest tipărit pe această temă.

Deşi nu este recunoscut precum spectatorii italieni pentru reacţiile violente, publicul de la Deutsche Oper era în mod evident divizat între admiraţia faţă de distribuţia de reală valoare şi omogenitate şi părerile divergente privind montarea lui Schwab şi chiar orchestra Deutsche Oper, care iritase publicul prin succesiunea de greve din ultima perioadă.

La nivelul foarte înalt pe care l-am văzut la Berlin, pe scenă se adaugă aşadar faptul că astfel de întâmplări artistice aprind spiritele şi, în mod evident, contează pentru o bună parte dintre intelectualii unuia dintre cele mai culturale oraşe ale Europei.