De ce-l uităm pe Caragiale?

La început de februarie, nimeni nu pare să-şi amintească de ziua „dramaturgului naţional“, deşi „ne bălăcim în cruntele lui adevăruri“, cum spune Dan C. Mihăilescu. Ziua de 15 ianuarie a intrat în conştiinţa publică şi, an de an, autorităţile, personalităţile publice şi „condeiele“ îşi amin-tesc automat de Mihai Eminescu. Data de 30 ianuarie sau 1 februarie, ziua de naştere a lui Ion Luca Caragiale, nu pare să

15 ianuarie a devenit Ziua Culturii Naţionale, sărbătorită anul acesta prin câteva manifestări festiviste. În schimb, ziua dedicată clasicului care a ales să-şi trăiască ultimii ani la Berlin rămâne una oarecare, fără să fie marcată în niciun fel de „jucătorii" din sfera culturii.Contactat de „Adevărul literar şi artistic", Radu Enache, consilierul lui Kelemen Hunor, ministrul Culturii, a declarat: „În acest moment, ministerul nu contribuie financiar la niciun eveniment legat de Caragiale. Ministerul este un organ administrativ şi nu are atribuţia de a organiza evenimente de acest gen decât atunci când există o prevedere legală, ca în cazul Zilei Culturii Naţionale". Potrivit oficialului, „iniţiativa trebuie să vină din partea instituţiilor de cultură subordonate ministerului". Or, nu au existat proiecte legate de sărbătorirea lui I.L. Caragiale, a adăugat Radu Enache.

Cauzele unei stări de fapt

În viziunea criticului literar Dan C. Mihăilescu,  această situaţie adevereşte formula lui Laurenţiu Ulici „trăim în Caragiale, visând la Eminescu", precum şi definiţia lui Radu Cosaşu, potrivit căruia „fiinţa noastră e caragialo-eminesciană". Apelând la un element de psihologie a poporului român, criticul explică: „La români, închipuirea, fantasmele şi «visul de luceferi» bat de departe realitatea «fără moral şi fără prinţipuri». Mesagerului aducător de veşti proaste i se taie invariabil capul. Cum să-l venerezi pe Caragiale, care-ţi etalează viciile, micile-mari mizerii ascunse prin alcov, bezna din pivniţă şi toate cele inavuabile, în locul «dioramelor» desfăşurate cosmic de Eminescu, prin care ai acces (utopic, fireşte) la originile lumii, Cuvântul dintâi, înţelepciunea de pe urmă şi la statura voievodală?!?". Dan C. Mihăilescu recurge şi la un element de istoria literaturii şi de istoria mentalităţilor deopotrivă: „De la Grigore Ventura, Mitiţă Sturdza şi Macedonsky, până la Pompiliu Eliade, N. Davidescu şi  Noica, de la high life-ul lui Mişu Văcărescu, la rezervele lovinesciene şi sublumea ceauşismului neştiutor de glumă - başca tradiţionala reticenţă a «clubului mathein» - I. L. Caragiale a fost ostracizat, fluierat, răstălmăcit şi alungat infinit mai mult decât a fost admirat, curtat şi aplaudat. Ce-i drept, nici Aristofan nu i-a depăşit vreodată în stima publicului pe Eschil, Sofocle şi Euripide, nici Plaut pe Seneca, nici Molière pe Corneille şi Racine, nici Gogol pe Tolstoi şi Dostoievski ş.a.m.d."

Mircea Vasilescu, profesor de literatură română la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi redactor-şef al revistei „Dilema veche", observă rolul jucat de ipocrizie în această stare de fapt, precum şi incompatibilitatea spiritului caragialian cu manifestările protocolare: „În jurul lui Eminescu s-a construit o întreagă «mitologie naţională», aşa încât şi sărbătorirea lui preia tot arsenalul festivismului oficial: sesiuni ştiinţifice solemne, litanii radio-televizate, retorică amplă şi altele. Plus ipocrizia specifică: o zi pe an, tot românul simte nevoia să leşine când aude numele Poetului Naţional şi să-şi declare amorul nestins faţă de El, care «ne reprezintă pe toţi». În restul anului, foarte puţini îl citesc şi se regăsesc cu adevărat în scrierile lui. Or, Caragiale nu se pretează la aşa ceva. Nu-l poţi închide pe Nenea Iancu în solemnităţi. El trezeşte un alt fel de ipocrizie: tot românul spune că «ne reprezintă» şi că «e actual», dar în sinea sa (mai) tot românul e enervat că nu reuşim să ieşim din felul cum ne-a zugrăvit Caragiale."

Scriitoarea Ioana Pârvulescu, conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi autoare a volumului „În ţara miticilor. De şapte ori Caragiale", comentează: „Nu cred că Eminescu e mitizat mai mult decât Caragiale, poate dimpotrivă, şi nici că trebuie făcută o ierarhie a sărbătoririlor. Şi nu prea cred nici în sărbătoriri, mai ales că, vă amintiţi, la sfârşitul vieţii Caragiale le-a refuzat: «Eu nu sunt un erou - eu sunt un burghez. Mi-e groază de mulţime. N-am nici aplecare nici le physique de l'emploi pentru triumf». Cred că nici în posteritate nu l-ar fi încântat mulţimile entuziaste".

Clişee şi tipare
Foto: agerpres
La întrebarea „Cum este întipărit Caragiale în mentalul colectiv românesc?", Ioana Pârvulescu răspunde cu o replică celebră scrisă de „împricinat": „E sublim, dar..." În viziunea scriitoarei, pentru publicul larg, din care se exclud actorii şi literaţii, cel mai important dramaturg din cultura română „e prezent doar prin câteva clişee, foarte puţine, învăţate la gimnaziu, inclusiv cel tocmai amintit de mine".  Un sondaj ar dezvălui, în viziunea opinentei, imaginea tipizată a scriitorului născut la Haimanale: „Dintre schiţele lui Caragiale cred că orice sondaj ar arăta că se ştiu numai D-l Goe... şi Bubico. E incredibil cât de puţin se cunoaşte din tot ce a scris Caragiale, care totuşi n-a scris aşa de mult. Şi tot din şcoală se ţin minte nişte clişee de interpretare din perioada comunistă. Că ar fi «zugrăvit societatea coruptă a timpului său», că ar fi împotriva burgheziei (el, care şi-a afirmat explicit preferinţa pentru confortul şi modul burghez de existenţă), că ar fi un om care a râs toată viaţa. Nu degeaba a apărut la Humanitas un audiobook intitulat «Un alt Caragiale», cu texte selectate şi citite de Andrei Pleşu, în care există un Caragiale «mai puţin cunoscut» şi unul «mai puţin vesel»". Pe de altă parte, „victoria literară" a autorului „Scrisorii pierdute"  constă concret în faptul că cititorii recunosc „instinctiv" un tipar.

Ioan Pârvulescu apelează la un exemplu: „De pildă, în Europa dumitale, genericul rubricii lui Mircea Vasilescu din «Dilema veche», cred că lumea îl simte pe Caragiale, chiar dacă nu toţi ştiu că formula vine din replica lui Caţavencu «Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România ... » („O scrisoare pierdută", 1884, Actul III, scena 3)".

În ceea ce priveşte imaginea dramaturgului în mentalul colectiv, autorul rubricii amintite răspunde tranşant, remarcând, la rândul său, victoria scriitorului:  în general, Caragiale este perceput ca unul „de-ai noştri, din popor", în ale cărui personaje ne recunoaştem, de care râdem, dar după aceea rămânem cu un gust amar. „El a vrut aşa. Şi i-a reuşit de minune", conchide Mircea Vasilescu. „Ca Păcală pe lângă Mioriţa, ca Nastratin faţă de Meşterul Manole, sau Cătălin pe lângă Hyperion: un bufon răutăcios, pehlivan cinic şi mercantil, ori un necruţător corupător de fecioare visătoare" - astfel arată, din perspectiva lui Dan C. Mihăilescu, imaginea simplificatoare de care se bucură astăzi Caragiale. 

„Un minut de tristeţe naţională"

Mircea Vasilescu, redactor-şef al revistei „Dilema veche“ şi profesor la Universitatea din Bucureşti, Dan C. Mihăilescu,  critic literar şi Ioana Pârvulescu, scriitoare şi conferenţiar la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti

În ceea ce priveşte omagierile şi comemorările publice ale scriitorului, părerile specialiştilor sunt împărţite. Dată fiind evidenta incompatibilitate dintre spiritul caragialian şi spiritul festivist, Mircea Vasilescu exclude sesiunile solemne şi discursurile „lăcrămoase", propunând două modalităţi alternative de a-l sărbători: „Să ieşim şi să ne pupăm în piaţa publică («pupat toţi Piaţa Endependenţi»...). Apoi să citim textele lui amare şi să păstrăm un minut de tristeţe naţională că, fir'ar să fie, nici anu' ăsta n-am fost mai buni..."

Dan C. Mihăilescu răspunde cu o întrebare retorică: „Cum şi când să-l mai şi sărbătorim, de vreme ce ne bălăcim, cu fervoare mizofilă, în cruntele lui adevăruri de dimineaţă până seara? Ia să revedem filmul lui Lucian Pintilie «De ce trag clopotele, Mitică?». E ditamai bolgia infernului dantesc. Ia citiţi Domniile Voastre cât se poate de serios «decalogul puterii» (cum i-am spus cândva) din «O scrisoare pierdută». Ne mai dă gura să râdem la steagurile furate de poliţai, adulterul omnipotent, traficul oneros, cameleonismul de partid şi halena alcoolică a Cetăţeanului alegător, plus numele candidatului venit «pe sârmă» de la Centru şi finala împăcare generală pe fondul corupţiei şi deriziunii generalizate?" Criticul literar se pregăteşte, însă, pentru anul 2012, când se va comemora centenarul morţii lui Caragiale, şi are pe masa de lucru volumul „I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii", studiu care va fi lansat la Târgul de carte Gaudeamus.

Intenţia criticului este de a pune sub lupă „paradoxul epistolar": „Dacă în operă, scrisoarea (răvăşelul, biletul de amor etc.) este cu adevărat «coada dracului»- învolburând, otrăvind şi smintind totul - în schimb, în  biografia autorului, ea reprezintă tot ce poate fi mai narcisiac şi dulce legănător, mai înţelept părinteşte şi hedonist histrionic".

A citi proza şi dramaturgia lui Caragiale este ideal „oricând ai poftă de bunătăţi literare", spune Ioana Pârvulescu, subliniind că omagierile „nu trebuie făcute la data fixe", cu atât mai mult cu cât, în acest caz, „nici nu ştim data exactă" a naşterii autorului. „Pentru mine, singurul mod de a sărbători un scriitor este să-l citeşti, iar, în cazul unui dramaturg, să-l joci", adaugă opinenta.

"Cum şi când să-l mai şi sărbătorim, de vreme ce ne bălăcim, cu fervoare mizofilă, în cruntele lui adevăruri de dimineaţă până seara?"
Dan C. Mihăilescu critic literar

"Să citim textelelui amare şi să păstrăm un minut de tristeţe naţională că, fir'ar să fie, nici anu' ăsta n-am fost mai buni... ."
Mircea Vasilescu redactor-şef „Dilema veche"

Sărbătorit la UNATC

Există cel puţin un loc în care ziua lui „Nenea Iancu" nu trece neobservată, ci chiar este una dintre cele mai importante ale anului. În fiecare an, la 30 ianuarie, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" Bucureşti sărbătoreşte Ziua UNATC şi ziua patronului său spiritual, Caragiale. Anul acesta, evenimentul s-a desfăşurat pe parcursul a două zile - 29 şi 30 ianuarie -, în care publicul a avut ocazia să se bucure de cele mai noi spectacole şi filme ale tinerilor artişti şi a luat parte la omagierea a doi dascăli remarcabili. Prof. univ. Elisabeta Bostan şi prof. univ. dr. Dumitru Carabăţ au completat galeria personalităţilor cărora Senatul UNATC le-a acordat titlul Doctor Honoris Causa. Un alt motiv de sărbătoare l-a reprezentat inaugurarea a două noi săli de spectacole, în cadrul Studioului de Teatru al UNATC: Sala „Ion Cojar" şi Sala „Atelier", care vor găzdui producţii ale masteranzilor Facultăţii de Teatru. Spectacolele inaugurale au fost „Hedda Gabler", „Mofturi la Union", „Un tramvai numit dorinţă" şi „Pa-dam, Pa-daam!". Doinel Tronaru

Marcel Iureş, în rolul lui Caţavencu

Foto: Petrică Tănase

Trei teatre importante vor prezenta, anul acesta şi anul viitor, spectacole după piesele lui Caragiale.

- Teatrul Naţional „Radu Stanca" din Sibiu (TNRS) nu a pregătit evenimente speciale la aniversarea celor 159 de ani de la naşterea dramaturgului. Duminică, 6 februarie, de la ora 19.00, se va juca însă „O noapte furtunoasă", un spectacol regizat de Şerban Puiu, care a avut premiera la 24 mai 2002. Totodată, directorul Constantin Chiriac a anunţat că Silviu Purcărete va monta „D'ale carnavalului" (scenografia Dragoş Buhagiar, muzica Vasile Şirli), iar premiera spectacolului ar putea avea loc la sfârşitul lunii martie, anul acesta. Şi în 2012, TNRS va avea evenimente dedicate „Anului Caragiale".
- Teatrul de Comedie Bucureşti are în plan două spectacole anul acesta. Regizorul Alexandru Dabija repetă „O scrisoare pierdută" (cu premiera anunţată peste două luni). În distribuţie se află Marcel Iureş (Caţavencu), Valentin Teodosiu (Trahanache), Marius Florea Vizante (Tipătescu), Dorina Chiriac (Cetăţeanul turmentat), George Mihăiţă (Dandanache), Mihaela Teleoacă (Zoe). Scenografia va fi realizată de Puiu Antemir. Un alt spectacol care va avea premiera anul acesta va fi „Momente şi schiţe", cu un scenariu adaptat de Nicolae Urs.
- Ion Caramitru, directorul Teatrului Naţional „I. L. Caragiale" din Bucureşti ne-a declarat că instituţia nu a pregătit ceva special zilele acestea: „159 este o cifră nesemnificativă. Îl vom sărbători pe Caragiale anul viitor, când se împlinesc 160 de ani de la naşterea lui". În repertoriul teatrului se joacă în prezent, cu succes, „O noapte furtunoasă" (premiera în 2002), în regia lui Felix Alexa. „În toamna acestui an vor începe să repete regizorii Alexandru Tocilescu, la Sala Mare, «D'ale carnavalului» şi Alexandru Dabija, un colaj după operele lui Caragiale", a mai spus Ion Caramitru. Dan Boicea