Nicolae Manolescu: Amintiri
0
Numai ce se repetă are semnificaţie, pretind semioticienii. Să fie oare adevărat şi pentru ceea ce se repetă în viaţa unora dintre noi?
Îmi priveam zilele trecute dosul palmelor, în timp ce mă spălam pe mâini, şi mă întrebam ce îmi aduc aminte venele îngroşate, când şi unde le mai remarcasem. Mi-am dat seama că erau mâinile bunicului meu matern, în custodia căruia fratele meu şi cu mine ne-am aflat la începutul anilor 1950, când, după cum am povestit în „Viaţă şi cărţi", amândoi părinţii noştri fuseseră arestaţi.
Bunicul meu avea 71 de ani, adică mai puţin cu unul decât am eu acum, şi venele de pe dosul palmelor mă fascinau ca un semn indubitabil de bătrâneţe. Nu se auzise pe atunci de colesterol sau eu nu auzisem, dar intuiţia îmi spunea că vârsta înaintată e de vină pentru îngroşarea venelor. Bunicul mi se părea teribil de bătrân, ca toţi bunicii, dacă mă gândesc bine. Mi se năzare câteodată că şi eu, astăzi, le par celor foarte tineri la fel de bătrân.
Ca şi mine, bunicul a crescut la bătrâneţe, nu unul, ci doi copii. Vremurile erau mai grele decât astăzi, dar creşterea copiilor n-a fost niciodată uşoară. O spun din proprie experienţă: bunicii sunt mai prăpăstioşi decât părinţii şi le iau pe toate ale copiilor, boli şi altele, mult mai în serios.
Importanţa unui ser
Vorbeam de repetiţii: în tinereţe, bunicii mei materni crescuseră cinci copii. Unul s-a prăpădit la câteva luni din cauza unui crup difteric netratat din lipsa serului necesar. Asta se întâmpla în timpul războiului balcanic din 1913. Bunicul era pe front, concentrat la cavalerie. Se va întoarce rănit, ceea ce îl va face inapt pentru Marele Război care stătea să înceapă. Între timp, îl pierduse pe ultimul născut.
Treizeci de ani mai târziu, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost rândul meu să profit de lipsa medicamentelor şi să mă îmbolnăvesc de boala necunoscutului meu unchi. Ne aflam, împreună cu mama, la bunici, la Rm.Vâlcea, tata fiind concentrat, aşa zicând, la locul de muncă, era inspector general pentru şcolile primare din plasa Alba, fiindcă nu făcuse armata, ca fiul cel mai mare al unei mame văduve cu unsprezece copii. Serul cu pricina, ia-l de unde nu-i. Scenariul fatal părea că se repetă. Noroc cu bunica: ea era partea lucidă a familiei. Bunicul şi mama reprezentau partea sentimentală. Dacă ar fi fost după ei, muream cu zile. Am mai povestit cum bunicul, disperat, a anunţat că se duce la Olt să se înece, în timp ce bunica încerca, numai ea ştia cum, să facă rost de ser şi, când bunicul s-a întors spăşit, bunica l-a luat peste picior: „Ei, te-ai răzgândit?". Până la urmă, tata a găsit serul şi a venit val-vârtej cu un marfar, trenurile de persoane nu circulau decât foarte rar, şi m-a salvat.
M-am întrebat nu o dată dacă experienţa de două ori antebelică din tinereţea bunicilor mei le-a folosit când s-au văzut siliţi la bătrâneţe să crească doi copii. Greutăţile zilnice erau imense, dar nu i-am auzit niciodată plângându-se. N-am idee de cum o crescuseră pe mama şi pe fraţii ei, cu o jumătate de secol în urmă. Aveau gospodărie, din care o mică parte mai exista şi în anii 1950, aveau bucătăreasă şi mai multe bone, ceea ce devenise de neînchipuit, copiii fiind născuţi unul după altul la distanţă de un an, deşi, ca avocat, bunicul nu câştiga cine ştie ce, din câte mi s-a relatat, din cauză că se mulţumea cu onorarii pe măsura celor mai amărâţi clienţi din oraş, care îi prinseseră slăbiciunea şi îl asaltau.
Secretul lădiţei de lemn
În anii în care am stat la Rm.Vâlcea, viaţa noastră cea de toate zilele nu mai avea nici cea mai mică asemănare cu aceea de la începutul secolului. Lucrul era evident chiar şi pentru copilul care eram. Astăzi ştiu că distanţa, deosebirea, în toate privinţele, dintre prezent şi anii copilăriei mele este mult mai mare decât aceea dintre anii copilăriei şi începutul de secol XX. Dar pe când ne aflam, fratele meu şi cu mine, în sarcina bunicilor materni, trecutul, nu chiar foarte îndepărtat, mi se părea mai adânc decât un puţ al cărui fund nu se vede.
Am mai dat exemplul acesta: remarcând după un dulap o lădiţă de lemn, din acelea pe care le foloseau recruţii, am întrebat-o pe bunica ce e cu ea, şi bunica mi-a destăinuit un mare secret: bunicul fusese deputat averescan în anii 1920 şi se temea că va fi arestat, ca şi părinţii mei, aşa că se pregătise cu lucruri de primă necesitate. Cei nici treizeci de ani, câţi trecuseră de când Averescu înfiinţase Partidul Poporului (sper din toată inima că Dan Diaconescu nu s-a inspirat de la Mareşal!), mi s-au părut o infinitate şi nu m-am putut abţine să nu râd pe seama temerilor bunicului. Când mă gândesc că de atunci şi până azi au trecut de două ori mai mulţi, nu-mi mai vine să râd.
"Bunicul mi se părea teribil de bătrân, ca toţi bunicii, dacă mă gândesc bine. Mi se năzare câteodată că şi eu, astăzi, par celor foarte tineri la fel de bătrân.''
"O spun din proprie experienţă: bunicii sunt mai prăpăstioşi decât părinţii şi le iau pe toate ale copiilor, boli şi altele, mult mai în serios.''
Se încarcă comentariile...
