Români din umbră. Ştefan Lupaşcu, omul care „a întunecat lumina”

Ştefan Lupaşcu (1900- 1988) a fost un filosof român care a uimit lumea academică a Parisului cu studiile sale. Lupaşcu a dezbătut pe diverse teme cu foarte mulţi dintre intelecutalii vremii, precum Breton sau Dali. În cel de-al patrulea episod „Români din umbră”, Adevărul.ro prezintă povestea lui Ştefan Lupaşcu (Stephane Lupasco), un însetat de cunoaştere, prieten al intelectualilor, inclasabil în opera sa şi cel care „a întunecat lumina”.

Ştefan Lupaşcu se naşte pe 11 august 1900 , la Bucureşti, fiind urmaşul unei vechi familii boiereşti. Părinţii săi sunt Alexandru Lupaşcu, avocat şi deputat liberal, şi Alexandrina Ciculescu. Cei doi vor avea împreună doi fi, pe Henri şi pe Ştefan.

Din nefericire, doar al doilea va duce o viaţă lungă în care îşi va putea urmări interesele academice, în vreme ce primul, Henri, va muri la 27 de ani de tuberculoză, în timpul sudiilor la Paris.

Bunicul pe linie paternă al lui Ştefan Lupaşcu a fost liberalul Alexandru Lupaşcu, preşedinte al Curţii de Conturi, prieten apropiat al lui Ion C. Brătianu. Pe linie maternă, lanţul genealogic se complică, mama lui Ştefan Lupaşcu provenind dintr-o familie greacă cu nume romanizat, Alde Lupasco-Massot, după cum scrie Mihai Sorin Rădulescu într-o lucrare dedicată filosofului, „Strămoşii lui Stephane Lupasco”, din volumul „Genealogii”.

Copilăria

Până la vârsta de 13 ani, fraţii Lupaşcu, Henri şi Ştefan, studiază cu profesori particulari, pentru ca mai apoi să fie daţi la şcoală. Între 1913-1915, urmează liceul „Sfântul Gheorghe” din Bucureşti, iar verile şi le petrec la Ţibana, pe proprietatea familiei Ghica, alături de Lili Teodoreanu şi fiicele lui Delavrancea.

Se pare că, încă de pe la 14 ani, tânărul Ştefan Lupaşcu ar fi început să îi citească pe Kant, Spinoza, Bergson, Aristotel sau Schopenhauer.

Aşezarea în Paris

În 1916, din cauza condiţiilor ce se impuneau în primul război mondial, familia ajunge la Paris, după un drum anevoios prin Sankt Petersburg, Finlanda, Norvegia şi Anglia. Aici, mama celor doi băieţi va da lecţii de pian în particular căci fusese eleva celebrului muzician Cesar Franck, după cum scrie Oana Soare în volumul „Infinitul şi experienţa . Stephane Lupasco şi corespondenţii săi”.

Când ajunge, Ştefan Lupaşcu se înscrie la liceul Buffon din Paris une, în 1920, susţine bacalaureatul. Doi ani mai târziu, în 1922, tatăl său moare.

Ştefan Lupaşcu va urma, începând cu 1920, în paralel, cursurile a două facultăţi, una de ştiinţe exacte şi una de filosofie.  Studentul îşi va obţine în doar trei ani, între 1924 şi 1927, certificate în psihologie, estetică şi ştiinţa artei, morală şi sociologie, filosofie generală şi logică, precum şi în matermatică, fizică şi biologie. În 1928, îşi ia licenţa în litere, după cum notează Oana Soare în acelaşi volum.

Debutează în poezie în 1926, cu voumul Dehors, iar doi ani mai târziu, se căsătoreşte cu Georgette Ghica, soră vitregă a vărului său primar, Gregoire Ghica.

În 1935, Lupaşcu (foto: dreapta) îşi susţine doctoratul în litere la Sorbona, pe domeniul logică şi epistemologie, avându-l ca profesor pe Abel Rey. Lucrarea sa, „Du devenir logique et de l’affectivite” este publicată la scurt timp după susţinere, la editor Vrin, fiind foarte apreciată de fizicianul Louis de Broglie şi de filosoful Emile Brehier.

În acelaşi an, mama sa, Alexandrina, moare în România.

În vara anului 1937, participă la cea de-a noua ediţie a Congresului Internaţional de Filosofie Decartes, prezidată de Henri Bergson, unul dintre cele mai mari congrese de acest tip, unde Lupasco va susţine o comunicare despre dubla cauzalitate la Descartes care se pare că impresionează audienţa.

La scurt timp divorţează de Georgette pentru a se căsători, la Paris, cu pictoriţa Yvonne Bosc, editor şi, pentru o perioadă, coordonatorul editurii Stock. Cei doi vor avea împreună o fiică, pe Alde Lupasco Massot.

Revenirea în România

Între 1937 şi 1939, Lupaşcu va colabora cu diverse reviste literare din România, precum „Revista Fundaţiilor Regale” sau „Viaţa Românească”. În 1939,  revine în România şi face armata la Turnu Măgurele, în regimentul 2 de artilerie uşoară. Îşi va obţine un document medical, datat după cum scrie Oana Soare,  23 decembrie 1939, în care acesta este prezentat ca un suferind de o serie de boli imaginare. Documentul este aprobat în 1940, reuşind astfel să evite calea mersului la război.

Inclasabilul Lupasco

Lupasco va fi ales, între 1946-1956, cercetător al C.N.R.S. (Centre National de la Recherche Scientifique), la secţiunea de epistemologie. Cercetător principal nu va ajunge însă din cauză că lucrările sale nu pot fi încadrate într-un domeniu. Astfe, va părăsia C.N.R.S. în 1956.

Basarab Nicolescu (Foto: Marian Iliescu/Adevărul)

„Influenţa lui Stéphane Lupasco asupra culturii franceze este considerabilă dar, în majoritatea cazurilor, subterană. Inclasabil, Lupasco era considerat filosof de către fizicieni şi fizician de către fîilosofi, şi mai grav încă n atmosfera franceză, de dreapta de către intelectualii de stânga şi de stânga de către cei de dreapta. La intersecţia culturii franceze cu cea română, a culturii ştiinţifice cu cea umanistă...”, scrie fizicianul şi filosoful Basarab Nicolescu despre Lupasco.

Pe 12 martie 1947, va primi cetăţenia franceză.

Succesul internaţional în „trei materii”

În 1960, Lupasco are parte de debutul internaţional, odată cu publicarea eseuluii „Cele trei materii” care va fi publicată în spaniolă, franceză, italiană, portugheză. Cu această ocazie, Claude Mauriac salută „un nou Discurs asupra metodei”

Conform lui Lupasco,  materia ar putea fi caracterizată în trei forme diferite şi distincte: materia microfizică, materia macrofizică şi materia biologică.  Întreaga materie se prezintă sub forma unui sistem energetic care are diverse straturi ( quark, proton, neutron, atom, moleculă, celulă..), după cum explică Langevin.

Cercetarea ştiinţifică, în viziunea lui Lupasco, nu se ocupă cu noţiunea şi natura energiei, iar tot sistemul energetic depinde de forţe antagonice, anagonismul fiind indispensabil în formarea sistemelor fizice.

„Nimeni nu poate tăgădui faptul că Ştefan Lupaşcu a introdus un ferment revoluţionar în cadrele logicei omului. Gânditorul român a pus în lumină defeinitvă semnificaţia filosofică a evoluţiei ştiinţei moderne, între om şi univers, el a stabilit o legătură cu totul nouă, care obligă spiritul nostru să renunţe la obişnuinţele raţionale de odinioară pentru a le substitui o mecaniă intelectuală a contradicţiei şi a bătăliei logice. Ştefan Lupaşcu a dăruit acestei ănnoiri un caracter de izbăvitoare evidenţă”, spunea Ion Haralamb, la Radio Europa Liberă, în noiembrie 1960, despre filosofia lupasciană, citat de Oana Soare.

Recunoscut şi apreciat de oameni

Conform fiicei sale, Lupasco era obsedat de moarte şi metafizică, fiind iubitor de literatură şi muzică. Se pare că, în tinereţe, Lupasco a scris opere de teatru, nuvele şi un roman, dar care nu s-au păstat.

Cât despre înfăţişarea sa fizică, fiica lui spunea că în tinereţe, acesta era frumos, profund şi briliant, un senzualist, dovada fiind că în anii '20, adaugă Alde, cântărea 90 de kilograme.

Pictorul Georges Mathieu este o altă personalitate a Parisului dintre multe altele care l-au admirat pe Lupasco. Mathieu s-a întâlnit cu filosoful român înt-o braserie, după ce i-a luat numărul de telefon de la Emil Cioran, prin anii '50. Filosoful avea să îi expună pictorului ideile sale despre nevroză şi nebunie Mathieu îl descrie ca pe un om binevoitor şi jovial, corpolent, care fuma adesea pipă. Acestuia îi plăcea varza acră pe care o comanda la dejun pentru ca mai apoi să mai ia una. Conform acestuia, îşi mai amintea Mathieu, citat de Langevin, pentru a deveni mai subţire trebuie să mănânci mult.

O altă personalitate a Parisului care l-a respectat şi admirat pe Lupasco a fost şi renumitul suprarealist Andre Breton, care a recunoscut rapid importanţa filosofiei românului pentru înţelegerea artei. Într-un interviu publicat în Madrid, în 1950, Breton face referire la una dintre cărţile lui Lupasco, anume „Logică şi contradicţie”.

„În ochii artiştilor, această carte va fi de un imens interes pentru stabilirea şi clarificarea conexiunii „cele mai enigmatice” care există între valorile logice şi contradicţiile ei, pe de o parte, şi datele emoţionale, pe de altă parte”, scria Andre Breton despre cartea lui Lupasco, în „Anthologie de l’humour noir”, Paris, 1950.

Salvador Dali ascultându-l pe Ştefan Lupaşcu (Foto: Robert Descharnes. Sursă foto: Facebook/Basarab Nicolescu)

Lupasco i-a stârnit interesul şi lui Salvador Dali, care a vrut să ştie cât mai multe despre mecanica cuantică, lucru care s-a regăsit şi în unele dintre operele sale consacrate precum „Galatea în sfere atomice”. Se pare că astfel de picturi i se datorează şi lui Lupasco care s-a văzut cu Dali de câteva ori, vizitându-l, alături de familie, chiar şi la casa pictorului din Cadaques.

Impresionat de cunoştiinţele filosofului, Dali l-a invitat să facă parte din Academia de Arte Frumoase, alături de Chirico, Ionesco şi Labisse.  De asemenea, în 1978, l-a invitat la emisiunea sa, „O mie şi una de viziunui ale lui Dali”, unde a încheiat îndemnând telespectatorii să citească neapărat Lupasco.

„ Aţi întunecat în chip magistral lumina!”, i-a spus pictorul spaniol filosofului.

Lupasco, un iubitor de literatură, a avut legături puternice şi în această zonă unde poate cea mai puternică a fost pe lângă Benjamin Fondane, cu un alt compatriot de-al său, Eugene Ionesco.

Lupasco (foto: dreapta) a avut rolul său în naşterea teatrului absurd al lui Ionesco, cei doi având lungi discuţii filosofice. În „Eugene Ionesco- mistic sau necredincios” de Marguerite Jean- Blain, autoarea subliniază rolul pe care Lupasco l-a avut în itinerariul spiritual al lui Ionesco, acela de a-i da o viziunea asupra lui Dumnezeu.

Numele lui Lupasco, precum şi unele dintre ideile sale se regăsesc în piesa lui Ionesco, „Victimele datoriei” creată la Teatrul din cartierul latin.

De asemenea, în volumul „Sub semnul întrebării”, apărut la editura Humanitas, Ionesco descrie o conversaţie tipică între el şi prietenul său.

„Filozoful Ştefan Lupaşcu mă asigură că într-o zi i s-a întâmplat ceva extraordinar. O lingură i-a scăpat dinmîini şi n-a ajuns până la pământ. A dispărut.El confirmă că este evenimentul cel mai ciudat pe care l-a pututcunoaşte vreodată. Este convins că lingura a dispărut în lumea negativă. „Da, îmi spune el, este o structură cares-a dezintegrat; din punct de vedere ştiinţific este de înţeles.” Nu era o structură, îi spun, erau două structuri,chiar legate una de alta, este mult mai greu de acceptat. „Una trebuie s-o fi tras după sine pe cealaltă, îmi răspunde Lupaşcu.”, scria Eugène Ionesco.

Pentru alţii însă, Lupaşcu avea să fie un ajutor nu doar în ceea ce le privea scriitura, ci chiar pentru supravieţuire.

În 1944, Lupasco încearcă să îşi elibereze cel mai bun prieten, pe poetul Benjamin Fondane (Fundoianu) de la Auschwitz. Alături de soţia acestuia, Genevieve, şi de Emil Cioran, Lupasco merge la poliţie şi îi obţine aprobarea de eliberare, dovdeind cu acte căsătoria lui Fondane cu o ariană. Totuşi, din dragoste pentru sora sa, Fondane va refuza eliberarea şi va muri gazat.

Vintilă Horia ascultându-l pe Ştefan Lupaşcu în 1969 (Sursă foto: Facebook/Basarab Nicolescu)

Lupaşcu s-a integrat destul de repede în cultura franceză, însă nu şi-a uitat ceilalţi compatrioţi care au ajuns şi ei în Paris din cauza exilului. Vintilă Horia a fost unul dintre intelectualii români ajutaţi de Lupaşcu, în 1966. Acesta avea să întrebe frecvent despre binefăcătorul lui, întrebându-l  adesea pe Basarab Nicolescu ce mai ştie despre el.

La finalul anului 1988, Lupaşcu este internat în spital, iar la scurt timp, pe 7 octombrie 1988, va muri.

„Vestea pe care mi-o dai mă umple de tristeţe. Nu ştiam că Lupaşcu e internat. De alaltăieri de cînd am primit scrisoarea ta nu fac decît să scriu despre el. A fost una din persoanele care au influenţat mult asupra schimbării produse în mine acum aproape douăzeci de ani. După aceea, contactul prelungit în timp, atît cu cărţile cît şi cu persoana lui, atît de autentică şi de fermecătoare, au completat procesul acelei schimbări”, nota Vintilă Horia într-o scrisoare adresată lui Basarab Nicolescu, redată pe convorbiri-literare.ro.

O viaţă de cosmopolit

Ştefan Lupaşcu a avut o minte care a impresionat nume mari ale unei întregi epoci şi a avut norocul unei vieţi tihnite care i-a permis să creeze o operă vastă, lipsită totuşi de unitate, căci, cu fiecare scriere, filosoful estompa liniile ce marcau graniţele din domeniu, scopul său fiind cunoaşterea. Mulţi i-au admirat opera şi au devenit prieteni cu el: André Breton, Benjamin Fondane, Constantin Noica, Georges Mathieu, Salvador Dali, Vintilă Horia, Munir Hafez, Julien Alvard,Emil Cioran, Mircea Eliade, Pius Servien, Virgil Ierunca, Maurice Nadeau, Edgar Morin, Alain Bosquet sau Robert Gallimard. Boris Vian şi Octavio Paz au fost şi ei influenţaţi de scriitura filosofului român care rămâne însă puţin cunoscut, fără ca oamenii să îi cunoască contribuţia imensă adusă patrimoniului universal.  

Nicolaie Steinhardt (foto: dreapta)  i-a recunoscut şi el imensa valoare, numindu-l un fiziolog al universului, admirându-l pentru viziunea sa asupra lumii, pentru felul în care, cu datele pe care le-a extras din această lume, a elaborat legi cu sens despre aceasta.

„Lupaşcu e un sintetizator. A cuprins cu mintea tot ce este nou şi semnificativ in ştiinţa contemporană. Asemenea unui mare artist, a tratat un portret exact şi întreg al cosmosului văzut de vremea noastră (un cosmos în care se manifestă viaţa şi gîndirea). El nu a descoperit elemente ori fapte, ci din datele care i-au stat la dispoziţie a elaborat (propus) legile cele mai probabile, cele mai probabil în vigoare. A înţeles şi explicat (cu vervă şi putere) sistemul de funcţionare a vieţii şi universului”, îl descria Steinhardt  pe Ştefan Lupaşcu.

 „Există un univers Lupaşcu, după cum există un univers newtonian ori un cosmos de Sitter. Lupaşcu, de mă pot exprima astfel, e un fiziolog al universului, al funcţionării sale. Ne-a deschis ochii asupra faptului acestuia ajuns acum evident că viaţa şi lumea sînt construite pe, cu şi în sisteme. Nimic nu poate fiinţa dacă nu are la bază un sistem anume, un anume sistem de sisteme”, mai spunea Nicolaie Steinhardt.