Este vorba despre modul cum abordăm cunoaşterea, asumarea şi vindecarea memoriei unor decenii marcate de abuzuri, crime, compromisuri, dar şi de rezistenţă, adaptare inteligentă şi, în cazul unora, chiar de sfinţenie. Este un act terapeutic readucerea în conştiinţa comunităţii de credinţă a figurilor de clerici, monahi şi laici plasaţi de pedagogia lui Dumnezeu în mijlocul unei dictaturi care se mândrea cu ambiţia de a naşte un „om nou“, altul decât cel paulin. Or, toţi aceştia, cunoscuţi şi necunoscuţi, au produs dovada unei alte antropologii, îndumnezeite.

Evident, biografiile sunt foarte diferite: preferinţele ideologice, căile formaţiei teologice, temperamentele spirituale, ca să spunem astfel, sensibilităţile şi darurile. „Norul de martori“ este pestriţ, greu de încadrat într-o unică şi definitivă categorie. Mai ales dacă ţinem cont de faptul inefabil, insondabil, al convertirii multora de la statutul avut înainte de arestare la o calitate nouă, nebănuită şi nu mereu documentată suficient. Cu alte cuvinte, unii au intrat într-un fel pentru a ieşi complet schimbaţi, transformaţi.

Un asemenea proces de limpezire interioară trebuie să îl abordăm cu maximă delicateţe, cu onestitate şi mai ales cu deschiderea de a recunoaşte, dacă se poate, că Dumnezeu este mai puternic decât încadrările procesuale, etichetările otrăvite sau interesele meschine ale unora care, asemeni corbilor, vor să trăiască astăzi de pe urma cadavrelor istoriei. Nu este vorba despre justificarea exceselor sau exultarea unor pseudo-modele politice. Nu intră în discuţie! Teologic, nimic din ceea ce alimentează ura sau crima nu poate primi girul Evangheliei lui Hristos.

Una peste alta, nu cred că se putea prefaţa mai bine anul centenar următor. Mai departe, în 2019, ne confruntăm cu două situaţii importante. În prima parte a anului, România asigură preşedinţia semestrială a Consiliului European. În partea a doua începe al patrulea deceniu de tranziţie. Dacă luăm ca măsură de timp cei 40 de ani petrecuţi în pustie de poporul ales, atunci este limpede că ne apropiem de momentul în care nu mai putem da vina pe comunism pentru neputinţa actuală. Tot ceea ce urmează să construim sau să ratăm va fi o ispravă a generaţiei noastre istorice.