E un început în tot sfârşitul

Cuvintele ce dau titlul acestui comentariu au fost rostite de Neculai Constantin Munteanu în deschiderea ediţiei din seara de 18 decembrie 1989 a celei mai ascultate emisiuni a postului de radio Europa liberă. E vorba, desigur, despre Actualitatea românească.

Binecunoscutul jurnalist continua în felul următor: „Timişoara e acum numele oraşului românesc scris şi pronunţat în toate limbile pământului. Timişorenii au ieşit în stradă pentru a le reaminti românilor şi opiniei publice internaţionale că e nevoie şi în România de schimbările radicale care s-au produs în celelalte ţări comuniste.”

Nu am la îndemână acum, la mai bine de un sfert de secol distanţă de la rostirea acestor cuvinte, date referitoare la câte milioane de români ascultau în acea seară  radioul de la München şi Actualitatea românească. Probabil mai mulţi ca niciodată. E însă cum nu se poate mai sigur că încă de la sfârşitul verii lui 1989 audienţa Departamentului românesc, oricum cel mai ascultat din întreg complexul Europa liberă -Libertatea, crescuse semnificativ.

Postul difuzase şi comentase încă din luna august un aşa-zis Apel al Frontului Salvării Naţionale, despre care s-a aflat mai târziu că fusese scris de profesorul Alexandru Melian de la Filologia bucureşteană şi că nu avea nici un fel de legătură cu FSN-ul despre care s-a vorbit din 22 decembrie de la prânz. S-au transmis, de asemenea, scrisori ce chemau la acţiuni de protest în timpul Congresului al XIV lea al PCR ori apelau la delegaţi cerându-le să nu joace comedia tragică a realegerii unanime a lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general. Europa liberă în limba română informa prompt şi riguros şi despre protestele- multe, puţine- ale intelectualilor români ori despre solidarizările unora dintre ei cu disidenţa lui Mircea Dinescu. Programul politic le-a vorbit ascultătorilor din ţară despre spectaculoasele schimbări din aşa-zisele “’ţări comuniste frăţeşti”, schimbări ce se succedaseră în cascadă în toamna lui 1989.

În octombrie, în Berlinul răsăritean, fusese înlăturat din funcţie bătrânul şi durul lider al comuniştilor est- germani, Erich Honecker, iar câteva zile mai târziu, prin ceea ce se pare că fusese o eroare administrativă, neajutoratul guvern al RDG a deschis Zidul Berlinului. Vineri, 10 noiembrie, prima ediţie, de la ora 20,10, a Programului politic ce se transmitea de obicei înregistrată s-a difuzat live fiindcă titulara emisiunii, Raluca Petrulian, aştepta o ştire pe care a şi primit-o –înlăturarea din fruntea comuniştilor bulgari, după 35 de ani de domnie, a conducătorului stalinist Todor Jivkov. Şapte zile mai târziu începea şi în Cehoslovacia aşa-numita “revoluţie de catifea”.

Da, Neculai Constantin Munteanu avea dreptate în ceea ce spusese în intro­-ul ediţiei de luni, 18 decembrie a Actualităţii româneşti. Era nevoie ca şi în  România să înceapă schimbări radicale. Iar începutul acestora s-a petrecut la Timişoara, cu două zile înainte. După câteva vorbe rostite de ceilalţi doi redactori ai emisiunii, Emil Hurezeanu şi regretatul Şerban Orescu, a fost difuzată o amplă intervenţie telefonică a unui martor ocular al evenimentelor sângeroase din oraşul de pe Bega. Mai apoi postul a intrat şi în posesia unor documente sonore cutremurătoare, cu focuri de armă şi strigătele mulţimii asupra căreia se trăgea.

Zvonuri privind începutul tulburărilor de la Timişoara circulau în toată România încă din 16 decembrie. Călători veniţi de acolo, studenţi trimişi de autorităţi mai repede în vacanţă, cetăţeni ce avuseseră norocul de a mai prinde câte un telefon în stare de funcţionare dăduseră vestea. Confirmările însă lipseau. Confirmări în absenţa căruia nici un organ de presă serios nu riscă să lanseze pe piaţă nici o informaţie. Era nevoie de răbdare.

Europa liberă a difuzat o primă ştire despre masacrul de la Timişoara într-un buletin de ştiri transmis în cursul dimineţii zilei de duminică, 17 noiembrie. Liviu Tofan, şeful Serviciului de ştiri al Departamentului românesc, apreciase însă că ştirea nu e suficient de sigură, nu e îndeajuns de verificată şi a decis ceea ce în limbaj jurnalistic se cheamă “omorârea ”acesteia, adică nerepetarea ei în grupajele informative următoare. Amintirea greşelilor din toamna Revoluţiei maghiare din 1956, Codul deontologic al Radioului adoptat îndată după aceea, prudenţa poate justificată a directorilor americani îi dădeau dreptate lui Liviu Tofan. Pe holurile Departamentului era însă agitaţie. Şerban Orăscu depune mărturie despre ea în filmul Război pe calea undelor realizat de Alexandru Solomon, film adesea redifuzat de diverse canale de televiziune.

Deşi era o zi de duminică şi deci majoritatea personalului era liber, unii salariaţi au venit la serviciu. Primiseră telefoane de la compatrioţi din exil ori aflaţi temporar în străinătate care le cereau detalii despre ceea ce se întâmpla la Timişoara şi doreau ei înşişi să intre în posesia lor. Până târziu în noapte, veştile erau încă puţine, confirmările sărace. Emisiunea zilnică ar fi urmat să se încheie la ora 24, ora Münchenului, ora 1 noaptea, ora României. Presiunea era prea mare şi Radioul trebuia să facă totuşi ceva. Îl obliga prestigiul lui, îl obligau antecedentele sale din martie 1977. În absenţa directorilor Secţiei române, Liviu Tofan s-a adresat conducerii americane şi, precum Noel Bernard la 4 martie 1977, a solicitat prelungirea emisiei. Îi erau alături Ioana Crişan (Gertrud Dumitrescu), Ioana Măgură-Bernard şi Sorin Cunea pregătiţi să intre în emisie. Aprobarea a venit şi au fost difuzate primele informaţii. Ele au fost repetate pe parcursul întregii nopţi, intercalate de muzică sau de repetarea unor programe curente. Spre dimineaţă lucrurile au devenit mai clare, alţi şi alţi redactori şi crainici s-au prezentat la post.

Ceva mai încolo, postul a început să emită, precum în urmă cu 11 ani, 24 de ore din 24. Microfonul era ţinut deschis în ture de câte patru ore, personalului de la Secţia de emisiuni alăturându-li-se angajaţii de la Cercetare. Putem doar aproxima care a fost impactul acestor emisiuni asupra populaţiei. Putem să îi dăm dreptate lui Emil Hurezeanu, unul dintre redactorii aflaţi atunci în linia întâi care crede că Europa liberă a preluat flama de la Timişoara şi a transformat-o în incendiu la Bucureşti. Sau a făcut să fie astfel.

În urmă cu câţiva ani, înainte de 1989, într-o emisiune din preajma sărbătorilor de Crăciun, unii dintre salariaţii Departamentului Românesc ai Europei libere (semnalez aici o excelentă evocare a celor ce lucrau acolo şi a vieţii de zi cu zi din Radio datorată lui Emil Hurezeanu, intitulată Memoria lungă a undei scurte antologată în cartea Pe trecerea timpului- Jurnal politic românesc, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2015, pp. 229-233) au fost invitaţi să îşi exprime public o dorinţă. Îmi amintesc şi acum că Ion Ioanid a spus, voalat, aşa cum permitea Codul deontologic destul de sever, dacă nu cumva chiar rigid al Radioului, că îşi doreşte căderea comunismului. Şi că nădăjduieşte ca el să aibă norocul de a le da românilor această veste.

Dorinţa lui Ion Ioanid mi s-a părut atunci o utopie. Mi s-a părut astfel total greşit. Din fericire.

Fiindcă e un început în tot sfârşitul.

Acest editorial a fost publicat pentru întâia oară pe data de 16 decembrie 2014. Cum e mereu nevoie de reîmprospătarea memoriei, îl reiau azi fără nici o modificare esenţială