Când toată lumea e nervoasă. Cauzele Primului Război Mondial

S-a întâmplat ca centenarul Primului Război Mondial să corespundă cu o serie de crize la nivel planetar, care fac din aniversare nu numai un exerciţiu de imaginaţie, dar şi unul de intuiţie. Temerea că acele cauze care au generat un conflict atât de intens s-ar putea repeta, unificându-se într-o nouă dramă de proporţii teribile, a încolţit în mintea unora şi altora.

Istoria amintită se proiecta nu pe un peret întunecat din vreo sală de clasă, ci aievea, pe geamul evenimentelor prezente.

Mult timp, istoriografia şi propaganda s-au pus de acord că vina copleşitoare pentru carnagiul derulat între 1914-1919 (dacă punem la socoteală şi Războiul civil rus sau intervenţia românească în Ungaria horthystă) aparţine Germaniei. O veritabilă bibliotecă s-a adunat din autori care nu încetau să vorbească despre „hunii” lui Wilhelm al II-lea care se aruncaseră asupra paşnicei civilizaţii europene la început de secol XX. Reluarea ostilităţilor sub forma unui al Doilea mare război a cimentat şi mai mult credinţa că este ceva în neregulă cu spiritul teuton; că spaţiul german a avut o traiectorie specială (Sonderweg) ce a favorizat cristalizarea militarismului agresiv.

Cu timpul, pe măsură ce generaţiile au fost înlocuite biologic cu altele, iar istoricii noi au adus pespective proaspete, libere de balastul predecesorilor, nu mai putem vorbi astăzi despre o vină unilaterală, ci de una împărţită în care actori şi procese, lideri şi mase de supuşi, ideologia şi tehnologia au dat reacţia în lanţ pe care o cunoaştem din manuale. Şi totuşi, care a fost cauza Primului Război Mondial sau a Marelui Război - pentru a folosi o expresie ce evoca groaza pe care fenomenul l-a imprimat în psihicul colectiv al umanităţii? Sigur, putem lista un pomelnic pe câteva rânduri: naţionalismul exacerbat; oameni politici agresivi; frica statelor unele de celelalte; creşterile demografice; caracterul distrugător al armamentului folosit şamd..

Putem oare însă găsi o mare cauză, o umbrelă explicativă ce le-ar înmănunchia pe toate cele de mai sus sau măcar pe cele mai multe dintre ele? Eseul de faţă îşi propune un asemenea demers, în limitele unui spaţiu redus. Argumentul pe care îl avansăm şi care dă seama de titlul articolului este acela că avem de-a face cu o criză a civilizaţiei. Criză care s-a extins prin contagiune şi a generat o ciocnire între rivali grupaţi în două tabere. Dinspre registrul filosofic spre cel socio-politic, această criză a fost generată de un anumit traseu al societăţilor moderne sau angajate pe drumul modernităţii/modernizării (fie că vorbim aici despre Japonia, Statele Unite, Marea Britanie, Belgia, România, Imperiul Ţarist sau Turcia otomană).

Conform argumentului avansat aici, modernizarea s-a petrecut ca urmare a unei dialectici, a unei relaţii când cooperante când conflictuale între stat şi societate. Statul modern, ştiinţific - îl numim aşa pentru că foloseşte intensiv şi organizat cuceririle tehnoştiinţifice - a căutat să îmbunătăţească viaţa cetăţenilor de care era responsabil şi să îi controleze cât mai bine. Medicina infantilă, igiena personală, infrastructura publică, educaţia, presa, serviciul militar obligatoriu au reprezentat instrumentele care uniformizează viaţa socială şi o aduc mai aproape de instituţiile conducătoare. Rezultatul a fost o explozie demografică la început de secol XX. Acum intervine reacţia socială. Acest surplus demografic nu era dispus doar să se supună. Oamenii nu se mulţumesc să stea la linia de producţie sau în tranşee doar pentru că cineva decretează. Ei au opinii şi interese care adesea intră în coliziune cu acelea ale instituţiilor şi elitelor zilei. Tensiunile sociale tot mai stringente cereau o rezolvare rapidă. Soluţia a venit sub forma ideologiilor naţionalismului şi iredentismului/imperialismului. Aşadar, furia deja existentă în mase va fi modelată şi canalizată spre duşmanii din exterior.

„Ştiţi de ce nu ne merge bine în ţara aceasta? Cine ne blochează drumul spre succes, ne umbreşte locul de sub soare? R: X, Y, Z şamd” (spaţiul punctat a fost umplut de fiecare după caz: francezi, nemţi, unguri, români, sârbi, italieni, austrieci etc). Germanii şi francezii se înghionteau pentru Alsacia şi Lorena. Anglia se temea de puterea navală crescândă a Berlinului şi se declara gata să apere Belgia în cazul în care aceasta ar fi fost invadată de puternicul ei vecin răsăritean. Ruşii se temeau tot mai mult pe măsură ce graniţele lor geografice se lăţeau apropiindu-se de vecinătatea Europei. Pe de altă parte, mesianismul rus, fie ca avea forma socialismului revoluţionar la Lenin sau a ortodoxismului anti-occidental la Dostoievski, Berdiaev, Ceadaaev ori Lev Şestov, flirta cu gândul ca „Maica Rusie” să mântuiască prin forţă popoarele decadentele ale Apusului. Italia dorea să-şi adauge oraşul Trieste aflat sub stăpânire austriaca, iar România nutrea speranţa unificării cu Transilvania, Basarabia şi Bucovina. Dincolo de Europa, numeroase alte popoare din Asia şi Africa luptau să se elibereze de sub domninionul european (fie acesta britanic, francez, german sau olandez).

Statistica vine şi ea să ne ajute, furnizându-ne numeroase grafice despre creşterea violenţei la nivel sistemic pe diverse paliere: greve, tulburări sociale, rata sinuciderilor şi a infracţionalităţii. De aici vom porni pentru a încerca să schiţăm o posibilă teorie care să unifice dinamica socială cu deciziile elitelor politice şi cu mersul relaţiilor internaţionale.

Greve şi iar greve

Tensiuni între săraci şi bogaţi, sclavii şi stăpânii lor, mai târziu între muncitori şi patroni au jalonat istoria socială a umanităţii încă din timpuri imemoriale. Ceea ce aduce cu sine modernitatea este acţiunea de masă, care cere într-o manieră adesea vocală, dacă nu chiar violentă, drepturi de trai mai bune, dacă nu chiar schimbarea sistemului de conducere. În România, marea răscoală ţărănească de la 1907 certifica efectele pe care explozia demografică o avea asupra distribuirii pământului. De cealaltă parte, răspunsul autorităţilor demonstra mai degrabă înclinaţia de a folosi violenţa decât aceea de a aplica măsuri corective care să fi prevenit evenimentul (o mai echitabilă redistribuire a pământului, crearea unor bănci ţărăneşti care să îi ajute pe cultivatorii şi crescătorii de animale etc).

În Imperiul Otoman, multă vreme hegemonul necontestat al Balcanilor, mişcarea muncitorească învaţă să se sindicalizeze la rândul ei şi să îşi ceară drepturile, astfel că după 1908 constatăm un val de greve.

Deopotrivă centru geografic şi epicentru al unor convulsii ce vor bulversa umanitatea, Germania găzduia lupta pentru întâietate între militarism şi socialism. La un capăt erau militariştii şi pangermaniştii care exaltau virtuţile propriei rase şi îi găseau viitorul în expansiunea teritorială. De cealaltă, socialiştii (împărţiţi în diferite nuanţe) credeau că pacea şi ameliorarea condiţiilor de viaţă ale muncitorimii merg mână în mână. Spaţiul Reich-ului wilhelmian va întreţine numeroase greve la început de secol XX:  Berlin (1910), Ruhr (1912) şamd. Unii autori consideră că în pragul deciziei de a declara războiul, în vara lui 1914, se pregăteau mişcări muncitoreşti generale. Protestele vor continua atât în timpul războiului (ex: 1915), cât şi după încheierea păcii, prelungindu-se mult şi bine până în anii ’30. Mai jos, scăldată de valurile mediteraneene, Italia reprezenta un alt focar pentru agitaţii politicefilosofii politice contrastante. Grevele de amploare se succedă aici în cascadă: 1898, 1901, 1902, 1903, 1904, 1906-1907, 1908, plus cea din 1914 din Roma legată de creşterea taxelor. În Imperiul ţarist, domnia lui Nicolae al II-lea intensifică contrastul dintre opulenţa claselor avute şi sărăcime (în pofida unor reforme efectuate de contele Serghei Witte).

Infracţionalitate şi crimi​nalitate

Motivele pentru care oamenii comit nelegiuiri sau încalcă ordinea sunt nenumărate, dar la nivel agregat putem vorbi despre anumiţi factori amplificatori care înregimentează acţiunile individuale: creşterile demografice, foametea, urbanizarea, diferenţele între aspiraţii şi o realitate care nu oferă şanse şamd. Niciunul dintre cele enumerate nu conduce singur la criminalitatea agregată, ci doar în combinaţii. Modernizarea naţiunilor occidentale a adus împreună itemii listaţi mai sus.

Statistici corespunzătoare mai multor ţări vădesc o creştere a ratei omuciderilor la început de secol XX.

Un astfel de caz sunt Statele Unite:

Sursa: http://blogs.berkeley.edu/2010/06/16/a-crime-puzzle-violent-crime-declines-in-america/

Sursa: Steve Pinker, The Better Angels of Our Nature: Why Violence Has Declined, Penguin Book, 2011

(a se vedea de asemenea graficul funizat de Eric H. Monkkonen, Homicide in New York, Los Angeles and Chicago, Journal of Criminal Law and Criminology, Volume 92, Issue 3, 2002, pp.809-822, esp.819 )

Mai mult decât atât, privirea sinoptică pe un întreg secol demonstrează că rata criminalităţii corespunde cu perioadele în care America a fost implicată într-un conflict de proporţii. Astfel, avem o creastă dinspre 1900 către 1920, ce continuă în anii Prohibiţiei, cunoaşte mai târziu o uşoară scădere - pentru ca, mai apoi, să meargă în sus odată cu angajarea în teatrele celui de-Al Doilea Război Mondial. După aceasta, valorile se apropie de un jos până la venirea anilor ’60-’70, când revoluţia pentru drepturile civile şi Războiul din Vietnam favorizează o rată înaltă a omuciderilor şi criminalităţii. Cititorul este rugat să remarce un nou jos, după 1975 - odată cu retragerea din Vietnam, pentru ca în 1981-1983 să asistăm la o nouă creştere - concomitent cu venirea la putere a administraţiei Ronald Reagan, a reluării cursei  înarmărilor împotriva URSS-ului, precum şi a programului Războiul Stelelor.

În Franţa, progresele efectuate în timpul celui de-al Doilea Imperiu au dus la o scădere a numărului agregat al criminalităţii (incluzând aici de la omucideri la delicte de tot felul). Dacă între 1895-1900 numărul faptelor penale a scăzut, tendinţa s-a inversat însă între 1900-1905, după cum vedem în tabelul de mai jos:

Cazurile criminale şi delictele clasate fără a se găsi făptaşul erau 31.563 în 1830 pentru a ajunge la 267.763 în 1900, 276.912 în 1901 şi 321.015 în 1905. La fel s-a întâmplat cu numărul recidiviştilor: dacă între 1890-1900 găsim o scădere, după 1900 (an în care se înregistraseră 61.532 de recidivişti), efectivul acestora sare la 85.814 în 1901 şi 87.184 în 1905.

(Cifrele sunt luate de pe site-ul Institutului Francez pentru Educaţie: http://www.inrp.fr/edition-electronique/lodel/dictionnaire-ferdinand-buisson/document.php?id=2492 )

Nici Vechiul Regat al României nu a scăpat trendului. Conform cercetărilor efectuate în arhive de către  Gabriel Constantinescu, rata omuciderilor raportate la 100.000 de locuitori a înregistrat valori ascendente între 1880 şi perioada imediat antecesoare Marelui Război:

Numărul de omucideri la 100.000 de locuitori:

Sursa: Mişcarea populaţiunei României 1893-1908; Anuarul statistic al României în anul 1922; Mişcarea populaţiunii României în anii 1904  şi 1905 apud. Gabriel Constantinescu, ”Thous shalt not kill”, The Evolution of Homicide Rates in Old Kingdom Romania, Romanian Journal of Population Studies, 1/2013, pp.27-46, esp. p. 34 şi, respectiv, p.38

Concluzii, problematizări şi propuneri

Ceea ce a încercat să argumenteze articolul de faţă a fost ca rădăcinile Primului Război Mondial trebuie căutate în sociologie, în modul în care s-au modernizat societăţile europene (dar nu numai) în secolul XIX-XX. Procesul istoric a fost unul generator de tensiuni sociale, rasiale, demografice.

În speţă, am încercat să sugerez că există o corelaţie între violenţa socială, criminalitate şi înclinaţia elitelor de a merge la război. Invadarea de teritorii străine a devenit astfel o supapă pentru calmarea spiritelor.

Împrumutând o imagine din viaţa de zi cu zi, ne putem gândi că mergem la muncă într-un loc unde toată lumea din jur este nervoasă, fiecare cu problemele sale personale. În cele din urmă crisparea, mişcările nervoase, lipsa de comunicare său privirile tăioase pe care membrii colectivului şi le aruncă reciproc pot degenera într-o ceartă deschisă, deşi nimeni nu şi-o doreşte. Pretextul poate fi unul cât se poate de banal, precum vărsarea cafelei peste mâneca vecinului de birou... În termeni similari ar trebui să ne închipuim concertul european înainte de 1914.

Pentru ca eseul de faţă să devină cu adevărat o teorie sau măcar un model explicativ de sine stătător, trebuie să aibă grijă la o serie de consideraţii metodologice (ce pot fi dezvoltate într-o cercetare ulterioară):

-          în primul rând, corelaţia nu înseamnă cauzalitate. Faptul că două lucruri se petrec simultan nu înseamnă că unul provine/este determinat de celălalt. Nu este deloc uşor de găsit o legătură clară între violenţele sociale, criminalitate, numărul de greve şi probabilitatea unui conflict internaţional. Există numeroase cazuri în care tulburările interne nu s-au repercutat în decizii de politică externă. Valuri de criminalitate au existat şi în postbelic, în RFG, în Italia - unde acţionau Brigăzile Roşii - sau în Marea Britanie (deceniile 1970-1980), fără că pacea europeană să mai fie afectată ca în trecut. Pentru America însă, corelaţia între fluctuaţia ratei omuciderilor, a bugetului destinat apărării şi intervenţia militară externă este destul de puternică.

-          în al doilea rând, datele cu care lucrăm se cer foarte bine filtrate. Trebuie să ştim ce măsurăm pentru a nu încurca merele cu perele. Spre exemplu, multe dintre datele ilustrate aici în diferite grafice şi tabele sunt aproximative, după cum recunosc înşişi autorii citaţi. În plus, nu este clar dacă o creştere a numărului de condamnări reprezintă o creşte a numărului de omucideri (sau alte delicte) ori reflectă capacitatea autorităţilor de a găsi şi prinde pe făptaşi.

-          în al treilea rând, modelul teoretic propus este unul de Innenpolitik- de politică internă, iar nu de Aussenpolitik (de politică externă). Altfel spus, el ne prezintă de ce toată lumea occidentală (+ Rusia) era mai înclinată de a declara război şi de a mobiliza trupe numeroase, nu ne spune însă şi de ce X s-a aliat cu Y! Era foarte posibil ca, în locul unei conflagraţii globale, totul să se reducă la o neînţelegere de graniţă între Austro-Ungaria şi Serbia. Se putea foarte bine ca Germania, Franţa şi Rusia ţarilor să se alieze într-un bloc eurasiatic, aşa cum va cere mai târziu geopolitologul Karl Haushofer. Nu în ultimul rând, nu era exclus ca America să rămână în emisfera sa, păstrându-şi  neutralitatea faţă de bătrânul continent.

-          În al patrulea rând, hotărârea de a porni la război trebuie să vină de la elite. O viitoare cercetare care ar merge pe firul ţesut aici ar trebui să vadă modul în care elitele începutului de secol XX înţelegeau lumea şi acţionau asupra acesteia. Important este de găsit acele curele de transmisie între instituţiile politice şi mentalităţile sociale. Ştim că perioada La Belle Époque, în pofida numelui său eufemistic, s-a dovedit un teren fertil pentru idei militariste, expansioniste. Exaltarea războiului ca igienă a speciei şi imperativ naţional îşi găsea adepţi în rândul a numeroase personalităţi: artişti ca italianul Marinetti, autorul Manifestului viitorului; viitori revoluţionari ca Benito Mussolini; preşedinţi americani asemenea lui Theodore Roosevelt şi Woodrow Wilson.

Care ar mai fi mizele unui punct de vedere precum cel expus aici, mai ales că au trecut deja o sută de ani de la Marele Război?

• Legătura dintre climatul general al violenţei dintr-o comunitate şi înclinaţia de a face război ar putea aduce mult mai aproape domeniul relaţiilor internaţionale, antropologia, criminalistica, statistica demografică şamd;
• Oamenii de stat şi guvernele proiectează adesea o imagine plină de încredere, denotând şi asigurându-ne că totul este sub control. Cel mai adesea acest control este cu mult mai aproximativ, iar actul guvernării mai degrabă re-acţionează la evenimente impuse în loc să le modeleze în avans. Conştientizarea unei corelaţii între criminalitate, dinamica socială şi deciziile luate la nivel superior pot ajuta la scrierea unor politici publice mai bune, care să aducă mai aproape elitele de cei pe care îi conduc;
• Sintagma de „război împotriva terorismului” a impus un alt mod de înţelegere şi acţiune, unul care trece dincolo de graniţele consacrate între state, între domeniile public şi privat, individual şi colectiv, militar şi civil. Conform interpreţilor acestei paradigme, terorismul reprezintă o ameninţare asimetrică, cu o geometrie variabilă - care poate răsări de niciunde şi al cărui front de luptă nu mai este tranşeul de la Verdun, ci chiar sânul societăţii (ex: un atentat cu bombă poate avea loc într-o şcoală, o gară intens circulată sau un mall frecventat de zeci de mii de oameni). De aceea, pentru combaterea flagelului terorist, continuă logica celor care au inventat sintagma: combaterea terorismului trebuie să îmbine acţiunile militare clasice cu cele poliţieneşti. Indiferent că suntem sau nu de acord cu retorica fostei administraţii Bush II, există dovezi certe că între organizaţiile fundamentalist-religioase, traficul de droguri ori carne vie şi piaţa neagră a armamentului există strânse legături.

În locul unei concluzii cu aspect de sentinţă: dacă putem dovedi că între criminalitate, gradul agregat de violenţă al unei societăţi şi izbucnirea unui conflict militar există o cauzalitate, atunci putem reformula dictonul clausewitzian şi considera războiul drept o combinare a poliţiei cu alte mijloace.§

Material scris în colaborare cu Mădălina Alexandra Bărbulescu.

Mădălina Alexandra Bărbulescu este absolventă a Făcultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti. În prezent urmează un doctorat la Facultatea de Teologie Catolică

Silviu Petre este cercetător independent în domeniul relaţiilor internaţionale. Între 2010-2013 a urmat un program doctoral la SNSPA cu o teză despre India, războiul contra terorismului şi hegemonia regională. Timp de cinci ani (2010-2015) a fost asociat cu Centrul de Studii Est-Europene şi Asiatice din cadrul SNSPA.

NB: o versiune extinsă a acestui articol va apărea pe site-ul geopolitics.ro

§ În limba engleză verbul „to police” desemnează cumulul acţiunilor poliţieneşti, a măsurilor menite a menţine ordine în cadrul corpului social. De asemenea, alăturarea unor substantive ca: politică, poliţie, politeţe- care, de altfel, au şi origine etimologică comună- ne ajută să înţelegem că guvernarea rămâne un exerciţiu care ne priveşte pe toţi şi la care contribuim cu toţii, într-un gradient mai mic sau mai mare.