A trecut cvasineobservată împlinirea a 28 de ani de la acel 15 noiembrie braşovean care, atunci când s-a petrecut, când am aflat şi când vorbeam despre el în şoaptă şi cu infinite precauţii ne-a încurajat să sperăm că România totuşi nu a pierdut definitiv lupta cu totalitarismul comunist. Că încă mai există şansa unei salvări şi că românii nu sunt un popor pe viaţă adormit. Un popor care a ajuns să aştepte ca izbăvirea să vină de la perestroika şi de la glasnostul gorbaciovist.  Braşov, noiembrie, 1987 ne-a dat speranţa că revolta este posibilă, deşi, aşa după cum s-a văzut pe urmă, are costuri mari. Pe care cei ieşiţi în stradă în duminica alegerilor pentru Marea Adunare Naţională l-au plătit cu vârf şi îndesat. Cu anchete la Securitate, cu bătăi, cu zile, luni şi ani de închisoare, cu ordine precise de a părăsi Braşovul, cu concedieri şi alte persecuţii. Pe care le-au pus în practică slujbaşi ai Securităţii niciodată pedepsiţi pentru aceasta, ba, din contră, recompensaţi cu locuri în Parlament. Cazul Ristea Priboi e notoriu.

Pe 15 noiembrie 1987, asemenea celorlaltor nomenklaturişti comunişti în frunte cu secretarul general al PCR, Nicolae Ceauşescu, şefii Judeţenei de partid Braşov pregătiseră deja masa şi erau cum nu se poate mai siguri că vor sărbători aşa cum se cuvine, „tovărăşeşte”, victoria în alegeri cu 99, 99%. O nouă victorie împotriva poporului român. Omiseseră însă un lucru. Că şi răbdarea, şi umilinţa au totuşi limite. Că nu puteau la infinit să mintă, vorbind despre noi şi noi succese în producţie şi în întrecerea socialistă, dar să dijmuiască salariile muncitorilor de la cei doi mari coloşi industriali de pe platforma industrială Braşov pe motiv că planul şi acordul global nu se realizaseră.

Numai că nemulţumirile muncitorilor braşoveni nu erau doar de ordin economic. În 1977, în Valea Jiului, minerii intraseră în grevă generală fiindcă li se amputaseră drepturile, iar o nouă lege a pensiilor, defavorabilă tuturor românilor, îi afecta cum nu se poate mai direct. Atunci, în 1977, minerii încă mai sperau că soluţia poate veni dinspre PCR şi secretarul său general. L-au sechestrat ei pe primul ministru de atunci, Ilie Verdeţ, au izbutit să îl oblige pe Nicolae Ceauşescu să vină şi să le facă promisiuni, au obţinut victorii de moment. Numai că acele victorii au fost urmate de represiuni multiple. Din care braşovenii au tras învăţăminte.

Zece ani după aceea, protestatarii de la Braşov ştiau foarte bine că Ceauşescu nu îi  poate şi nici nu vrea să îi ajute în vreun fel. Că însuşi comunismul nu mai este o soluţie. De aceea au strigat „Jos comunismul”, dar şi „Jos Ceauşescu!”. Au luat cu asalt sediul Comitetului judeţean de partid, au spart tablourile cu chipurile familiei conducătoare, au distrus însemnele comuniste. Protestele lor erau în mod radical anticomuniste şi nu se mai situau defel în zona strictă a economicului.

Nimeni, nici un înalt demnitar comunist, nu a mai venit să negocieze cu protestatarii. Au sosit doar ordinele necruţătoare vizând restabilirea liniştii, identificare revoltaţilor şi pedepsirea lor exemplară. Braşovul din toamna târzie a anului 1987 a fost, cred, replica românească a Gdanskului polonez al anului 1980. Cu lideri de al căror nume nu îşi mai aminteşte nimeni, cu numeroşi participanţi intraţi demult în anonimat, despre al căror eroism şi sacrificii vorbesc doar dosarele fostei Securităţii intrate în custodia actualului CNSAS.

Am aflat despre incredibilele întâmplări de la Braşov, nu ştiu dacă neapărat duminică, 15 noiembrie 1987, seara, târziu. Ci câteva zile mai târziu, atunci când ştirea a fost transmisă către agenţiile de presă şi opinia publică mondială de Silviu Brucan şi de matematicianul Mihai Botez. Am aflat ştirea nu de la TVR, nu de la Radio Bucureşti, nu din Scânteia. Ci, ca de obicei, de la Radio Europa Liberă. Care la început prudent, luându-şi necesarele, profesionistele măsuri de precauţie, a transmis sub oarecare rezerve telegrama Taniug despre revolte. Mai apoi s-a vorbit despre ele ore şi zile întregi. În principalele emisiuni ale postului, Actualitatea românească şi Programul politic, în Din lumea comunistă, în Editorialul săptămânal al directorului de atunci, Vlad Georgescu.

Mă aflu de câteva zile în Braşovul în care acum 28 de ani s-a spus atât de hotărât un NU comunismului. Am ajuns în 16 dimineaţa, aşa că nu ştiu dacă s-a organizat undeva vreo adunare comemorativă. Străzile din zona centrală a oraşului nu prea ne lasă să ghicim că ar avea amintiri ori că amintirile le-ar fi fost stârnite de cineva sau de ceva.

 Mie unuia îmi răsună însă în minte vorbele remarcabile ale lui Neculai Constantin Munteanu: „ E un început în tot sfârşitul”. Binecunoscutul redactor al Actulaităţii româneşti le-a folosit în deschiderea primei emisiuni dedicate Revoluţiei de la Timişoara. Braşov, noiembrie, 1987 a fost prologul acestui început.