30 de ani de la Revoluţie. Dan Voinea, fost procuror militar: „Am scris de mână rechizitoriul, că se zicea că dactilografele sunt informatoare“

Procurorul militar Dan Voinea s-a ocupat, până în 2007, de Dosarul Revoluţiei. Retras din activitate, povesteşte care era atmosfera în decembrie 1989, atât în Comitetul Central, unde a luat primele declaraţii de la comuniştii aflaţi la conducerea statului, cât şi în timpul procesului Ceauşeştilor, unde a fost procuror de şedinţă.

Dosarul Revoluţiei, un titlu generic pentru mii de dosare penale în care au fost investigate crimele de la Revoluţia din 1989, care a produs victime în întreaga ţară, a fost finalizat în acest an, la 30 de ani de la evenimentele în care dictatura comunistă a fost înlăturată, în urma cărora au murit 1.166 de oameni. La originile dosarului se află procurorul Dan Voinea, care s-a apucat de anchete în 1996, odată cu preluarea mandatului prezidenţial de către Emil Constantinescu, a cărui principală temă de campanie a fost găsirea vinovaţilor pentru morţii şi răniţii de la Revoluţie. Înainte de 1996, în timpul preşedinţei lui Ion Iliescu, procurorii desemnaţi să descopere vinovaţii erau oameni ai fostului regim. Soluţiile date au fost numai de neîncepere a urmării penale, motivul invocat fiind că s-a tras din eroare, după cum explică chiar Dan Voinea. Astfel, s-au găsit circumstanţe atenuante pentru militarii care au tras, iar persoanele de la care au pornit ordinele lipseau cu desăvârşire din anchete.

Ajuns la cârma ţării, Emil Constantinescu l-a numit pe Voinea şef peste Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că, până în 2000, au fost trimise cele mai multe dosare în instanţă. Printre cei trimişi în judecată în această perioadă s-au aflat nume sonore, precum generalii Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac, condamnaţi la 15 ani de închisoare pentru omor deosebit de grav, prin reprimarea Revoluţiei de la Timişoara.

În 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie respingea recursurile celor doi generali, sentinţa fiind menţinută la 15 ani de închisoare şi degradare militară. Ulterior, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a criticat procedurile din aceste procese, mai cu seamă tergiversarea.

„Nişte drepturi băneşti şi tot felul“

A urmat cel de-al doilea mandat al lui Iliescu (2000-2004), care, în continuare, nu a încurajat în niciun fel ancheta în Dosarul Revouţiei. În această perioadă, procurori generali ai ţării au fost Tănase Joiţa şi Ilie Botoş, primul provocând stupoare în rândul revoluţionarilor şi rudelor acestora şi ale martirilor Revoluţiei, atunci când a semnat recursurile în anulare în favoarea lui Stănculescu şi Chiţac. Tot în timpul acestui mandat al lui Ion Iliescu au crescut considerabil aplicările legii 42/1990, prin care cei implicaţi la Revoluţie erau despăgubiţi într-un fel sau altul, prin reduceri la plata impozitelor către stat sau pensii suplimentare, de pildă. Pentru că astfel au fost încurajate asociaţiile de revoluţionari, acestea nu au mai avut interes să susţină anchetele cum o făcuseră până la acel moment. „Da, s-au dat la revoluţionari nişte drepturi băneşti şi tot felul. Cât a fost Iliescu, au fost încurajate asociaţiile de revoluţionari. Atunci, ele nu au mai avut interes să iasă în stradă să susţină anchetele. De fapt, au acţionat ca nişte sindicate asociaţiile astea“, explică Dan Voinea.

În 2004, odată cu venirea la Cotroceni a lui Traian Băsescu, ancheta se punea din nou în mişcare. Avea să fie deschis un nou dosar, cu puţin timp înainte de prescrierea faptelor, în care apăreau numele lui Ion Iliescu, Petre Roman şi Gelu Voican Voiculescu. Procurorul de caz avea să fie din nou Dan Voinea, pe care l-a desemnat Ilie Botoş, procurorul general de la acea vreme, care i-ar fi spus: „Haideţi, aţi făcut dosarul cu Mineriada, faceţi-l şi pe ăsta“. 

Astfel, Ion Iliescu, fost şef de stat, era acuzat de genocid. În 2007 însă, dosarul s-a blocat din nou, în momentul în care Curtea Constituţională a decis mutarea lui de la Secţia Parchetelor Militare la o secţie civilă. Această decizie a însemnat şi retragerea din anchetă a procurorului de caz Dan Voinea. „Am cerut pensionarea, că Iliescu mi-a făcut şi o reclamaţie, aşa că a venit peste mine CSM (n.r. – Consiliul Superior al Magistraturii) să mă cerceteze. Eu ştiam ce înseamnă asta: te cercetează disciplinar şi pe urmă găsesc elemente de abuz în serviciu, de exemplu. Mi-ar fi făcut dosar penal, cred că zilele astea ieşeam din puşcărie. Când am văzut treaba asta m-am pensionat, că nu mai aveau dreptul să mă cerceteze disciplinar dacă eram pensionar“.

Deşi preşedintele Traian Băsescu a propus reinvestirea în funcţie, procurorul general Laura Codruţa Kövesi „a dat un răspuns la CSM, în care spunea că îndeplineam condiţiile să revin în Parchet, dar nu era cazul să angajeze pensionari“, conform lui Voinea. În toamna lui 2005, Parchetul General a decis clasarea Dosarului Revoluţiei pe motiv că faptele cercetate nu erau prevăzute de legea penală, fapte precum genocidul, propaganda de război şi infracţiuni contra umanităţii. Cât despre faptele de tentativă de omor, instigare la omor şi omor, intervenise prescripţia. Ca urmare, sute de oameni au depus plângeri la Parchet împotriva rezoluţiei de clasare, cerând să fie pedepsiţi autorii crimelor de la Revoluţie. Printre aceştia s-au numărat văduvele unor eroi care nu primiseră nicio compensaţie din partea statului român, dar şi membri ai Asociaţiei „21 Decembrie 1989“.

Dosarul Revoluţiei, redeschis în 2016: „În decembrie 1989, nu a existat vid de putere“

Dosarul a fost redeschis în 2016 de procurorul general interimar de la acea vreme, Bogdan Licu. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a motivat că „în decembrie 1989, nu a existat vid de putere“ şi că începând cu seara zilei de 22 decembrie a fost creată o diversiune militară prin intermediul Televziunii Române care a transmis mesaje ce întreţineau „o psihoză teroristă“.

Anul acesta, în aprilie, procurorul general Augustin Lazăr anunţa finalizarea investigaţiilor în Dosarul Revoluţiei, cerându-şi scuze în numele Parchetului General pentru durata cercetărilor. Doar rechizitoriul are 12 volume, dosarul conţinând 3.330 de volume. Dintre acestea, 2.030 ar fi fost administrate începând cu 2017, când s-a redeschis dosarul.

Pe lista acuzaţilor, capetele de afiş au fost Ion Iliescu (fost preşedinte), Gelu Voican Voiculescu (fost viceprim-ministru în Guvernul provizoriu Petre Roman, 1989-1990) (foto sus) şi Iosif Rus (fost şef al Aviaţiei Militare). În cazul lui Petre Roman (fost premier) şi al lui Teodor Brateş (fost „amfitrion“ al Revoluţiei la TVR), acuzaţi de infracţiuni contra umanităţii, a fost dispusă iniţial clasarea, însă recent, în octombrie, aceasta a fost infirmată de către procurorul Bogdan Licu.

Dan Voinea, fost procuror militar: „Am scris de mână rechizitoriul, că se zicea că dactilografele sunt informatoare“

Dan Voinea (69 de ani) este procurorul care a început ancheta în Dosarul Revoluţiei încă din 1996, după plecarea lui Ion Iliescu din funcţia de preşedinte. Pe 22 decembrie 1989, Voinea ajungea în clădirea Comitetului Central, unde l-a audiat mai întâi pe Tudor Postelnicu, ministrul de Interne al lui Ceauşescu. Pornind de la declaraţia lui Postelnicu a construit primul dosar din pleiada care avea să fie denumită generic Dosarul Revoluţiei. De de la sediul CC, Dan Voinea ajungea, pe 25 decembrie, la Târgovişte, unde prezenta învinuirile ce li se aduceau lui Nicolae şi Elena Ceauşescu. „Noi am mers în ideea că se dă termen – nu ne judecam, cum ar veni“, declară procurorul, adăugând că soţii Ceauşescu nu bănuiau că vor fi executaţi. Întrebat despre impactul finalizării Dosarului Revoluţiei la 30 de ani de la evenimente, Dan Voinea a explicat pentru „Weekend Adevărul“ că victimele trebuie să primească un răspuns concret cu privire la vinovaţi, iar astăzi numărul acuzaţilor pentru tot ce s-a întâmplat, e cam mic.

„Weekend Adevărul“: Domnule Voinea,  pe 22 decembrie 1989 ajungeaţi în clădirea Comitetului Central şi începeaţi primele audieri. Dar pe 21 ce făceaţi?

Dan Voinea: Cu o zi înainte, cerusem voie să plec acasă, în provincie. Pe 21, ca urmare a ordinului dat de Ceauşescu, prin care s-a instaurat starea de necesitate, militarii din România n-au mai avut voie să părăsească garnizoana. Fiecare a trebuit să stea în unitatea militară, în cazul nostru, Parchetul Militar. Aveam sediul în spatele Teatrului Naţional. Eu m-am întors în Bucureşti pe 22 dimineaţa. Stăteam în Militari şi tot auzeam prin bloc că ţipa lumea că s-a tras. Nu-mi venea să cred. Noi fuseserăm crescuţi cu respect faţă de ofiţeri, faţă de armată. Nu veniseră invadatori peste noi ca să se justifice să tragi în ei. Am plecat mai devreme spre Parchet, iar când am ajuns la Universitate şi am coborât din metrou, am văzut oameni morţi. Cei de la salubritate spălau peroanele de sânge. Am mers repede la Parchet şi le-am spus colegilor ce-am văzut. Ei mi-au zis: „Am auzit trăgându-se, dar au zis că s-a tras ca să-i sperie pe ăştia din piaţă“.

Pe 21 a avut loc mitingul de susţinere a lui Ceauşescu. Cum a pătruns grupul de la Timişoara în această adunare?

La miting, Ceauşescu se apucase să-i facă pe copiii ăia de la Timişoara huligani, iredentişti şi terorişti. El a fost primul care a folosit cuvântul terorist. Am audiat şi noi oameni din grupul de la Timişoara. Timişorenii s-au dus în Cişimigu şi au aşteptat până a început mitingul în Piaţa Palatului, pe la ora 10.00. Au ieşit prima dată pe la Biserica Kreţulescu, dar acolo au fost respinşi de un cordon format din oameni de la Întreprinderea de Panificaţie – fiecare întreprindere era obligată să facă un fel de cordon. Aşa că grupul de timişoreni a luat-o pe lângă Sala Palatului şi a ieşit pe Ştirbei Vodă. E frumoasă o declaraţie a unui bărbat care era mecanic la Hotel Bucureşti: „Era o tânără care striga la mine: «Veniţi cu noi!». Am întrebat-o unde să venim. Mi-a răspuns: «Să-l dăm jos pe Ceauşescu». Mi-a îngheţat sângele în vine când am auzit-o. Am întrebat-o ce lucrează şi mi-a zis că e studentă“ (râde). Au ajuns la intersecţia cu Calea Victoriei, la Athénée Palace, unde s-au repezit în manifestanţii chemaţi să-l susţină pe Ceauşescu. Se pare că au avut cuie la ei şi că i-au înţepat. Aşa au reuşit să pătrundă şi s-a creat rumoarea aia. Între timp, lângă Biblioteca Universitară, un tânăr care ţinea în braţe o cutie de carton pentru pantofi zicea: „O să vedeţi voi!“. Directorul adjunct de la Întreprinderea de Mecanică Fină ne-a declarat că atunci când a început rumoarea, băiatul a scos o petardă de instrucţie şi a aruncat-o: „Dom’le, m-am dus direct pe gardul de la Palatul Regal.“ (râde). A aruncat şi o a doua petardă. Bineînţeles că s-a creat o spaimă în rândul manifestanţilor. Au început să se calce în picioare unii pe alţii şi grupul de timişoreni a început să-i oprească: „Nu plecaţi, nu plecaţi!“. Au ajuns în cele din urmă în Piaţa Universităţii, în zona Facultăţii de Arhitectură. Acolo s-au mobilizat şi le-au luat apărarea şi manifestanţii de acolo. S-au solidarizat. S-a mărit numărul lor, aşa că a fost blocată circulaţia.

„Prestări servicii la Revoluţie“

Pe 22 decembrie, în Comitetul Central, luaţi deja primele declaraţii de la cei din aparatul de stat. Cum aţi ajuns înăuntru?

Pe 22, la ora 10.00, a fost anunţată moartea generalului Vasile Milea (n.r. – ministrul Apărării Naţionale), iar la 12.00, fuga lui Ceauşescu. Pe la 14.00, ne-a chemat procurorul general Popovici pentru că primise telefon să mergem acolo. Am mers cu doi colegi, Mircea Levanovici şi Dan Ioan. Când am ajuns, toate uşile erau închise, iar piaţa, plină de oameni. Ne-au băgat pe o fereastră. Pe mine m-au dus într-un birou de la etajul unu, unde era Tudor Postelnicu (n.r. – ministrul de Interne). Era foarte supărat pe Ceauşeşti, din trădător şi trădătoare nu-i scoatea, că vezi Doamne, au plecat cu elicopterul şi pe el l-au lăsat să-l bată golanii acolo (râde). Asta era problema lui. Eu am profitat: „Tovarăşu’ ministru, aşa e, nu se face să fii lăsat pe aici, să ţi se întâmple ceva. Lasă, că vă scot eu“. L-am dus direct în arest (râde). Am stat în CC până pe la 21.00. Aşa am devenit eu „prestări servicii la Revoluţie“. Cum îi prindeau pe unii pe acolo, îi aduceau la noi să-i audiem. Ne-aduceau inclusiv documentele pe care le găseau.

«Auzi, tovarăşu’ ministru, te pun în geam, dacă sunt ai tăi, te recunosc şi nu trag. Dacă te împuşcă, înseamnă că ai avut dreptate.» S-a apucat de un calorifer şi nu i-a mai dat drumul.

Foto: În faţa Palatului Victoria au fost scos tancurile în zilele Revoluţiei din decembrie 1989; Sursa: MNIR

L-aţi arestat pe Postelnicu în aceeaşi zi?

Nu, am plecat la Parchet, că n-aveam mandate de arestare la mine. L-am lăsat acolo pe Postelnicu. A doua zi de dimineaţă m-am întors cu mandate. Se trăgea. Am intrat în CC prin spate, pe unde e acum Ministerul Sănătăţii. Acolo păzea Armata. Eu, cu mandatele sub braţ, i-am întrebat cum ajung la etaj. Mi-au arătat o scară. Când am ajuns la jumătatea ei, au început să tragă după mine unii din cealaltă clădire, unde era Comitetul Central al UTM (n.r. – Uniunea Tineretului Muncitoresc). Era cu mine şi Levanovici care a crezut că m-au împuşcat, pentru că m-am ghemuit într-un colţ şi a venit toată tencuiala pe mine. Mai aveam trei trepte până la etaj – Levanovici s-a ridicat şi a fugit. M-am ridicat şi eu, am fugit şi-am ajuns viu sus. După aşa ceva, eram pornit pe Tudor Postelnicu. M-am dus în camera în care era şi l-am întrebat cine trăgea. Mi-a răspuns: „Nu ştiu. Cred că sunt ai lui Pavelescu (n.r. – colonelul Dumitru Pavelescu, şef de stat major la trupele de Securitate). Mai târziu am aflat că avea dreptate. Ca să-l sperii, i-am zis: „Auzi, tovarăşu’ ministru, te pun în geam, dacă sunt ai tăi, te recunosc şi nu trag. Dacă te împuşcă, înseamnă că ai avut dreptate“. S-a apucat de un calorifer şi nu i-a mai dat drumul (râde). Ne-am calmat şi i-am zis să-mi dea declaraţie. Aveam nevoie să o scrie ca să-i dau mandat de arestare. Când ai de-a face cu infracţiuni de omor, de regulă, e bine să-l laşi să scrie el la început, fără să-i pui întrebări. S-a apucat  să scrie şi, când ajungea la marginea colii, ducea cuvântul în jos. „Tovarăşul ministru, vezi că declaraţiile astea vor fi puse într-un dosar. Desparte în silabe.“ S-a ridicat în picioare şi mi-a spus: „Tovarăşu’ procuror, eu nu ştiu să despart în silabe.“ (Râde) Pe cuvântul meu!

De la Postelnicu aţi pornit de fapt primul dosar de la Revoluţie.

Da, am făcut primul dosar, cu morţii de la Timişoara, în 10 zile. Postelnicu mi-a spus de cadavrele celor împuşcaţi la Timişoara, că au fost aduse la Bucureşti şi arse la crematoriul „Cenuşa“. Ne-a explicat că „trădătoarea“ l-a chemat şi i-a spus să facă ceva cu cadavrele până venea „trădătorul“ din Iran. Nu trebuia să se ştie că el ordonase să se tragă în muncitori şi studenţi. Aşa am ajuns eu la crematoriu.

Pe ce aţi mai pus mâna cât timp v-aţi aflat în CC?

În timp ce mă chinuiam cu Postelnicu, au fost găsite stenogramele şedinţelor din CPEx (n.r. – Comitetului Politic Executiv din Comitetul Central) din 17 şi 19 decembrie. Acolo era ordinul lui Ceauşescu să se tragă în populaţie, precum şi instituirea stării de necesitate. Ceea ce nu vrea să înţeleagă majoritatea e faptul că toţi trăgeau de frică. Toţi militarii audiaţi ne-au spus că erau ameninţaţi de ofiţeri că îi executau sau că îi dădeau la Tribunalul Militar dacă nu executau ordinul. Toţi trăgeau de frică, că era securist, că era miliţian, că era de la armată. Era frica de Ceauşescu.

Tentativă de asasinat a completului de judecată, la plecarea din Târgovişte

La procesul soţilor Ceauşescu de la Târgovişte (foto dreapta) cum aţi ajuns?

Când s-a pus problema să mergem la Târgovişte, eram în CC. Mi s-a spus: „Trebuie să mergem, că a fost prins la Târgovişte. N-are mandat de arestare, n-are nimic“. Anunţaseră deja la televizor că fusese prins.

Tot cu mandatele de arestare sub braţ.

Da, aveam mandatele la mine. Până pe 25 decembrie, am pus la dosar stenogramele din datele de 17 şi 19 şi declaraţia lui Postelnicu. I-am spus judecătorului Popa Gică că n-am un dosar, iar el mi-a răspuns: „Mă, tu crezi că stă cineva după tine să faci dosarul? Moare lumea. Dă-i mandat“. I-am arătat lui Popa Gică stenograma. Mi-a răspuns: „Uite, numai pentru asta putem să începem procesul“. Important era să începem pentru că era strada inflamată şi manifestanţii strigau: „Ceauşescu judecat pentru sângele vărsat“. „Să începem şi dăm termene, vedem“, cu gândul ăsta ne-am dus, nu că mergem să-l împuşcăm pe Ceauşescu.

Trebuiau invocate, totuşi, nişte motivaţii.

Sigur că da. E şeful statului, nu poţi merge pe ideea de infracţiuni de drept comun. Despre executare am aflat şi eu după doi ani, când a scris Petre Roman cartea (n.r. – „Despre pasiune în vreme de libertate“). Pe urmă, m-am gândit: înseamnă că aranjamentul a fost cu avocaţii. Cu noi n-au discutat treaba asta. Dacă nu declari recurs, hotărârea e definitivă, e executorie. N-au declarat recurs, iar infracţiunile de genul ăsta erau la pedeapsa cu moartea.

L-au văzut acolo pe Stănculescu, cu care erau prieteni de familie. Îl tot priveau, ăsta nu se uita spre ei. Şi-a făcut de lucru, făcea nişte avioane de hârtie. 

„Eram la 10-15 metri, mă băgasem după un plop“

Aţi fost procurorul de şedinţă. Cum a decurs procesul?

Conform procedurii de dinainte de ’89, aveai dreptul să judeci şi în afara sediului tribunalului, deci majoritatea proceselor erau la faţa locului. Aşa că s-a făcut în acea unitate militară. Noi am mers în ideea că se dă termen – nu ne judecam, cum ar veni. Mi-am pregătit rechizitoriul, scris de mână, că n-a vrut nimeni să-l bată la maşină. Ziceau că dactilografele sunt informatoare. M-am sfătuit cu preşedintele de tribunal. Am zis să nu mergem pe infracţiuni de drept comun, că era vorba de un dictator, aşa că am mers pe infracţiuni contra umanităţii. Am plecat de la ceea ce s-a întâmplat: ucidere, lipsire de libertate – cum au fost duşi oamenii cu miile în Bucureşti, de exemplu, la Jilava, în Timişoara, la penitenciarul „Popa Şapcă“. Nu era vorba de una-două persoane, ci de sute, mii care au fost lipsite de libertate în mod ilegal. De ce am mers pe astfel de infracţiuni? Pentru că toate persoanele care au suferit într-un fel sau altul atunci sunt victime căzute sub puterea adversarului politic. Oamenii au ieşit în stradă, nu ca să fure, ci ca să conteste regimul politic. Şi regimul politic de atunci a tras în ei. Puteai să mergi pe o prevedere a legii care zicea că dacă sunt fapte de notorietate, nu eşti obligat să arăţi notorietatea acelor fapte.

În timpul procesului, soţii Ceauşescu şi-au dat seama că se va termina cu executarea lor?

Nu cred. Aproape că erau siguri pe ei, pentru că l-au văzut acolo pe Stănculescu, cu care erau prieteni de familie. Îl tot priveau, ăsta nu se uita spre ei. Şi-a făcut de lucru, făcea nişte avioane de hârtie. După ce am prezentat cazul, eu am ieşit afară. Ca procuror n-aveam voie să particip la deliberare. Am ieşit, eram stresat, mă întrebam: „De ce dracu’ s-a terminat atât de repede?“. În timp ce mergeam pe culoar, au trecut pe lângă mine militarii, cu Ceauşeştii legaţi. Când au ieşit din clădire, s-au dus direct spre un zid pe care l-a indicat Stănculescu. I-au lipit de zid şi, fără să aştepte ordin de la el, în timp ce se retrăgeau, au început să tragă. Cred că la Ceauşescu au tras la glezne prima dată, că a sărit în sus din reflex şi a venit flexat pe spate, cu picioarele sub el. Iar ea cred că a leşinat, că au tras când era căzută jos. Eu eram la 10-15 metri, pe o alee, mă băgasem după un plop. Eu şi medicul care venise acolo cu o pungă de insulină, pentru că Ceauşescu era foarte bolnav, avea diabet. După, Stănculescu a pus nişte militari să aducă foi de cort. I-au învelit şi i-au dus în elicopter.

„Hai, bă, te-ai supărat?“

Spuneaţi într-un alt interviu că Victor Atanasie Stănculescu (foto dreapta) a încercat să vă omoare la plecarea din Târgovişte. Cum aşa?

Noi am plecat de la Bucureşti cu două elicoptere. Într-unul erau generalul Stănculescu şi plutonul de execuţie care a fost format din subofiţeri de la compania de aviaţie, iar eu şi completul de judecată veniserăm cu al doilea elicopter. Când să plecăm, echipajul stătea liniştit pe scaune. Ni s-a spus că nu mergea un motor. În timp ce discutam noi, în casca mecanicului de bord, agăţată pe un scaun, s-au auzit discuţiile pe care le purtau echipajele a trei elicoptere care survolau deasupra noastră. Se spunea ceva de genul că membrii completului de judecată au fost capturaţi de terorişti. Ştiindu-i de ce sunt în stare, am întrebat dacă nu mergea şi cu un singur motor: „Ba da, dar la nivelul ierbii“. Am mers cam la 30 de metri distanţă de sol. Am ajuns la stadionul Steaua. Ne-am dat jos din elicopter, care a plecat mai departe şi au tras în în el. A căzut undeva pe calea ferată, după ce-a părăsit Bucureştiul. Piloţii au fost răniţi uşor.

Asupra dumneavoastră s-a mai tras?

Da, am fugit în clădirea de protocol de la Steaua. Într-o sală, era o masă rotundă mare, cu feţe de masă albe. Cei din primul elicopter erau deja la felul doi. Mâncau ceafă la grătar cu cartofi prăjiţi. Nu uit asta, că eram nemâncat de vreo două zile (râde). Mi-am dat seama că pe noi ne aşteptau. A venit după mine Mugurel Florescu, care lucra la Romtehnica, întreprinderea de comerţ exterior a Armatei: „Hai, bă, te-ai supărat?“. „Cum să nu mă supăr, bă? Că şeful tău a vrut să ne omoare.“ „Cine, mă, Revoluţia?“, mi-a replicat el. Atunci m-am trezit şi eu la realitate. Păi, Stănculescu era Revoluţia? A venit şi el. Se juca cu un glonţ de mitralieră de tanc. Mi-a zis: „Dacă nu vreţi să staţi cu noi, vă trimit cu TAB-ul acasă“. Am plecat pe jos, pe la ora 22.00. Mi-aduc aminte că ieşea schimbul doi de la întreprinderea Tricodava, care era vizavi de stadion.

„Mi-au luat dosarul – dosar terminat. Am cerut pensionarea“

În toată tevatura din CC, când s-a auzit de Iliescu? Nu era „în cărţi“ iniţial, de ce a fost tocmai el chemat?

Pe 22, când am intrat în CC, lumea striga numele lui Corneliu Mănescu ( n.r. – unul dintre semnatarii Scrisorii celor şase, comentată la Europa Liberă şi BBC). Deci nu era în cărţi Iliescu în dimineaţa aia. S-au dus după Mănescu şi când au revenit erau foarte amuzaţi pentru că îl găsiseră beat. Nu puteai să-l aduci aşa la balcon. Atunci cineva – nu mai ştiu cine – a zis să fie adus Iliescu. Au mers să-l ia cu un TAB un cârciumar pe nume Ion Babonet şi Cornel Dinu (n.r. – fost jucător de fotbal) a cărui nevastă era prietenă bună cu Nina Iliescu.

Ce a reieşit din ancheta pe care aţi făcut-o: a cerut sau nu Iliescu sprijin din străinătate?

N-a cerut. Când am trimis dosarul de la Timişoara – care poate fi consultat la arhive – l-am întrebat lucrurile astea pe generalul Stănculescu. „A existat vreo ţară care a atacat România în decembrie ’89?“ Că armata e făcută pentru duşmanul extern. Fusese ministrul Apărării (n.r. – adjunctul lui Vasile Milea), putea spune: „Da, au fost ruşii, da, au fost alţii“. Dar a spus: „Nu, n-a fost nicio forţă externă“. A doua întrebare a fost dacă a existat vreo organizaţie teroristă care a atacat România în decembrie ’89? A început să râdă. Cu ruşii, nu e adevărat, Gorbaciov nu le-a permis să se amestece. Când lucram la dosare, eram înnebunit să găsesc două lucruri: un terorist şi unul care a mobilizat populaţia, un lider. Mă întrebam: „Chiar nu găsim şi noi un terorist? Zic oamenii că nu vrem să-l dăm, că toţi zic că au fost“. Dar n-am găsit nici vreun lider.

Aţi găsit, în schimb, în majoritatea cazurilor, autorul fizic pentru fiecare victimă în parte. Cum s-a putut?

Da, avem dosare în care am stabilit pentru fiecare victimă autorul fizic. Lucrurile sunt foarte simple în cazul dosarelor în care au fost implicaţi militari. Conform legii, fiecare unitate militară are obligaţia să ţină un jurnal al acţiunilor de luptă. E un jurnal care se ţine zilnic, în care vezi cine a dat ordinul, cine l-a primit şi cine l-a executat. Ai şi un istoric unde sunt descrise evenimentele din ziua aia: cine a murit, cine a fost rănit, unde a fost dus – îi ai cu nume şi prenume. Pe urmă, trebuie doar să-i chemi şi să stai de vorbă cu ei. Aşa am construit, de exemplu, dosarul de la Mineriadă. Am găsit jurnalul ţinut de generalul Nicolae Şchiopu unde l-a pictat pe ore pe Iliescu: „Ora cutare, domnul preşedinte Iliescu solicită 100 de soldaţi să acţioneze în zona Ministerului de Interne. Ora cutare, gaze lacrimogene. I-am recomandat să nu folosească armata, domnul preşedinte insistă“.

Am început să redeschid urmărirea penală, că atunci se putea, nu era prin instanţă. M-am apucat să infirm soluţiile şi să încep ancheta în toate dosarele. Plecam numai la 12 noaptea de-acolo. Mi-am luat o echipă de 14 poliţişti criminalişti cărora le-am spus: «Nu deranjăm pe nimeni, nu discutăm decât cu victimele şi cu martorii. Folosiţi o singură procedură, conducerea în teren cu fiecare om».

Foto: Tânărul procuror Voinea, în Franţa, la începutul anilor '90; Arhiva personală

„ I-a venit rău lui Iliescu“

Cum reacţiona Iliescu când se prezenta la audieri?

Când l-am chemat pentru dosarul Mineriadei, a venit cu trei avocaţi care mi-au cerut să le arăt ceva semnificativ. Le-am dat jurnalul. I-a venit rău lui Iliescu. Era o poliţistă care avea tot timpul o poşetă plină de medicamente. I-a dat ea repede ceva şi după vreo zece minute şi-a revenit. Nu i-am luat nicio declaraţie, ce să-i mai fac? A doua zi m-au declarat la Kövesi că am ţinut ascunse probe. Oricum, şi pentru Dosarul Revoluţiei, Iliescu, de câte ori a venit, mi-a adus câte o carte. Îmi spunea: „Aici găsiţi tot adevărul“. N-am citit nicio carte. L-am chemat de mai multe ori. Când venea, venea pe poziţii de forţă, pentru că ştia că nu i se întâmplă nimic. 

Dar nu aţi ţinut ascunse probe.

Kövesi mă acuza că le ascundeam de 17 ani, dar eu nu am avut aceste dosare. După Revoluţie, când am început dosarul, m-am dus la arhiva Parchetelor Militare să mă interesez. Acolo grefiera şefă mi-a spus: „Sunt pe aici, sunt clasate“. Când m-am uitat în arhive, toate erau clasate pe eroare – că din eroare au crezut că eşti terorist şi au tras în tine – deci „neînceperea urmării penale“. Am început să redeschid urmărirea penală, că atunci se putea, nu era prin instanţă. M-am apucat să infirm soluţiile şi să încep ancheta în toate dosarele. Plecam numai la 12 noaptea de-acolo. Mi-am luat o echipă de 14 poliţişti criminalişti cărora le-am spus: „Nu deranjăm pe nimeni, nu discutăm decât cu victimele şi cu martorii. Folosiţi o singură procedură, conducerea în teren cu fiecare om“. Conducerea în teren presupune să mergi cu martorul în zona în care a fost şi acolo să consemnezi tot ce îţi arată el, toate detaliile.

Asta se întâmpla în timpul mandatului lui Emil Constantinescu?

Da, cât a fost Constantinescu preşedinte s-au reluat toate dosarele, s-au conexat, s-au început cercetările. Sub mandatul lui au plecat cele mai multe dosare la instanţă.

În 2007 vi s-a luat dosarul. Pe ce temei?

Dacă spuneam că aveam tot ce aveam, cred că nu mai găseam nici fişetul. Mi-au făcut o plângere şi la Curtea Constituţională şi judecătorii de-acolo, numiţi de Iliescu, au dat rapid o decizie că procurorii militari nu mai au voie să cerceteze civili. Mi-au luat dosarul – dosar terminat, nu mai aveau ce să-i facă. Pe temeiul deciziei Curţii Constiuţionale. Eşti obligat să respecţi decizia. Am cerut pensionarea.

„A fost un fel de răscoală împotriva regimului, că au rămas la putere aceeaşi oameni“

Foto: Revoluţionarii, căzuţi pe străzile din Cluj, în decembrie 1989, Sursa: Răzvan Rotta

Domnule Voinea, până la urmă, a fost revoluţie sau lovitură de stat în decembrie 1989?

Dacă vreţi părerea cu care am rămas, cred că a fost, de fapt, un fel de răscoală împotriva regimului comunist care a fost înăbuşită în sânge, că au rămas la putere aceeaşi oameni. Lumea s-a răsculat împotriva regimului, pur şi simplu. Oamenii au cerut libertate – nici pâine n-au cerut, nici putere, doar libertate. E adevărat că au strigat: „Jos Ceauşescu!“,  că pe el aveau boală.

În aprilie 2019, procurorii anunţau trei inculpaţi în Dosarul Revoluţiei. Cum vi s-a părut acest lucru?

Eu am început urmărirea penală împotriva a peste 50 de persoane, atunci, la prima strigare. Dacă faci anchetă mai găseşti vinovaţi, complici, tăinuitori. Doar trei pentru tot ce s-a întâmplat e cam puţin... Necazul e că nu poţi să trimiţi sute de mii de oameni să fie despăgubiţi de ăştia trei, că înseamnă că-ţi baţi joc de toate victimele. În dosarul ăsta este vorba şi de o răspundere civilă a statului. Ai parte responsabilă instituţiile din care făceau parte criminalii. Eu lucrez pentru o instituţie care mă pune să trag cu puşca. Mă dai pe mine în judecată şi tu, cel care mi-ai dat ordinul, nu păţeşti nimic? Cum să răspundă trei oameni? Nu e egalitate de tratament juridic. În dosarele pe care eu le-am trimis în instanţă, oamenii au primit despăgubiri de la stat, e cazul dosarelor de la Cluj şi Timişoara, de pildă, unde nu au plătit generalul Iulian Topliceanu sau generalul Victor Atanasie Stănculescu.

Credeţi că finalizarea dosarului după 30 de ani i-a diminuat în vreun fel impactul?

Vedeţi, de asta e important să ai cultura victimei, că nu e deloc aşa. Întotdeauna criminalul, mai ales cel de sistem, se bazează pe uitare. Îşi spune că dacă trece timpul, oamenii uită. Nicio victimă nu uită prin ce-a trecut, iar în timp, din punct de vedere psihologic, se exacerbează dorul de răzbunare împotriva criminalului. Victimele nu se pot împăca cu procurorii până nu primesc un răspuns concret cu privire la vinovaţi. Faptul că trimiţi în judecată trei persoane  pentru o mare nenorocire, asta nu încălzeşte pe nimeni.