Zona lirică

Cu excepţia volumelor din „La Lilieci“, mult mai puţin prizate de public şi receptate entuziast de critică pentru elementul novator de limbaj, atitudine şi discurs mixând liricul, epicul şi dramaticul, Sorescu ilustra o poezie care nu doar se livrează ca poezie, ci se şi explică şi „traduce“ ca atare.

Nimic de acest fel în „Puntea“, carte scrisă (dictată) pe patul de suferinţă şi subintitulată „Ultimele“. Sunt chiar ultimele texte ale poetului, perfect conştient că acesta este sfârşitul şi observând „cu interes“ propria agonie. Chiar elementul biografic devine neimportant. Două-trei poezii proiectează episoade din „desfăşurătorul“ vieţii celui care scrie, acum, la cartea morţii. Una dintre ele, „Veşti“, rămâne sfâşietoare pentru cei care ştiu că un poet ca Sorescu a murit într-un context poluat de ideologic, în anii marii noastre vrajbe politico-intelectuale: „Ziarele informează cititorii/ Cu oarecare ironie/ Despre starea mea penibilă./ Ba c-aş fi sub morfină,/ Ba că mi-aş petrece/ Ultimele zile la ţară./ N-am timp să fac precizări,/ Să dau dezminţiri/ Şi n-am nici putere./ «Ştirile despre moartea mea/ Sunt exagerate»,/ Spunea Mark Twain/ Ieşit şi el dintr-o boală./ Oricum, de ce ar trebui/ Să-ţi fie ruşine/ Când suferi/ Nici fiarele/ Nu se atacă între ele/ La adăpătoare.“

Epicul colocvial

Dar mediaticul, politicul, anecdoticul, chiar biograficul devin irelevante pentru noua experienţă poetică, ieşită din apropierea omului de moarte, pentru a o asista. Omul care va muri nu mai este, în acest caz, un personaj încorporând (simbolic) şi ilustrând o moarte abstractizată prin condiţia ei de generalitate. În „Puntea“ nu suferă şi nu va muri Omul, ci acest personaj în carne şi oase, poetul scriind despre suferinţa lui.

Bolnavul se agaţă de realitate, de viaţă, de făpturile şi obiectele ei; poetul, urmărindu-l îndeaproape, purifică, decantează şi esenţializează. Poezia se scutură de anecdoticul suculent din „La Lilieci“ şi elimină tot ceea ce ar putea însemna un „balast“. Centrul de greutate s-a deplasat. Savoarea limbajului, epicul colocvial al unei comunităţi rurale, inserturile ironice, în el, ale autorului hiperinteligent au dispărut cu totul. Rămâne în pagină un lirism fundamental; în cinci versuri foarte scurte, precum în „Plecare“, o poezie poate spune totul: „Mă întorc cu faţa/ Spre perete/ Şi le spun prietenilor/ Îndureraţi:/ Mă întorc repede.“.

Mediaticul, politicul, anecdoticul, chiar biograficul devin irelevante pentru noua experienţă poetică, ieşită din apropierea omului de moarte, pentru a o asista.

„Cartea morţii“ (titlul unei poezii) este, pe de o parte, esenţializată la maximum, decantată într-un lirism aproape pur; iar pe de alta, particularizată intens şi dramatic, devenind una cu pielea şi „bubele“ bolnavului cu sfârşitul aproape. Dacă „lumea“ se reduce acum la elementele ei fundamentale şi la puntea care o desparte, încă, de un „dincolo“ întrezărit, poezia nu mai poate fi desfăşurată şi pletorică, acordată cu discursul fiecărui personaj, dialogică şi monologică într-un chip susţinut. Ea va fi de un lirism aproape pur, centrat pe experienţa eului care traversează boala, bolile, observându-se şi observându-le efectele.

Poetul e mai mereu un observator lucid şi ironic al propriilor suferinţe şi un interpret al lor, uneori. În timp ce durerea creşte până la stadii insuportabile, iar „ruina obrazului“ şi a întregului corp este tot mai vizibilă, poezia din „Puntea“ păstrează distanţa, creând şi utilizând o perspectivă, folosind un unghi fie religios, fie filozofic, fie, pur şi simplu, omenesc. Spaţiul în care sunt desfăşurate, la o intensitate rar întâlnită în lirica noastră, experienţele poetului care va muri se decupează, tot mai frecvent, din lumea vizitatorilor mai îndepărtaţi sau mai apropiaţi, a familiei şi a tovarăşei de viaţă.

Structură dramatică

„Viaţa“ se retrage, din cadru, cu ei; ca şi cu animalul credincios, cu copacii care trimit „răvaşe“ de încurajare şi semnale de susţinere; cu obiectele domestice, atât de familiare, personale, lăsate în aria vechii existenţe, în acelaşi contur, tot mai îndepărtat, al lumii. Printr-o uimitoare convergenţă, poezia se dispensează de „straturile“ ce o fac aderentă la viaţă (a suferindului şi a celorlalţi) şi, implicit, de variatele registre puse în valoare, anterior, prin mobilitatea soresciană. Deşi impulsul autorului este de a rămâne, aşa zicând, un Sorescu tipic, de a apela la ironie, la codificare parabolică, la structură dramatică şi la inserturi comic-reflexive ori subtil-parodice, instinctul de mare poet corectează unghiul şi îşi creează zona lirică în care se poate manifesta.

Patru dintre cele mai puternice poezii ale volumului sunt duse exact în această zonă şi făcute să intre în rezonanţă cu ea. Ele sunt distribuite aproape simetric, în deschiderea cărţii morţii şi la finalul ei. „Scară la cer“ e o capodoperă: „Un fir de păianjen/ Atârnă de tavan,/ Exact deasupra patului meu.// În fiecare zi observ/ Cum se lasă tot mai jos./ Mi se trimite şi/ Scara la cer / zic,/ Mi se aruncă de sus!// Deşi am slăbit îngrozitor de mult,/ Sunt doar fantoma celui ce am fost,/ Mă gândesc că trupul meu/ Este totuşi prea greu/ Pentru scara asta delicată.// - Suflete, ia-o tu înainte,/ Pâş! Pâş!“.

Sorescu a găsit, pe patul de moarte, puterea de a se ridica deasupra propriei experienţe de sfârşit, de a o circumscrie şi a o integra.