Editorii înşişi sunt cei care, de-a lungul timpului, au scumpit cartea fără să-şi întrebe cititorii/cumpărători? Doar suntem într-o economie de piaţă originală, ca şi democraţia lui Ion Iliescu pe vremuri, în care funcţionează oferta, nicidecum cererea. Comparaţi preţurile şi veţi vedea! Mă întorc la referendum. Există domenii în care referendumul n-are ce căuta. De exemplu, în artă sau în ştiinţă. Şi nici în economie. În primele două, valoarea artistică nu coincide neapărat cu valoarea de piaţă. Cine nu ştie că sunt mari pictori care n-au vândut nici un tablou sau mari scriitori cumpăraţi de prea puţini. În economie, unde valoarea de piaţă e la locul ei, nici statul, nici privaţii n-au contat niciodată pe referendum. Un cunoscut patron şi director de editură, care şi-a făcut dintotdeauna socotelile adăugând la fiecare nouă ediţie câţiva lei pe exemplar, pe deplin nepăsător la cererea cititorilor/cumpărători şi nici neapărat la inflaţie, ne pretinde astăzi să-i întrebăm pe cititorii/cumpărători dacă sunt dispuşi să plătească mai mult pe exemplar, ca urmare a taxei de timbru, care a rămas, în definitiv, aceeaşi. Demagogie? Spirit negustoresc? N-are importanţă ce nume îi dăm, tot un gest anticultural rămâne: ce-ar putea răspunde  la o asemenea întrebare cititorii/cumpărători?

Iată şi pretenţia unor tineri scriitori care semnează un protest colectiv contra atribuirii unui premiu, aberaţie despre care am mai vorbit în „Adevărul de Weekend”, ca şi în „România literară”. Fără măcar să fi citit cartea. Care aparţine unui foarte bun poet şi a fost  premiată de un juriu compus din şapte critici reputaţi. Semnatarii îi contestă valoarea, laolaltă cu îndreptăţirea judecăţii juriului. Ei, cei 29 sau câţi or fi, care semnează protestul, ar fi acordat un premiu mai corect. Nici dacă ar fi fost 100 sau 1000 n-ar fi contat. Şi solicită DNA să verifice pe ce s-au dus banii publici! De necrezut! Valoarea nu se supune referendumului. Nu e un act administrativ sau politic. Un premiu presupune competenţă profesională. Eu, care sunt literat, nu pot acorda un premiu în fizică sau în matematică. N-am nu numai competenţa, dar nici autoritatea necesară. Spre deosebire de talent, autoritatea aşteaptă, ea, numărul anilor. În această materie, ordinea e clară: întâi scriem, apoi publicăm, apoi ne supunem judecăţii celor care au mai multă experienţă şi, abia la urmă, acordăm noi înşine premii. Un june, care nu s-a remarcat deocamdată decât prin agresivitate, vrea să schimbe criteriul de acordare a premiilor, acuzându-mă de aroganţă. Să fie sănătos!

Trăim într-o lume în care totul pare să devină relativ. Printre rarele nişe de realitate în care nu relativul, ci absolutul contează, este arta. Şi, desigur, ştiinţa. Nu-l poţi acuza pe Einstein de paranoia, când, după verificarea experimentală a uneia din tezele lui, ar fi spus că, dacă teza nu se verifica, însuşi bunul Dumnezeu s-ar afla în greşeală. Van Gogh rămâne un pictor genial chiar dacă nu le-a plăcut contemporanilor. Vă daţi seama ce ridicolă ni s-ar fi părut astăzi o anchetă printre iubitorii de pictură care ar fi decis cu o sută de ani în urmă că Van Gogh e un pictor fără valoare? Prudenţa ar trebui să ne determine să lăsăm judecăţile definitive pe seama posterităţii. Sau măcar să ne împiedice să facem din valoarea artistică obiect de referendum.