Peripeţiile prinţesei albe, noua pisică aristocrată din Piaţa Romană, devenită vedetă a Editurii Vremea

O pisică aristocrată, "Alteţa Sa Prinţesa Sophie Luna Alice de Piaţa Romană", cum este numită în carte Copertă şi ilustraţii carte: Silvia Colfescu

În colecţia Aristocărţi, a apărut cartea "Prinţesa albă, poveste pentru iubitorii de pisici mari şi mici", de Silvia Colfescu, despre cum a nimerit o pisică albă într-o casă-palat. În volumul publicat de Editura Vremea,  bogat ilustrat, Supuşii Alteţei Sale Prinţesa Sophie Luna Alice de Piaţa Romană savurează peripeţiile pisicii princiare.

„Demult, sau poate nu chiar demult, pe veranda unei case de pe lângă Piaţa Romană din Bucureşti, a apărut EA. De fapt, ea nu ştia că e o Prinţesă, iar casa din Bucureşti uitase că e un Palat Princiar. Un necunoscător, care nu şi-ar fi dat seama că e o fiinţă cu totul neobişnuită, ar fi putut să o descrie pe ea, despre care vorbim, ca fiind o pisicuţă mică, albă, murdărică şi speriată de moarte.” Aşa începe povestea fascinantă a unei prinţese albe, care a avut dibăcia de a-şi cuceri regatul din Piaţa Romană încă din copilărie, ocupând absolut îndreptăţit tronul de aur al palatului; coincidenţă sau nu, e vorba tocmai de palatul în care îşi desfăşoară activitatea culturală Editura Vremea. Povestirea cărţii "Prinţesa albă, poveste pentru iubitorii de pisici mari şi mici", de Silvia Colfescu, publicată în colecţia Aristocărţi, este inspirată aşadar din realitate.

FRAGMENT

"Venise momentul ca Prinţesa să ia contactul cu o lume nouă, care, deşi natural înclinată spre bunăvoinţa faţă de reprezen tantele confirmate ale unor neamuri alese – sau a căror confirmare este de sperat într‑un viitor apropiat – nu era mai puţin înţesată de capcane ale necunoscutului. Nu toate formele de
existenţă din Palat erau dotate cu generozitatea volumelor vicontelui de CHATeaubriand sau cu bunătatea ceainicelor. Cârcotaşi şi morocănoşi sunt răspândiţi peste tot.

Aşadar, după ce petrecu o noapte liniştită pe pernele de catifea ale canapelei de condiţie modestă, dar onorabilă, învelită într‑un şal călduros furnizat de secretară, Prinţesa porni în explorarea noilor ei domenii.
Găsirea colţişorului destinat acelor nevoi pentru care chiar şi un rege se deplasează pe jos nu a pus probleme, dat fiind că secretara îi semnalase locul de cu seară. După ce, cu o râvnă care ar fi meritat a fi pusă în slujba celor mai înalte cauze uma nitare, Prinţesa disimulă rezultatul unei inevitabile activităţi matinale, râcâind frenetic cu lăbuţele în nisipul parfumat cu lavandă, începu să se preocupe de partea aventuroasă a pro‑
gramului. 

Mirosi cu luare‑aminte prin toate colţurile băii, întrebându‑se la ce folosesc toate aceste monstruoase obiecte albe, apoi trecu la investigarea celorlalte încăperi. Rezultatul cercetărilor a vădit o gamă largă de obiecte bune de zgrepţănat, cele mai adecvate arătându‑se a fi balustrada de lemn a scării spre bucătărie şi, în al doilea rând, colţul patului, tapisat cu o superbă stofă scorţoasă, ale cărei fire se împotriviră straşnic eforturilor de dislocare ale Prinţesei, ceea ce îi provocă o satisfacţie cu atât mai mare atunci când, în sfârşit, reuşi să scoată vreo zece din locurile lor.

Îi plăcură mult covoarele, care s‑au lăsat şi mai greu convinse să‑şi abandoneze componentele.

Era de lucru aici şi Prinţesa întrevăzu un lung viitor fericit, agrementat de laborioasa distracţie a smotocirii lor.
Palatul mai adăpostea un număr încă neidentificat de scaune şi canapele, tapisate toate cu materiale de diferite consistenţe, pe care mica stăpână le testă succint, lăsând pe mai târziu grija unor verificări exhaustive.

Abia începuse să ia cunoştinţă de diversitatea lumii care o înconjura, când se prezentă subreta, aducând platoul cu micul dejun, compus din nişte pastiluţe mici, nemaipomenit de gustoase, şi un castronel cu apă proaspătă.Viaţa se vestea plină de surprize plăcute. Dar, vai! Se dovedi că şi cea mai frumoasă floare poate ascunde un scorpion veninos.

Subreta dispăru un scurt moment şi se întoarse târând după ea un soi nemaivăzut de creatură, pântecoasă la trup şi cu o trompă lungă, încheiată cu o gură lată, ţepoasă. Un balaur! Prinţesa încremeni, evaluând din priviri primejdia. Creatura păstră tăcerea, timp în care noua locatară a Palatului dădu înapoi imperceptibil, încordându‑şi muşchii pentru orice eventualitate. Câtă dreptate 51 să se teamă a avut înţeleapta făptură! Subreta se aplecă şi mângâie fugitiv spinarea balaurului şi, brusc, din pieptul lui izbucni un răget înfricoşător. Prinţesa ţâşni din loc ca fulgerul şi, dintr‑un singur salt, ajunse pe unul dintre rafturile de sus ale bibliotecii.

Adăpostită acolo, ascunsă după un teanc de cărţi, o văzu pe subretă cum călăuzeşte gura avidă a balaurului, ţinându‑l de gâtul lung şi ţeapăn: fiara, mârâind nepotolită, păştea florile colorate de pe covor, cu o lăcomie dezgustătoare; din când în când, se îneca şi parcă încerca să tragă pe gât covorul cu totul. Când termină cu covorul, începu să amuşine parchetul din jur, probabil în căutarea altor prăzi.

După ce inspectă astfel toată suprafaţa încăperii, păstoriţa lui îl mângâie din nou scurt pe spinare şi balaurul tăcu. Îşi urmă supus călăuzitoarea, care‑l trase în încăperea de alături, de unde, curând, se auzi răgetul lui flămând.

Sus pe raft, Prinţesa mai tremură vreo jumătate de oră.
Când, în sfârşit, se hotărî să coboare, liniştea se înstăpânise în Palat. Se îndreptă spre culcuşul ei oficial, ca să se odihnească după atâtea emoţii. Dar, surpriză! Pe canapea, lângă şalul în care se cuibărise noaptea şi care, astfel, se înscrisese pe lista posesiunilor ei, apăruse un duşman necunoscut – căci numai
duşman poate fi acela care invadează sacrul sălaş în care a binevoit să se aşeze o Prinţesă!
Era prea mult! Cu un curaj nebunesc, pe care însuşi iscusitul Don Quijote l‑ar fi admirat, Prinţesa tăbărî asupra inamicului.

Ghearele ei fermecătoare şi roz, dar încovoiate şi ascuţite ca iataganele, ieşiră din teci şi se înfipseră în pielea lui albă şi sfărâmicioasă.

Colţii tăioşi smulseră fâşii din materia lui cu consistenţă ciudată, scârbavnică. 

Violenţa atacului îl înţepeni pe nepoftit, împiedicându‑l să riposteze. În culmea furiei în faţa violării celor mai sfinte drepturi constituţionale ale Prinţeselor, jignită până în străfundul inimii şi umilită de intruziunea balaurului, dinaintea căruia fusese obligată să se retragă strategic, viteaza îşi luă revanşa,
umplând totul în jur cu bucăţi smulse din trupul invadatorului.

– Milă, milă! strigară ceainicele de pe tavă, ciocnindu‑şi ciocurile de groază în faţa acestei manifestări de dreaptă mânie.
– Eu n‑am făcut nimic! se apără şalul de pe canapea, cu spai ma că va cădea victimă colaterală într‑un război în care n‑avea decât de pierdut.
– Sfinte Doamne! exclamă subreta, dând fuga la auzul zgomotului bătăliei. A făcut praf ruloul de prosoape de hârtie!
În uşă apăru nedumerită secretara. Dintr‑o privire, evaluă pagubele, neglijabile cu excepţia obligativităţii unei noi treceri a aspiratorului pe teritoriul devastat.
Vinovata o privi cu ochi inocenţi, cu mândria unui învingător care aşteaptă dreapta preţuire a bravurii lui.
Pe când se îndrepta zâmbind spre Prinţesă, castronul de cristal cu margine de argint de pe masă, cârtitor ca întotdeauna, bombăni indignat:
– Ce tupeu! Distruge totul şi tot ei îi zâmbeşte! Ia să fi îndrăznit eu să fac aşa ceva, să vezi ce m‑ar fi săpuni (Fragmente din "Prinţesa albă, poveste pentru iubitorii de pisici mari şi mici", de Silvia Colfescu, Copyright Editura Vremea)

Autoarea Silvia Colfescu a  absolvit Istoria Artei 

Numele: Silvia Colfescu

Studiile şi cariera: A absolvit Facultatea de Istoria Artei din cadrul Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu (azi, Universitatea Naţională de Arte).
Până în ’90, a fost profesoară de desen şi istoria artei.

A ilustrat cărţile de copii "Familia Roademult“, „Nepoţii Roademultulesei“, „Şcoala lui Chiţchiron“ şi „Familia Roadensec" semnate de Florian Cristescu, precum şi numeroase alte cărţi pentru copii. A machetat numeroase coperte de carte.

În comunism, a publicat „O familie veselă“ (editura Ion Creangă) şi „Dicţionarul limbii române pentru elevi, secţiunea arte plastice“ (editura Didactică şi Pedagogică).

În mai 1990, a fondat, alături de soţul său, editura Vremea, unde a publicat „Bucureşti, ghid istoric, turistic, artistic“ (republicat în 12 ediţii actualizate!), „Două luni în Europa“, „Pisici din Bucureşti“ şi „Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene“.
La editura Vremea, îngrijeşte colecţiile de tradiţie ale editurii, precum „Fapte, Idei, Documente“ şi „Planeta Bucureşti“, traduce din franceză şi engleză şi e ilustratoare.

Locuieşte în: Bucureşti.

Citiţi şi:

INTERVIU Silvia Colfescu, editura Vremea: „Am detestat-o pe Madame Bovary“