Ion Vianu şi bucuria existenţei

Cartea „În definitiv...“ (Editura „Polirom“, Iaşi, 2018) este o amplă conversaţie în 9 părţi, de dimensiuni diverse, însă cu un conţinut constant interesant, generator de reflecţie, bucurii intelectuale şi întrebări, în absenţa cărora orice lectură şi-ar dovedi inutilitatea. Conversaţie între Ion Vianu şi Ioana Scoruş.

Iniţiativa convorbirii i-a aparţinut acesteia din urmă şi ea îşi află originea în profesiunea comună a celor doi interlocutori. Şi unul, şi celălalt sunt psihiatri, ambii au specializări în psihanaliză. Pe care au practicat-o nemijlocit, însă începând de la vârste şi de la etape diferite ale vieţii. Ion Vianu, născut în 1934, crescut, format în România comunistă a descoperit psihanaliza nel mezzo del camin, adică în jurul vârstei de 40 ani. Nu, oricât ar părea de bizar, psihanaliza nu era cu desăvârşire interzisă, dar nici din cale afară de agreată în România comunistă, era ceva tolerat, însă practicarea ei presupunea totuşi asumarea unor riscuri. Şi-a făcut din ea o profesiune îndată după ce s-a stabilit în Elveţia. Adică după ce denunţase felul abuziv în care era utilizată psihiatria de poliţia secretă în România comunistă, după ce se raliase mişcării Goma şi după ce primise aprobarea plecării definitive din România.

De altfel, mă grăbesc deja să spun că în cuprinsul cărţii se pot găsi referiri destul de consistente şi la ce a însemnat emigrarea, convingerea chinuitoare a ruperii definitive de locul în care ţi-ai trăit chiar dacă nu neapărat cele mai frumoase momente ale vieţii oricum copilăria, prima şi a doua tinereţe. E vorba mai încolo şi la referiri la acel entre-deux despre care a vorbit adesea în cărţile sale şi teatrologul George Banu.

Ioana Scoruş e născută în 1968 şi a avut, în consecinţă, avantajul de a se forma şi dezvolta profesional într-o lume liberă, adesea, din păcate nu întotdeauna, marcată de aspiraţii autentic liberale. Libertatea şi justiţia fiind valorile supreme în care mărturiseşte, la un moment dat Ion Vianu, că crede necondiţionat. Mai e nevoie de încă o precizare referitoare la Ioana Scoruş. Este absolventă a două facultăţi, a susţinut rubrica Scriitorincul din suplimentul LA&I al Cotidianului, supliment condus de Dan C. Mihăilescu, a avut şi are preocupări constante în domenii ale literaturii şi artei. Carevasăzică, nu este ceea ce francezii numesc cu dispreţ o bas bleus. Serioasa ei anvergură culturală, capacitatea de a aborda cu uşurinţă teme dintre cele mai diverse înseamnă, cred, garanţia succesului, reuşitei incontestabile a cărţii.

Sigur, ar fi fost nefiresc, absurd de-a dreptul, ca cei doi interlocutori să nu abordeze teme referitoare la profesia lor comună. La ce înseamnă psihanaliza, la valoarea ei terapeutică (de altminteri, dl. Vianu chiar mărturiseşte că a beneficiat direct, într-un moment mai delicat al vieţii, de serviciile unui specialist în domeniu), la diferenţele dintre psihanaliza lui Freud şi aceea a lui Jung. Chiar şi atunci când sunt abordate teme referitoare la formarea ca adolescent şi tânăr cu vocaţie intelectuală a tânărului Ion Vianu, la amprenta specială pe care şi le-a pus peste acestea personalitatea covârşitoare a tatălui (a acelui T cu majusculă, astfel numit în superba carte Amor intellectualis, de aici cred şi importanţa frazei rostite, la un moment dat, de Ion Vianu: „trebuie să ieşi din lumina care te-a generat ca să poţi produce la rându-ţi o umbră luminoasă“) găsim ecouri ale psihanalizei.

Important mi se pare de subliniat simţul măsurii, acel horaţian Est modul in rebus care îşi face salutar prezenţa şi aici, şi în celelalte părţi ale cărţii. Unul dintre principalele atuuri ale acesteia fiind sinceritatea, onestitatea autoevaluării. Voi fi mai explicit. Ion Vianu şi familia domniei-sale au părăsit România în 1977, după ceea ce Paul Goma numea Cutremurul oamenilor. Aceasta înseamnă că toată formaţia şcolară şi universitară a intervievatului s-au petrecut în comunism. Marea şansă a lui Ion Vianu a fost nu doar aceea de a se naşte într-o familie de intelectuali de mare clasă (mama domniei-sale, Elena Vianu, a fost profesor de literatură franceză la Universitatea bucureşteană şi trebuie să mărturisesc că eu însumi am studiat secolul al XVII-lea şi după un curs al doamnei Vianu), ci şi de a avea profesori formaţi în urmă cu o generaţie. Adică înainte de 1944. Ion Vianu i-a prins în activitate pe aceşti profesori autentici şi în timpul studiilor liceale, şi la Universitate, indiferent că a fost vorba despre Facultatea de Litere (începută şi neterminată din motive pe îndelete explicate) ori de cea de Medicină.

Ion Vianu nu idealizează deloc România interbelică, aşa cum nu lansează diatribe înfocate, doar de ochii lumii, la adresa României comuniste. Nu pretinde nici că în Elveţia ar curge peste tot lapte şi miere şi că adaptarea la o nouă ţară i-ar fi fost uşoară.

Care sunt, aşadar, marile teme de discuţie? După cum spuneam, psihanaliza. România interbelică şi România comunistă. România post-decembristă cu toate contradicţiile sale. Cu entuziasmele anilor 90, cu cele din anii 2007-2008, cei ai aderării la UE. Dezmăţul în care trăim din 2017 încoace. România de deunăzi. Aceea în care se pune la cale schimonosirea legilor justiţiei, schilodirea democraţiei, regimul de factură autocratică (elaborarea cărţii s-a produs între mai 2017 şi mai 2018). Situaţia exilatului, A reîntorsului de bună voie în ţară. Prezentul şi viitorul Uniunii Europene. Statele Unite şi ce înseamnă ele în era Trump. Şi, desigur, literatura. Scrisul şi cititul. Scrisul la după 60 de ani încolo şi efectele sale benefice asupra fiinţei umane. Cititul şi recititul, cu referinţe utile la cartea A citi, a reciti a lui Matei Călinescu, prietenul de o viaţă al lui Ion Vianu. Şi,desigur, bucuria existenţei. Cu îndemnul din final: Bucură-te că exişti!

Ioana Scoruş în dialog cu Ion Vianu - ÎN DEFINITIV....; Editura Polirom, colecţia Egografii, Iaşi, 2018