INTERVIU Iulian Tănase, scriitor: „Am fost mutilat sufleteşte când părinţii m-au trimis în Bacău, la şcoală“

Iulian Tănase vorbeşte despre ruperea sa prematură, la 12 ani, de părinţi şi de locurile de joacă din Moineşti (judeţul Bacău) pentru a merge la şcoală, într-un oraş în care nu cunoştea pe nimeni, dar şi despre provocările atât de diferite din viaţă, care l-au ghidat, totuşi, spre o ocupaţie predilectă: cea de scriitor.

În acest interviu n-o să găsiţi un Iulian Tănase (41 de ani) care oferă lecţii de viaţă, nu pentru că nu ar fi un bun sfătuitor, ci pentru că preferă să fie rezervat inclusiv faţă de propriile sale experienţe din viaţă. Sunt multe, unele sinuoase, care-l fac să spună doar atât: „Am trăit ceva“. N-o să cunoaşteţi nici un elev Tănase cu coroniţă, aşezat semeţ pe vreuna dintre treptele podiumului la final de an şcolar. Dar un fotbalist pe poziţia de „vârf împins“, care dădea goluri la fiecare meci, da! Sau să nu credeţi că, pe dealurile din Moineşti sau în oraşul lui George Bacovia, printre flori „de plumb“, scriitorul de acum citea şi scria poezii. Primele versuri cu rimă de care-şi aminteşte, „nişte tâmpenii“, le-a scris doar pentru a-şi şicana sora. Pixul pe foaie l-a pus serios mult mai târziu. În acest interviu, poate mai importante decât povestirile lui Iulian Tănase despre perioadele când a fost muncitor la o schelă de petrol, om de radio sau umorist la revistele de satiră, soldat la Chitila, dacă doriţi, sunt nonşalanţa şi umorul cu care le spune. Şi care, cine ştie, poate că nu sunt specifice decât unui scriitor care a trăit ceva.

„Weekend Adevărul“: Ai copilărit în Moineşti (n.r. – judeţul Bacău), apoi ai mers la şcoală în Bacău. În noua ta carte, „Teoria tăcerii“, vorbeşti despre această plecare ca fiind una dureroasă. A fost dificilă desprinderea de părinţi?
Iulian Tănase: Da, pentru că eram foarte mic. Aveam 12 ani. Acea perioadă a fost un moment-cheie în biografia mea pentru că m-a afectat emoţional foarte tare şi, câţiva ani, n-am putut să-l depăşesc. Am fost mutilat sufleteşte. Pentru că sora mea, Simona, care e cu doi ani mai mare decât mine, intrase la un liceu din Bacău, părinţii noştri au decis să ne trimită pe amândoi la şcoală acolo. Am stat în gazdă la nişte străini. Părinţii au vrut să mergem la şcoli mai bune poate şi dintr-o frustrare personală că ei n-au avut şansa asta. Iar în carte, am regresat, am încercat să rezolv problema mea de la 12 ani scriind insistent despre ea.

Sunt 16 paragrafe care încep cu propoziţia „Am 12 ani“.
Am făcut terapie cu mine. Un lucru pe care insist şi la cursurile de Creative Writing pe care le predau este componenta terapeutică a scrisului. Eu cred că scrisul îţi rezolvă ceva în viaţă. Cineva zicea foarte bine că o experienţă nu este încheiată decât după ce a fost scrisă şi eu chiar cred asta. Am simţit-o pe pielea mea.

3 pe linie la toate materiile

Cum era elevul Iulian Tănase? Silitor, cu nasul în cărţi, sau te atrăgeau mai degrabă jocurile pe afară, de exemplu o miuţă cu prietenii?
N-aveam nicio treabă cu lectura. Eu băteam mingea. De altfel, în perioada când studiam la Liceul Teoretic „George Bacovia“ din Bacău, am făcut fotbal de performanţă. Prin clasa a XI-a, m-am înscris la FCM Bacău, la juniori II, şi mergeam la antrenamente aproape zilnic. În perioada asta, aveam nişte note dezastruoase la şcoală. 3 pe linie la toate materiile! Eu nu eram prost, doar că nu aveam cum să mai ajung la ore, să învăţ. A trebuit să mă las de fotbal, dar am revenit, după liceu, la o echipă din Moineşti dintr-o divizie inferioară. Am jucat un an de zile.

Pe ce post jucai?
Eram vârf împins, numărul 11. Stăteam la pomană şi aşteptam să dau gol. (râde)

Şi când ai început să prinzi drag de cărţi, să scrii poezii?
Am avut nişte senzaţii de disperare, aşa, ca nişte angoase, prin liceu. Prima oară am încercat să scriu o poezie în clasa a X-a. Eram într-o stare de spleen, afară era iarnă, ningea, şi am scris câteva versuri în care spuneam cum fiecare fulg mi se părea un om... Era prima poezie – proastă – scrisă conştient, pentru că, altminteri, eu mai încercasem, în joacă, şi în copilărie. Sora mea, Simona, chiar a cochetat cu poezia într-o vreme. Prin liceu, a fost într-o tabără şi a primit câteva premii la nişte concursuri de poezie. Iar eu, ca să râd de ea, am scris câteva tâmpenii cu rime, doar ca să-mi bat joc de actul în sine de a scrie poeme. Mi se părea extrem de amuzant şi fără sens să scrii poezie...

Iulian Tănase, galant de mic faţă de sora lui, Simona FOTO Arhivă personală Iulian Tănase

Îţi plăcea vreo materie la şcoală, în mod deosebit? Sau de vreun profesor?
Îmi plăcea foarte mult limba germană. Am şi dat examenul opţional de la Bacalaureat la germană – singurul dintr-o clasă de 30 de elevi. Ţin minte că, la ora de dirigenţie, profesorul ne mai punea să prezentăm câte-o cuvântare de-a tovarăşului Ceauşescu, din „Scânteia tineretului“. Iar pe mine mă ignora domnul diriginte, care era şi profesor de germană, pentru că eu râdeam. Când citeam ce spunea tovarăşul Ceauşescu, mă pufnea râsul într-un hal, că el prefera să mă ţină deoparte. Fiind cel mai bun din clasă la germană, îmi tolera excesele de haz. Mi-a plăcut şi de profesorul de filosofie, care parcă ieşea din paradigma aceea osificată şi previzibilă a profesorilor cu care eram obişnuit. Ulterior, chiar am devenit prieteni buni când s-a mutat el în Bucureşti.

Prima dată când am plecat din ţară  a fost în 1991, în Polonia, ca să fac comerţ cu salam de Sibiu, coniac Napoleon şi să vând bibelouri. Eram în clasa a XI-a şi am mers cu cel mai bun prieten. A fost o experinţă traumatizantă. În vamă, în Polonia, m-am simţit ca într-un lagăr. Dar am vândut tot şi mi-am cumpărat blugi!

Nominalizarea la ICR, o experinţă interesantă

Umorul te caracterizează şi s-a văzut şi recent, când ai primit propunerea pentru a prelua preşedinţia Institutului Cultural Român. Ai spus că te gândeşti să refuzi „99,99% pe motive de incompetenţă“. Presa a preluat ca atare vorbele. Ce te-a determinat să te răzgândeşti?
Nu m-a deranjat că au preluat ce am scris, pentru că eu am fost sincer. Am primit un telefon din partea Alinei Gorghiu (n.r. – preşedintele PNL), pe la ora 14.00, iar peste o oră şi jumătate i-am răspuns că refuz pentru că nu mă simt în stare şi că nu am experienţa necesară să pot accepta. Atunci mai mulţi oameni cu expertiză şi-au oferit ajutorul şi sprijinul, care mi-au spus că fac o greşeală că refuz, pentru că lucrurile se învaţă. Imboldul acesta din partea lor m-a pus pe gânduri. Mă gândeam că refuz şi dintr-o lipsă de curaj. Iniţial, i-am recomandat doamnei Gorghiu o altă persoană, dar dumneaei a insistat să accept. Pentru mine a fost o experienţă foarte interesantă pentru că m-a pus într-o situaţie dificilă şi îmi plac astfel de provocări. A trebuit să am o prezentare şi să vorbesc în faţa unor senatori despre viziunea mea faţă de ICR. Şi am fost mulţumit că nu m-am făcut de râs. (râde)

Din păcate, instituţiile noastre sunt foarte sobre. Au o anchiloză mentală şi o inerţie care îndepărtează lumea de ele. Cred că, în cazul în care aş fi preluat funcţia de preşedinte al ICR,  aş fi fost foarte relaxat. Şi aş fi schimbat paradigma de comunicare, pentru că se comunică sec, printr-un limbaj de lemn.

„Am fost redactor-şef la «SRI»!“

După liceu, ai urmat Academia de Studii Economice din Bucureşti. Totuşi, începuseşi să scrii poezii. Voiai să devii economist? De ce nu Facultatea de Litere?
Dacă mă întreba cineva în copilărie ce vreau să devin, spuneam că tractorist. (râde) Mă uitam şi eu pe stradă şi mă luam după ce vedeam pe câmpuri. Nu ştiam deloc ce vreau. La ASE intrasem la fără frecvenţă, deci veneam în Bucureşti doar vara şi iarna, în sesiune. La scurt timp, mi-am dat seama că nu mi se potriveşte deloc, drept urmare, am terminat-o după şapte ani! În primii doi ani, pentru că voiam să le demonstrez părinţilor, care erau foarte harnici şi gospodari, că pot şi eu să muncesc fizic, m-am angajat la o schelă de petrol. A fost o muncă fizică dură, de uzură.

Ce lucrai acolo?
Eram încărcător-descărcător de materiale. Descărcam maşini întregi cu cherestea, butoaie de carbid, cauciucuri mari pentru utilaje petroliere. Ştiu că voiam să scap de acolo. Cu părinţii mei nu comunicam, în sensul că nu intram în subtilităţi existenţiale şi mi-era ruşine să le spun. Aşa că m-am prefăcut bolnav ca să pot pleca de acolo.

Părinţii lui Iulian Tănase şi sora lui mai mare, Simona, la Moineşti, înainte ca el să se fi născut FOTO Arhivă personală Iulian Tănase

„Le-am zis părinţilor că nu mai pot să merg“

Aşa, doar puţin răcit sau grav bolnav?
Am simulat o boală. Le-am zis părinţilor că nu mai pot să merg. Am stat la spital la Moineşti, mi-au făcut acolo nişte investigaţii, dar nu mi-au găsit nimic. Eu tot îi spuneam mamei că trebuie să plec la Bucureşti pentru că, ia te uită, eu nu mai pot să merg şi medicii de la Moineşti nu mă ajută deloc! Aşa că am ajuns la Spitalul Universitar din Bucureşti, unde am stat vreo trei-patru săptămâni. La fel, după mai multe analize, medicii mă găseau perfect sănătos, dar eu le mai arătam că am nişte vinişoare şi tot o ţineam pe-a mea, că nu pot să merg. Vreau să spun că nu mi-a fost deloc uşoară desprinderea de acel serviciu. Ştiu că părinţii nu m-au înţeles şi multă vreme au fost supăraţi pe mine pentru că ei considerau că am un serviciu foarte bun. Până la urmă, în toamna anului1994, m-am mutat definitiv în Bucureşti şi am fost foarte fericit.

Lucrurile au început să se schimbe în bine...
A fost totuşi o perioadă grea la început – trăiam din banii de şomaj. Dar la un moment dat, am decis şi eram foarte conştient că vreau să fiu scriitor. Nu ştiu dacă era o exagerare de sine sau vreun orgoliu, pentru că în perioada aceea, nici nu prea scriam, nici nu citeam, dar eu mă consideram scriitor. (râde)

„La «Academia Caţavencu» m-am format“

Aveai colaborări? Scriai în reviste?
Începusem timid, încă din facultate. La ASE, am cunoscut câţiva tineri din Sindicatul studenţilor cu care am vrut să facem o revistă. „SRI“ se numea. Studentul Român Informat! Iar eu eram redactor-şef! (râde). Scriam despre ASE, despre viaţa studenţească şi ne gândeam că o să coagulăm câteva personalităţi să colaboreze cu noi. Am scos doar un singur număr. După, m-a angajat un prieten la ziarul „Tineretul liber“. A sunat şi s-a recomandat ca Iulian Tănase. „Bună ziua, mă numesc Iulian Tănase, vreau să mă angajez la dumneavoastră“. Eu însă voiam să ajung la „Academia Caţavencu“. Când lucram ca muncitor necalificat la schela de petrol, le-am trimis la redacţie o scrisoare cu un text şi Ioan T. Morar (n.r. – unul dintre fondatorii revistei) mi-a răspuns. Îmi scria: „Ai stil, mai trimite“. Şi le-am mai trimis apoi o scrisoare lungă cu poveşti din Moineşti. Mi-au răspuns că, dacă voi veni în Bucureşti, să merg neapărat la ei, la redacţie. Numai că eu n-am găsit redacţia când am venit.

Mi s-au întâmplat mai multe lucruri în spital care m-au impresionat. Un coleg de cameră, mai în vârstă, a murit chiar în mâinile mele. Eu aveam patul lângă uşa de la toaletă şi, pe la 5 dimineaţa, m-am trezit cu el peste mine. A căzut peste mine în timp ce se ducea la baie. În ziua aia a şi murit. O luasem niţel razna acolo. Şi nu vorbesc de nebunie, dar aveam tot felul de apucături spontane. Oamenii râdeau, desigur. Mi-amintesc că alături de salonul meu era unul de femei. Într-o zi, o femeie a primit o rochie de la soţul ei, pentru că era ziua ei de naştere. I-am cerut puţin rochia, m-am îmbrăcat în ea şi mi-am pus două gheme în dreptul sânilor. Mă plimbam aşa prin spital.

Cum să n-o găseşti? Ştiai adresa.
N-am găsit-o. Nu cunoşteam Bucureştiul, eram un provincial derutat. Am sunat la redacţie şi secretara mi-a zis că Ioan T. Morar era plecat în SUA. Cum să ajung pe strada Dinu Vintilă, care era pe lângă Inspectoratul General al Poliţiei? Habar n-aveam. Mi-au mai trebuit doi ani până să mă angajez la „Academia Caţavencu“. Acolo am aterizat într-o gaşcă de scriitori ca Tudor Octavian, Florin Iaru,  Ştefan Agopian, Dan Stanciu. Trăgeam şi eu cu urechea la ei. Aşa am auzit de scriitori ca Julio Cortázar, de Ernesto Sábato sau de Gabriel García Márquez. M-a contaminat mediul acela, în sensul bun, şi a fost o experienţă care m-a format. Apoi am început emisiunea la Radio Guerrilla.

„Dormeam cu cărţile lui Gellu Naum sub pernă“

Dar ţi-ai mai „întrerupt“ activităţile profesionale cu altceva: ai făcut armata. Cum aşa?
În fiecare an, la poarta părinţilor mei, de la ţară, veneau nişte poliţişti care întrebau de mine. Şi ai mei, oameni simpli, se jenau foarte tare. Trebuiau să le zică mereu vecinilor că au venit să mă cheme în armată, nu că aş fi făcut vreo grozăvie prin Bucureşti. După ce am terminat facultatea, eu m-am dus la încorporare. Poate dintr-un simţ al corectitudinii şi pentru că voiam să fiu un om liber. Am făcut şase luni, la Chitila, la o şcoală de aplicaţie. Am ieşit ofiţer pe zona de logistică. Totuşi, a fost o perioadă bună pentru că am citit enorm atunci. Dormeam cu cărţile lui Gellu Naum sub pernă.

În armată, când nimeni nu mai mişca în faţa soldatului Tănase FOTO Arhivă personală Iulian Tănase

V-aţi şi cunoscut la un moment dat. Aţi devenit apropiaţi.
S-a întâmplat în 2000, imediat după ce am terminat armata. Eram la târgul de carte „Bookarest“ (n.r. – actualul „Bookfest“) şi atunci l-am văzut. Mă îndreptam spre o lansare de carte, „Copacul animal urmat de Avantajul vertebrelor“, el mergea în faţa mea cu Lygia, soţia lui, şi eram foarte emoţionat. L-am mai întâlnit apoi de câteva ori. Într-o seară, la premiera piesei „Ceasornicăria Taus“ (n.r. – scrisă de Gellu Naum), care se juca la Teatrul Bulandra, i-am mărturisit cât de mult mi-a plăcut romanul său, „Zenobia“. „Păi, de-aia am şi scris-o, să-ţi placă foarte tare“, mi-a zis. Cred că dacă aş fi vrut să-mi aleg vreodată veun maestru, lucru de care nu neapărat că m-am ferit, dar niciodată n-am simţit asta ca pe o nevoie imperioasă, pe el l-aş fi ales.

Iulan Tănase, „binecuvântat“ de Lygia Naum, soţia scriitorului Gellu Naum FOTO Arhivă personală Iulian Tănase

Din nou, la şcoală, la 34 de ani

Fotbal, ASE, armată, jurnalism – sunt foarte multe salturi în carieră. Ai urmat şi Facultatea de Filosofie. De ce?
Ca să fac şi eu o facultate! (râde) N-am avut senzaţia că aveam studii superioare după ce am terminat ASE-ul. Nu vreau să denigrez ASE-ul – unora li se potriveşte, mie însă nu mi-a priit. Eu am avut o mare dragoste pentru filosofie, încă de la 17 ani, când am citit „Jurnalul de la Păltiniş“. Chiar mă gândeam să urmez facultatea asta. Nu s-a întâmplat atunci şi a trebui să mai treacă alţi 17 ani până să mă înscriu. La 34 de ani. A fost o facultate care mi-a plăcut şi mi-a folosit mult. Am scris lucruri pe care n-aş fi putut să le gândesc fără backgroundul de la facultate, cum ar fi romanul „Oase migratoare“, care este despre suflet.

Cea mai nouă carte a scriitorului Iulian Tănase, „Teoria tăcerii“, a apărut în luna martie a acestui an, la editura Herg Benet

Mai târziu ai primit şi un premiu pentru un fragment din această carte la un concurs în Austria şi altul pentru tinerii poeţi, în Germania.
Eu am început să public târziu, în 1999, la 25 de ani. Când ne gândim că Rimbaud (n.r. – Arthur Rimbaud, poet francez) s-a lăsat de scris poezii la 20 de ani... (râde). Timp de zece ani, până în 2009, nu am luat niciun premiu pentru ce publicasem. Sigur, apăruseră recenzii, cronici, dar nu m-a băgat în seamă mai nimeni, până când am luat acel premiu în Germania. Eram mirat. Când am ajuns acolo, a trebuit să urc pe o scenă, să spun câteva cuvinte. Şi le-am mărturisit că, de când am debutat, în România nu am luat niciun premiu şi sper să nu fie o eroare a juriului german! Întotdeauna am pariat pe cartea aceasta, a sincerităţii.