INTERVIU Ion Mureşan, poet: „Oamenii care nu citesc au o urgenţă a morţii. Orice carte e un rezervor de timp, îţi prelungeşte viaţa“

INTERVIU Ion Mureşan, poet: „Oamenii care nu citesc au o urgenţă a morţii. Orice carte e un rezervor de timp, îţi prelungeşte viaţa“

Ion Mureşan: Scriitorul este tot un puşcăriaş

Poetul Ion Mureşan îşi aminteşte prima sa întâlnire cu poezia şi şocul care, de fapt, i-a schimbat toată viaţa: poemele există şi sunt scrise de oameni!

Ştiri pe aceeaşi temă


Ion Mureşan poate să meargă pe jos, până la capătul celălalt al Clujului, doar pentru a desena norii care trec pe deasupra casei în care locuieşte fata pe care o place. Poate să-i îngrijească, într-un lighean cu albăstrele, genunchii răniţi. Să-i scrie poezii despre creioanele ei şi să-i dăruiască păsările prinse pe dealul Feleacului. Ion Mureşan poate să scrie două poeme pentru colega de clasă pe care o iubeşte, unul să-i placă lui şi altul să-i placă ei, şi, când e pus în situaţia de a alege între iubită şi poezie, să aleagă, totuşi, poezia. Cam aşa este tânărul poet Ion Mureşan. Totuşi, nu veţi găsi nimic din toate acestea în cele ce urmează. Am făcut o falsă publicitate acestui interviu. Aici e vorba despre lucrurile care preced poezia. Aici este un Ion Mureşan sentimental, lucid, nostim, nostalgic, grav. Aici este Poetul.


„Weekend Adevărul“: Pentru a face cunoştinţă cu cititorii, am ales, aleatoriu, un fragment din criticile de întâmpinare la „Cartea Alcool“: „Laconismul ermetic, neoexpresionismul oniric, desenul pregnant al universului interior cu tuşe afective ample, toate aceste trăsături ale ontopoeticii lui Ion Mureşan se regăsesc şi în «Cartea Alcool»“. Cum vi se pare?
Ion Mureşan:
Şi-acum trebuie să-ţi răspund?

Cum credeţi.
Eu sunt de acord cu ce spune criticul, atâta doar că nu ştiu ce spune şi ce vrea. Despre poezie se poate spune, în general, orice. Poezia duce în spate orice aprecieri şi orice critici. Cred că în fragmentul acesta, poate fi vorba despre poezia oricărui poet. Par nişte expresii prefabricate, ca un puzzle al criticului. Nu spune nimic depre mine.

 

Cetăţean de onoare al Clujului

Numele: Ion Mureşan

Data şi locul naşterii: 9 ianuarie 1955, Vultureni, judeţul Cluj

Studiile şi cariera: A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai (UBB) din Cluj în 1981. Până în 1988, a fost profesor de istorie în comuna Strâmbu.

Din 1988, a fost redactor la revista „Tribuna“ din Cluj. A fost redactor-şef al revistei „Verso“ şi a colaborat cu mai multe ziare şi reviste clujene şi naţionale.

În prezent, lucrează în departamentul de comunicare al UBB.

Primul volum, „Poezia de iarnă“, a apărut în 1981 la Editura „Cartea Românească“ şi a primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor.

A mai publicat, printre altele, „Poemul care nu poate fi înţeles“ şi „Cartea Alcool“.

În ultimul deceniu de comunism, a fost unul dintre membrii de seamă ai grupării revistei „Echinox“ şi al Cenaclului Saeculum din Beclean, însă a fost prezent adesea şi la Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu şi la Cenaclul Junimea al lui Ovid S. Crohmălniceanu.

În 1993, a primit premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor, iar în 2005 a fost invitat în Franţa în programul „Les Belles Étrangères“.

Din acest an, cu ocazia aniversării a 60 de ani, a fost numit cetăţean de onoare al oraşului Cluj-Napoca.

 

Locuieşte în: Cluj-Napoca

Sunt combinări de „n“ luate câte „k“. Pe de altă parte, dumneavoastră insistaţi că, în şcoală, întrebarea „Ce vrea să spună autorul?“ e greşită. Cine să ne explice poeţii atunci?
Mă întreba un tânăr poet: de unde ştim că poezia e bună sau nu e bună? Am fost puţin surprins de întrebare. Dacă-ţi transmite ceva, atunci e o poezie bună. Poate avea o multitudine de semnificaţii în care cititorul să se regăsească. Dacă el se vede, mai ceţos sau mai limpede, atunci poezia e bună. Cititorul poate descifra mai mult decât autorul. Poate să-l surclaseze, să descopere mai multe sensuri.

Asta e o modestie mimată sau o pledoarie pentru poezie?
Sigur că nu este o modestie. Cititorii noştri sunt mai deştepţi decât noi. Fiecare are traseul mental marcat de anumite preocupări şi are o seamă de sensibilităţi, de percepţii favorizante. Şi atunci va desluşi altceva decât autorul. Nicio percepţie nu este greşită. Eu le urez elevilor şi studenţilor să le pice la examene o poezie. Tot ce-ar putea scrie este corect: e corespondenţa dintre text şi tine însuţi, nu este o realitate obiectivă.

„OAMENII ACEŞTIA AU O URGENŢĂ A MORŢII“
Ce-ar trebui să citească elevii de liceu ca să se apropie de poezie?
Gândeşte-te la clasele primare, de gimnaziu, unde se învaţă o poezie de Vasile Alecsandri. Elevii de-acum nu-l mai înţeleg. Şi nici nu au cunoştinţele de istorie a literaturii ca să priceapă ceva din sensibilitatea epocii lui Alecsandri. Cred că i-ar atrage poezia contemporană, de la Nichita Stănescu încoace. Poeziile lui Nichita mi se par cele mai apropiate de copii. Copilul se joacă cu cuvintele, le tot răsuceşte, inventează construcţii verbale, comunică mai uşor prin spiritul ludic pe care-l are.

Vă imaginaţi cum arată un om care n-a citit niciodată nicio carte?
Întrebarea ta e de mare tristeţe. Nu pot face portretul unui om care nu a citit nimic. Deşi am fost în foarte multe case în care n-am văzut nicio carte. Nici măcar Biblia nu era! Asta m-a şocat cel mai mult. Cum Dumnezeu pot trăi oamenii ăia?, mă întrebam. Trăiau bine-mersi, dar mie mi se părea că mă aflam într-o casă dezechilibrată. Un iglu – pe mine, în orice caz, m-a cuprins o senzaţie de frig.

Cum sunt oamenii ăştia?
Au o urgenţă a morţii. Orice carte îţi mai dă timp, îţi dă posibilitatea să mai trăieşti o viaţă, să mai trăieşti o zi din marele timp. O carte e un rezervor de timp, îţi prelungeşte viaţa.


La 22 martie 2011, Ion Mureşan a fost premiat de Radio România Cultural

MAREA VULNERABILITATE: RUŞINEA DE FRUMOS
Are poezia un rol terapeutic?
T.S. Eliot spune, în „Funcţia socială a poeziei“, că poezia este importantă şi pentru cei care nu citesc poezie. Chiar şi ei beneficiază de consecinţele poeziei. El demonstra că poezia este cea mai patriotică artă. Unui popor, dacă i-ai distruge toate artele, dar i-ai lăsa poezia, şi-ar putea reface sufletul. Eugen Ionescu şi Cioran spuneau, de exemplu, că gândesc în franceză, dar că visează în română. În zonele foarte profunde ale sufletului este ascunsă limba naţională. Visul e un alt fel de poezie, prin conexiunile neaşteptate, prin faptul că nu prea ştim de unde vine şi ce relaţie are cu realitatea. Şi poeziile apar aproape la fel. Un poet este important chiar şi dacă e cunoscut doar de scara lui de bloc sau doar de familia lui. Cei care sunt în preajma lui beneficiază de alchimia aerului, de o modificare de sensibilitate. Se molipsesc, fără să vrea, de bine şi de frumos. Ai văzut, însă, cât de ruşine le este copiilor să recite o poezie când sunt mici?

Nu ştiu.
Vaai! Cât se fasolesc! Au un trac extraordinar, sunt emoţionaţi. Deşi în faţa clasei pot turui o poezie, pe scenă nu mai pot. Fiinţa umană are o vulnerabilitate: ruşinea de frumos.

„LUCRURILE DEVIN MICI ŞI INTRĂ ÎN CUVÂNT“
Povesteaţi altădată despre întâlnirea cu poezia, pe la 10 ani: v-a impresionat faptul că aţi văzut o poezie scrisă într-un caiet.
Pentru că eu nu mi-am închipuit că există poeţi. Mă gândeam că tiparul e cel care face poezia. O maşină. Oamenii nu au capacitatea asta, ci au nevoie de o tiparniţă. Când am văzut pentru prima oară o poezie, şocul a fost mai degrabă că era scrisă de mână. Poate cineva să scrie cu mâna lui poezie!

Ce poezie era acolo?
Erau texte de muzică uşoară copiate.

Ce v-a apropiat de poezie?
Faptul că toate lucrurile aveau o taină. Nu mai existau lucruri care să corespundă numelui. Fiecare lucru ascundea ceva. Lucrurile încă nu intraseră în conceptul lor, iar numele nu se stabilizaseră asupra obiectelor. Era încă imprecisă lumea.

Păi, şi pentru un poet nu rămâne aşa?
Când ajungi să te desparţi de copilărie, brusc, lucrurile devin mai mici. Se fac mici şi intră în cuvânt. Le înghite cuvântul şi gata!, copilăria s-a terminat. Dar nu e o tragedie: şi lumea mare poate căpăta alte vrăji. Întotdeauna vom fi urmăriţi de această imprecizie.

Dar cum aţi început să citiţi?
Mergeam la biblioteca satului – singura încăpere din şcoală care n-avea ferestre spre exterior. Avea hârtie în geamuri. Credeam că e o metodă de conservare a cărţilor. Era un frig acolo! Când mergeam la bibliotecară să iau cărţi îmi spunea: „Alege, dar repede, că aici ne ia dracu!“. Din cauza asta, iarna luam cărţi mai mult la întâmplare. Erau multe cărţi neinteresante, dar mai găseam şi câte-un Dostoievski, de exemplu. Dar omul e ca bivolul: trebuie să rumege cuvinte. Nu contează că sunt scaieţi sau rumegă iarbă verde şi aromată.

De ce îi spun prietenii „Majestate“

Mergeaţi la muncile câmpului?
Părinţii mei erau ţărani. Din clasa a IV-a, a început să mă ducă mama la sapă. Venea şeful de la CAP şi ne certa că iar am făcut insule şi palaneţe (n.r. – plăcintă). Adică, iar am tras pământ peste buruieni, şi nu le-am tăiat. Ţin minte că erau nişte tarlale lungi şi mă distrugea chestia asta, pentru că nu vedeam capătul. Am făcut toate muncile câmpului, lucru care mi-a folosit mai târziu. Când a murit tata, ca să nu simtă mama absenţa lui din curte şi să nu fie nevoită să vândă vreo vită, am cosit pentru doi bivoli, două vaci, trei viţei. Am făcut aceleaşi stoluri de fân.

Ce ştiaţi despre comunism, desprepolitică?
Nu prea mult. Aveam un unchi îndepărtat care era la Sfatul Popular. Când mergeam în vizită, îl vedeam cu un creion chimic după ureche şi cu carneţelul cu scoarţe roşii. Făceam comparaţie cu casa profesorului de geografie, care avea un raft, chiar două rafturi cu cărţi, care mă fascinau. Era un profesor foarte bun, dar mi-am dat seama că unchiul, cu patru clase şi creionul lui chimic, era mult mai puternic decât profesorul. L-a chemat şi l-a certat într-o zi! Mă miram cum să certe pe un om care are multe cărţi unul care are un singur caiet cu scoarţe roşii. Pe urmă am mai aflat că tata a făcut armată la mină timp de trei ani.

Unde?
La Uricani. Începuse colectivizarea, iar el semănase porumb pe pământul lui. Activistul de partid a mers cu tractorul şi a semănat orz peste porumb. La cârciumă, după ce a aflat despre isprava activistului, a scos un briceag, i l-a pus la gât şi i-a spus că, dacă mai calcă pe pământul lui, îi taie gâtul. „Bine, las’ că vedem noi cine cui taie gâtul“, i-a răspuns activistul. Când i-a venit ordinul de încadrare în armată, l-au trimis la mină. Trei ani, singurul din sat.

S-a răzbunat pe activist pentru asta?
Nu. Nici măcar nu mi-a spus. Am aflat de la mama. Oricum, după câţiva ani, activistul a plecat şi a venit altul în locul lui.

Dar v-au luat vitele din bătătură?
Da, ni le-au luat, dar eu eram încă mic atunci. Au luat caii bunicului, bivolul, plugurile, tot. (Un om intră într-un bar. Îl salută discret pe Ion Mureşan – „Salut, Majestate!“ – şi se aşază la masa lui.) Eu sunt „Majestatea“, să ştii că pe mine m-a salutat! (râde) În ’94, am fost în Elveţia şi am ajuns la rege, la Versoix. Mi s-a spus că era plecat, dar că pot să revin. După ce le-am povestit întâmplarea aceasta prietenilor, îmi spun, în mod ironic, „majestate“, pentru că m-am dus la regele meu, iar regele nu m-a primit.

Încă sunteţi monarhist?
Da, cred că monarhia poate aduce o ordine mult mai sănătoasă în societate. N-ar mai fi scandalul preşedinţilor şi cred că s-ar face economii enorme.

„Trebuie să mai fi rămas ceva care-l face pe om să fie om“

Cum aţi hotărât să mergeţi la liceu în Cluj?
Eu avusesem numai premiul I în clasă, dintr-a întâia până-ntr-a opta. Tata voia să mă dea la o şcoală profesională. Ţin minte că discuta cu mama în grădină, vorbeau s-aud şi eu: „Tu, Martă, să-l dăm la o şcoală profesională, să înveţe meserie, că meseria e de viitor“. „Copilul meu merge la liceu!“, zicea mama. În tot satul, erau trei la liceu în Cluj: fiul profesorului de geografie despre care ţi-am spus, fiul gestionarului din sat şi eu. Şi m-am dus chiar în centrul Clujului, la „George Coşbuc“.

Care-a fost impresia pe care v-a lăsat-o oraşul când v-aţi stabilit?
Era un oraş foarte blând. La 14 ani, nu vezi oraşul în ansamblu. Descoperi, ca un copil, rând pe rând, străzile pe care mergi. În anii ’70, când a început industrializarea, a fost o infuzie de rural. Pe lângă blocuri, se cultivau legume. Oamenii erau dezorientaţi, n-ar fi trebuit să vină niciodată acolo şi nu înţelegeau ce înseamnă civilizaţie urbană.

„ŞI DĂDEAM UN CITAT INVENTAT DE MINE“
Din ce povesteaţi altădată, nu prea eraţi elev model la şcoală?
Eram revoltat de slaba calitate a profesorilor. Eu fugeam de la ore la bibliotecă. Biblioteca Judeţeană era foarte aproape de centrul oraşului. Am citit foarte mult atunci. Şi în timpul orelor de română citeam literatură universală. Profesorul nu prea se amesteca, pentru că eram foarte recalcitrant dacă mă deranja. El avea elevii lui favoriţi: fiica secretarului cu propaganda pe judeţ, de pildă. Liceul „George Coşbuc“ fusese liceu de fete, iar odraslele nomenclaturii veneau acolo din tradiţie. Noi am fost cinci băieţi într-o clasă de 35 de elevi. Îmi mai plăcea câteodată să-l pun în dificultate pe profesor. Când răspundea un copil de activist de partid, mă ridicam şi spuneam: „Domnule profesor, a spus o mare prostie colega“. Şi inventam citate din George Călinescu, din Garabet Ibrăileanu. „Dar ştiţi ce spune Tudor Vianu despre proza aceasta?“ Şi dădeam un citat inventat de mine. (râde) „Lămuriţi-mă, vă rog. Cine are dreptate? Colega sau Tudor Vianu?“ La ora de română, aveam 10, 4, 9, 4. Uneori, refuzam să răspund.

Nu vă era frică să vă duceţi acasă cu nota 4?
Nu-mi era frică de nimic. N-aveam nicio frică. Eram la internat, părinţii mei erau la ţară. Pe profesoara de chimie o mai supăram. Nu înţelegeam deloc materia. Stăteam în prima bancă şi mă uitam numai sub rochia ei. Am avut noroc că a apărut revista liceului şi dădeam materiale pentru secţiunea chimie a revistei.

„ORICE OM ARE MICUL LUI ALTAR DE FRUMUSEŢE“
Povesteaţi despre cum îngrijeaţi genunchii fetei de care vă-ndrăgostiserăţi, spălându-i într-un lighean cu albăstrele. Cum ar arăta treaba asta azi? Cum se face?
Cred că la fel. Orice om are doza lui romantică, are micul lui altar de frumuseţe, de puritate. Trebuie doar să ajungi la zona aia. Paradigma de sensibilitate a lui Eminescu s-a terminat, ăsta e adevărul. Nimeni nu mai iubeşte astăzi sub salcia pletoasă, cu „fruntea albă-n părul galben/ Pe-al meu braţ încet s-o culci,/ Lăsând pradă gurii mele/ Ale tale buze dulci“. Cadrul e altul acum, nu mai suspină izvoarele. E lumea discotecilor, a cluburilor, nu te mai poţi aştepta ca Eminescu să aibă acelaşi efect asupra sufletului tinerilor.

Şi se poate iubi şi aşa, în viteză, în cluburi?
Sub salcie era ritmul pământului. Aşa era şi omul atunci – un raisonneur al erosului cosmic. Acum nu-mi dau seama, deşi trebuie să mai fi rămas ceva, un sâmbure, o sămânţă care-l face pe om să fie om. Doar nu suntem roboţi.

„Până la urmă, scriitorul este tot un puşcăriaş“

Aţi făcut Facultatea de Filosofie şi aţi fost profesor, în Strâmbu, şapte ani.
Şi acum îmi pare rău că nu mi-am ales, la repartiţie, Sfântu Gheorghe, în Deltă. Aş fi avut şalupă, m-aş fi dus la pescuit. Strâmbu era la 9 kilometri de comună (n.r. – comuna Chiuieşti, judeţul Cluj), mergea acolo un singur autobuz pe zi, iar drumul era destul de greu. Noaptea, treceau lupii prin spatele şcolii!

Păi, de ce n-aţi plecat după primii trei ani obligatorii?
M-am căsătorit.

Cum aţi cunoscut-o pe doamna Ana Mureşan?
Când am plecat, în 14 septembrie, cu autobuzul spre Strâmbu, au urcat soţia mea cu o prietenă de-a ei. Mi s-au părut cele mai urâte femei pe care le văzusem vreodată. Ulterior, naturaleţea lor m-a învins. În mediul natural, oamenii de-acolo erau foarte naturali. Totul venea firesc. Eu eram mai sofisticat. Ei erau direcţi

Foto: Teodor Mihadaş, Ion Mureşan şi Constantin Zărnescu, în 1993

„DOMN’ PROFESOR, SUNTEŢI DE-AL NOSTRU“
V-aţi integrat în mediul acesta?
Mie, copil de ţăran, învăţat cu muncile câmpului, nu mi-a fost greu să mă adaptez. Deşi la început oamenii erau mai circumspecţi. La cârciumă, bineînţeles, unde se cunoaşte tot satul, s-a organizat o clacă pentru cosit (n.r. – muncă colectivă benevolă prestată de ţărani pentru a se ajuta unii pe alţii). „Vin şi eu“, am zis. „Domn’ profesor, asta e treabă serioasă. Nu e pentru dumneavoastră. Sunteţi binevenit, că apoi facem petrecere şi jucăm“, îmi spunea brigadierul de la CAP. „Ai o coasă bună?“ „Îţi dau gioarsa asta de coasă, faci şi dumneata cât poţi.“ „O coasă bună, măi!“ „Am, dar să n-o rupi.“ Am făcut bine munca la câmp şi imediat li s-a schimbat percepţia. „Domn’ profesor, sunteţi de-al nostru.“ Au fost teribil de uimiţi. M-au adoptat oarecum

„DUMNEAVOASTRĂ FORŢAŢI UŞI DESCHISE“
Cum v-aţi întors în Cluj?
Am ajuns în Cluj datorită unui prieten. Luasem câteva premii şi, încă din ’85, cred, Vasile Sălăjan de la revista „Tribuna“ mi-a spus că m-a propus pentru un post de redactor. Mai trebuia doar să fie aprobată propunerea. Doar că aprobarea nu mai ajungea. În fiecare an mi se promitea acelaşi lucru. Atunci, Alexandru Vlad, un prieten bun, mi-a spus: „Las’ că te-aduc eu în Cluj. Te înscriu în audienţă la tovarăşul Ion Sasu“. Sasu era secretarul cu propaganda pe judeţ. „Păi, şi eu ce-i spun tovarăşului Sasu?“ „Îi spui exact ce vrei. Un post de redactor la revista «Tribuna». Asta vrei. Nimic mai mult!“ „Şi dacă zice că nu-mi dă?“ „Atunci, stai şi te gândeşti – dar să te vadă şi el că te gândeşti! – şi-i spui că ai o surpriză pentru el. Că se apropie plenara partidului şi că o să-i faci o surpriză. Şi spui că, fiind surpriză, nu poţi vorbi mai mult. Dar, dacă insistă, zici că n-ai să te legi cu lanţuri de poarta judeţenei de partid, ci ai să faci ceva mai de efect.“ Ce minte de prozator! Alexandru Vlad mi-a dat un sacou care-mi era foarte mic, mi-a făcut rost de o cravată din vecini, m-a deghizat şi, dimineaţa, am fost în audienţă. Tovarăşul Sasu era un bărbat foarte frumos, aranjat, elegant, cu miros de lavandă. După ce m-a poftit înăuntru, i-am spus: „Vreau un post de redactor la revista «Tribuna»“. „Păi, dumneavoastră forţaţi uşi deschise.“ „Cum adică?“ „De ce ne cereţi nouă? Noi n-avem nimic împotrivă. Dar, ca s-ajungeţi la «Tribuna», trebuie să fiţi propus.“ „Dar eu am fost propus de trei ani.“ „Am lista cu propunerile aici. Nu figuraţi.“

Sălăjan vorbea aiurea?
Nu mă pusese pe listă! În fine, am trecut la planul B. „Am o surpriză...“ „Staţi, staţi, să discutăm. Vă dau o soluţie. Aveţi 25 de bani?“ „Nu am.“ „Lăsaţi, că vă dau eu. Coborâţi la telefonul public, sunaţi-l pe tovarăşul Sălăjan şi spuneţi-i că aţi fost la mine în audienţă şi că sunteţi preferatul judeţenei de partid. Să vedem ce zice.“ Mi-a dat cei 25 de bani şi i-am telefonat lui Sălăjan: „În sfârşit, Muri, ne-a ieşit şi nouă! Dac-ai şti cât m-am zbătut, cât am luptat...“.

Parcă e un teatru absurd.
Era o tipă care stenografia audienţa. Şi-a făcut cruce.

„SINGURA POEZIE E A LUI ION MUREŞAN“
Dumneavoastră eraţi deja publicat în volum. Ştiu că apariţia primului volum a fost un concurs de împrejurări interesante.
După ce am citit la Cenaclul de Luni un poem, Alex Ştefănescu a spus: „Tot ce s-a citit e praf în ochi. Singura poezie a lui Ion Mureşan“. Mircea Ciobanu: „E un cuţit fără prăsele poezia dumitale“. Nicolae Manolescu i-a zis atunci: „Domnule Ciobanu, sunteţi un as al metaforei. Dar ce aveţi de spus în calitate de editor?“. Aşa mi-a apărut „Cartea de iarnă“! Concursul de debut de la „Cartea Românescă“ se încheiase, iar juriul semnase procesul-verbal. „Putem să semnăm din nou procesul-verbal“, a insistat Manolescu. Peste două săptămâni, eram pe lista cu câştigătorii concursului, cu „Cartea de iarnă“. Câştigasem concursul deşi nici nu participasem la el.

Aţi publicat rar şi puţin, deşi sunteţi somat să fiţi mai generos cu cititorii dumneavoastră. Ce spuneţi despre cei care publică diverse cărţi pentru a-şi reduce timpul în puşcărie?
Alexandru Vlad, care e foarte iute de limbă, spune: „Mie mi-e tare ruşine să spun acum că am scris 10 cărţi. Dacă voi fi întrebat: «Dar câţi ani ai stat în puşcărie?»“. Până la urmă, scriitorul este tot un puşcăriaş. El stă închis. În timp ce scrie, el nu mai trăieşte. Îşi omoară şi îşi împăiază trăirile. Descrierea nu înseamnă trăire, aşa cum aventura nu înseamnă descriere. El nu are voie să se bucure de viaţă decât din memorie, din imaginaţie. E un generos, pentru că îşi imaginează viaţa şi o dăruieşte celuilalt.

„TOT ALCOOLUL A IEŞIT DIN POEME“
Poezia scrisă la alcool nu e o minciună?
Am scris multe poeme beat, dar nu a rezistat niciunul la trezire. Am scris beat şi tot alcoolul a ieşit din poeme când m-am trezit. Au pierit precum ceara de la faţa focului. Ca poemele scrise în vis. Eu am scris multe poeme în vis, care mi se păreau geniale, dar nu mai ţineam minte decât nişte versuri stupide. Nişte cioturi. Rămâne însă o stare, pe care poţi să o rescrii. Se amestecă apoi cu ruşinea, cu neputinţa. Capătă astfel o aură de sfinţenie, pentru că, de fapt, e vorba de poeme religioase.

„Când să vorbesc, am uitat ce-am gândit“

Ce-i leagă pe optzecişti? Erau răspândiţi prin toată ţara, dar pare că exista o unitate aparte.
Noi am fost doar pe jumătate înghiţiţi de sistem. În ’89, aveam 30 şi ceva de ani. Jumătate fuseserăm în epoca Ceauşescu, iar jumătatea – de la brâu în sus, liberi. Am avut un duşman comun: cenzura. Începuseră să ne apară cărţile, dar toate erau pline de corecturi. Noi ne trimiteam unii altora varianta adevărată a cărţii. Alt lucru: toţi am fost scoşi din marile oraşe. Dezrădăcinaţi. Sistemul ăsta a fost ca o centrifugă. Ne-a aruncat pe toţi în margine. Oraşele se închiseseră şi se deschideau din când în când, în momentul în care trebuia să intre vreo nepoată din nomenclatură. Când am terminat eu, cel mai bun post era la Câmpia Turzii. În rest, la sate. Lucrurile acestea ne-au făcut să avem o reacţie inversă. Să ne-adunăm, să ţinem legătura unii cu alţii, să avem grijă unii de alţii. Ne-a unit faptul că am împins toţi cu capul în acelaşi perete. Cred că am fost cea mai solidară generaţie. Solidari din cauza duşmanului comun. După ’90, când a dispărut zidul, ne-am împrăştiat.

Ce v-a tăiat cenzura? Daţi-mi un exemplu!
Un fragment din „Izgonirea din poezie“. „Nu mai departe la 17/ ani am avut ideea unui poem: statuia poetului sculptată într-o/ stâncă de pâine, spânzurată cu un ştreang de poarta unei fabrici;/ îndrăgostiţii scrijelesc cu briceagul pe pieptul poetului, de/ exemplu: GHIŢĂ + MONY = IUBIRE;/ […] Muncitorii ies de la lucru./ Cu mâini dibace rup braţele, picioarele, smulg capul/ poetului./ Le pun în genţile lor./ Acasă nevasta şi copiii se bucură, cranţ, cranţ fac dinţii lor,/ cranţ, cranţ./ În zilele în care muncitorii şi îndrăgostiţii nu găsesc statuia/ poetului spânzurată/ de poarta fabricii/ înjură, îşi manifestă nemulţumirea pentru acest fapt.“ Ultimul fragment mi-a fost tăiat.

Aveţi un talent aparte când vă citiţi poeziile. Ceva actoricesc.
(râde) Nu-i chiar aşa. E mai complicat. Eu sunt un stângaci contrazis. Vorbesc mai împiedicat. Eu îmi imaginez aşa: rostirea e într-un lob al creierului, centrul gândirii e altundeva, iar simţul limbajului e în altă parte. E un du-te-vino continuu acolo! Eu gândesc repede, dar trebuie să parcurg tot circuitul acesta ca să dau glas gândurilor. Aşa că mintea şi vorbirea sunt decalate. Când să vorbesc, am uitat ce-am gândit. Aşa că tot bâlbâi nişte cuvinte, le bălmăjesc.

Nu este adevărat! Am văzut înregistrări când recitaţi!
Păi, la poeme e altfel, că nu mai trebuie să parcurgă drumul acesta! (râde) Nu le mai gândesc, sunt deja scrise. Toată lumea se miră că mă poticnesc atunci când vorbesc, în vreme ce, atunci când recit, sunt foarte clar.

„FAC OM DIN TINE, TE DUC LA MECI!“
Ultima întrebare: CFR Cluj sau „U“ Cluj?
Aveam un consătean care era mare „U“-ist. Eu eram în clasa a IX-a, iar el – a XI-a. Mi-a spus: „Fac om din tine, te duc la meci!“. Mi-am luat bilete, tricou, insignă, fular. Eram un tânăr de viitor (râde). Mi-am luat şi seminţe! A început meciul. Eu tot strigam din tribună: „Haide, băă“. Eram foarte activ. Am făcut o singură greşeală: în pauză, am întrebat: „Care e «U»?“. Când am plecat de pe stadion, mi-a luat insigna şi fularul şi mi-a zis: „Dacă te mai prind pe stadion, îţi rup picioarele!“. (râde) Asta a fost unica mea prestaţie în calitate de suporter. De atunci, nu m-a mai luat nimeni. Probabil că nu prezint încredere.

citeste totul despre: