Eminescu este ateu? Niciodată.

Într-un comentariu cam şcolăresc, Cristian Tudor Popescu afirmă că „Împărat şi proletar” este „o creaţie artistică fără Dumnezeu”.

De asemenea, că anumite strofe ale poeziei „fac, prin expresivitatea excepţională, propagandă nu doar ateismului, dar şi antireligiozităţii mai mult sau mai puţin socialiste”. Cristian Tudor Popescu îşi încheie comentariul cu un citat, dintr-o scrisoare adresată de Eminescu Veronicăi Micle, în care poetul lasă să se înţeleagă că este ateu.

Eminescu este, aşadar, ateu. Teză tare, numai bună de ofensat deloc ostoitele suflete naţional-comuniste, convertite, după 1989, la religia strămoşească. Teză falsă, totuşi: a spune despre un mare poet - Shakespeare sau Goethe sau Eminescu (pentru a lua, ca exemplu, doar mituri naţionale) - că este ateu înseamnă, de regulă, a nu înţelege nimic din poezia lui. Este de-ajuns să citezi din „Rugăciune” pentru a anula teza lui Cristian Tudor Popescu. Potrivit aceleiaşi logici, autorul „Rugăciunii” este un creştin-ortodox în toată regula.

După părerea mea, Cristian Tudor Popescu confundă intenţionat planurile. Scopul său este de a-i scandaliza pe interpreţii comunistoizi, reconvertiţi la ortodoxie. Interpretarea sa este ideologică, şi nu-i întâmplător că – în subtext - el vrea să vadă acelaşi lucru între ateismul de stat, impus de regimul comunist, şi ateismul istoricizat, acel ateism care reprezintă o parte a culturii europene. Eminescu este, în fond, contemporan cu neohegelienii, îl citise probabil pe Feuerbach. Se ştie că îl citise, ba chiar îl tradusese pe Kant, interpretându-l în cheie clar schopenhaueriană. Anunţul privind moartea lui Dumnezeu, pe care-l face Nietzsche, în Ştiinţa voioasă, îi ajunsese şi lui la ureche (nu în mod obligatoriu din opera lui Nietzsche însuşi), de vreme ce-l regăsim într-una din piesele sale de teatru. Ideea plutea, oricum, în aer. Din păcate, nu există încă un studiu privind poziţionarea lui Eminescu în cadrul schimbării de paradigmă care s-a petrecut în a doua parte a secolului al XIX-lea, schimbare în care au fost implicaţi, alături de Nietzsche, Marx, Darwin şi, mai târziu, Freud sau Einstein. Din punctul de vedere al alegerilor estetice, Eminescu este, fără îndoială, în urma lui Macedonski. Filosofic, el pare să fi perceput însă mult mai exact că omenirea intra într-o eră nouă. Frământările sale existenţiale n-au însă nici o legătură cu ateismul de stat de tip comunist. În timp ce Eminescu gândeşte în cadrul tradiţiei filosofice şi estetice occidentale, ateismul comunist o anulează. Deci, tema ridicată de Cristian Tudor Popescu e falsă (ea vrea doar să facă scandal), chiar dacă afirmaţia lui privind ateismul lui Eminescu ar fi  adevărată.

În ceea ce mă priveşte, în nici un caz nu cred că se poate afirma despre Eminescu că este ateu (şi cu atât mai puţin creştin-ortodox). Aceasta este o interpretare ideologică, pe când opera lui Eminescu are un caracter IRONIC. E-adevărat, nici acest lucru nu s-a prea observat. Nu există, în toate poeziile, în proza, precum şi în piesele de teatru, vreo afirmare a unei ideologii, nici măcar a naţionalismului tipic secolului naţiunilor sau a romantismului literar. Ar trebui să distingem între textele sale normativ-critice, mai ales textele jurnalistice, în care Eminescu ia poziţie faţă de unele probleme politice, sociale şi economice, şi textele sale ironice, creaţia sa literară. Eminescu a fost un romantic, dar prin aceasta nu trebuie să înţelegem o ideologie literară născută în interiorul epocii burgheze (Roland Barthes). Eminescu n-a fost burghez. Tocmai de aceea, poziţionarea sa romantică trebuie interpretată ca poziţionare ironică şi distanţată, aşa cum cred că rezultă din faimosul poem: „Eu nu cred nici în Iehova”:

Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha-Sakya-Muni,
Nici în viaţă, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt şi unul şi-altul,
Şi totuna mi-este mie
De-oi trăi în veci pe lume,
De-oi muri în vecinicie.

Toate aceste taine sfinte
-Pentru om frânturi de limbă –
În zadar gândeşti căci gândul,
Zău, nimic în lume schimbă.

Şi fiindcă în nimica
Eu nu cred – o, daţi-mi pace !
Fac astfel cum mie-mi pare
Şi făceţi precum vă place.

Nu mă încântaţi nici cu clasici,
Nici cu stil curat şi antic –
Toate-mi sunt de o potrivă,
Eu rămân ce-am fost: romantic.