„Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe”. Fragmente din romanul „Laur”
0
Drumul spiritual al personajului principal din romanul "Laur" începe odată cu moartea iubitei şi a pruncului lor în timpul naşterii. Considerat o capodoperă a literaturii ruse actuale, bestsellerul Laur de Evgheni Volodazkin este de două ori câştigător al Premiului Bolşaia Kniga. Adevarul.ro va prezintă una dintre cele mai emoţionante pagini din volum: discuţia cu un stareţ, dupa moartea celor mai dragi fiinţe.
Amintind de filmul Andrei Rubliov şi de romanul Numele trandafirului, bestsellerul Laur , de Evgheni Volodazkin, publicat de Editura Humanitas Fiction, readuce la viaţă secolul al XV-lea, într-o intrigă străbătând timpul şi spaţiul, cu un personaj complex, care este pe rând vraci, nebun sfânt, pelerin şi călugăr. Cu o scriitură de o simplitate rafinată, trecând firesc de la real la fantastic şi de la cele lumeşti la cele sfinte, cu un spirit liber în religiozitatea lui inteligentă, cu un umor subtil şi o sensibilitate cuceritoare, Evgheni Vodolazkin ne oferă o carte de o mare frumuseţe şi profunzime, pentru a ne spune o poveste tulburătoare, pe care o numeşte „roman neistoric“.
FRAGMENT
În vremuri grele, răposaţii necuraţi deja îngropaţi erau scoşi câteodată din pământ şi, în ciuda protestelor preoţimii, erau duşi prin desişuri şi mlaştini. Se întâmpla, fireşte, să fie lăsaţi unde erau, dar atunci se săpa totuşi pământul şi erau întorşi cu faţa în jos. Sigur, asta putea să li se pară unora o jumătate de măsură, dar, oricum, o socoteau un rău mai mic decât a nu face chiar nimic.
Nici situaţia celor vii nu era, dacă stai să te gândeşti, dintre cele mai simple. Îngropându-i pe cei care nu se căiseră, ei stârneau mânia mamei-glii umede, şi ea răspundea cu îngheţurile de primăvară. Dacă nu îi îngropau, stârneau mânia răposaţilor înşişi, iar vara, aceştia prăpădeau fără milă recolta. În această situaţie complicată, Semikul era, de fapt, o judecată a lui Solomon. Dacă nu îi dădeau pe cei morţi pământului până la sfârşitul primăverii, agricultorii treceau perioada îngheţurilor fără pagube pentru ei. Iar dacă făceau şi prohodul şi înmormântarea în a şaptea săptămână a Paştelui, puteau nădăjdui că răposaţii răzbunători nu le vor prăpădi recolta după ce s-a copt.
Printre aceşti răposaţi trebuia să fie acum şi Ustina. Pe ea, cea iubită nemărginit de Arseni, se pregăteau să o arunce în scudelniţă. Împreună cu fiul lor, care nu primise nume. Demid şi Nikola şi-au înfăşurat mâinile în cârpe, au scos-o pe Ustina din izbă şi au pus-o în căruţa adusă degrabă acolo. După o clipă, pe braţele întinse ale lui Nikola a fost scos pruncul pe jumătate descompus. În urma căruţei se strânseseră încet sătenii. Nu intrau în casă, stăteau tăcuţi pe drum.
Arseni, care până atunci şezuse absent pe jos, se ridică, luă cuţitul de pe cuptor şi ieşi în uliţă. Se mişca cu pas încet, dar egal, ca şi cum nu petrecuse toate ceasurile acelea într-un semileşin. În liniştea aceea s-a auzit lipăitul picioarelor goale pe pământ. Ochii lui erau uscaţi. Mulţimea, care stătea lângă căruţă, s-a dat înapoi, căci a simţit că forţa lui era peste cea omenească.
El a pus mâna pe căruţă:Nu vă atingeţi.
A strigat:
Nu vă atingeţi!
Calul care stătea pe loc a sforăit.
Arseni a strigat:
Lăsaţi-mi-i şi duceţi-vă de unde aţi venit. Ei sunt soţia mea şi fiul meu, iar familiile voastre sunt în sat, aşa că duceţi-vă la familiile voastre.
Şi cei veniţi nu au cutezat să se apropie de el. Au văzut degetele de marmură pe mânerul cuţitului. Au văzut cum vântul mişca puful de pe obrajii lui. S-au temut nu de cuţit, s-au temut de el. Şi nu îl recunoscură.
E un obiect ascuţit, dă-mi-l, te rog, mie.
Din spatele mulţimii s-a ivit stareţul Nikandru. Mergea cu braţul întins către Arseni şi târând puţin un picior. Mulţimea se dădea la o parte în faţa lui ca valurile mării în faţa lui Moise. În urma lui venea un monah care îl însoţea.
Crezi-mă, nu-s acum în cea mai bună stare a mea, dar am socotit că trebuie să vin aci şi să-ţi iau cuţitul.
Vor s-o ducă pe Ustina cu copilul la scudelniţă, a spus Arseni. Şi nu pricep deloc că cei care au murit pot să învie chiar acum.
Cuţitul din mâna lui căzu în mâna întinsă a stareţului.
Dă-le aceste trupuri, nu trupurile sunt pricina, a spus stareţul. Dacă le pui într-un mormânt ca oricare, ceştia – îi arătă lui Arseni cu cuţitul spre mulţime – o să-i scoată la a dintâi secetă. Că-i scoateţi pe necuraţi, nu? i-a întrebat pe cei ce stăteau, şi aceia şi-au lăsat ochii în pământ. Îi scot fără să stea pe gânduri. Ce le pasă de învierea şi mântuirea sufletelor robilor lui Dumnezeu, informaţia asta ţi-o furnizez, cum se spune, între patru ochi.
Stareţul îi făcu semn monahului să aştepte afară. Îl luă pe Arseni de braţ, şi Arseni se înmuie brusc. Când intrară în pridvor, piciorul stareţului încercă de câteva ori să suie treapta. Cei ce stăteau văzură şi îi podidiră lacrimile. Descoperiră că tăria spiritului stareţului intrase într-o contradicţie ireconciliabilă cu decrepitudinea trupului său. Ştiau cum se sfârşesc astfel de lucruri. Căruţa se urni fără zgomot din loc. Stareţul Nikandru dispăru cu Arseni în spatele uşii.
Mai întâi o să-ţi vorbesc despre moarte, a spus stareţul, iar pe urmă, dacă oi izbuti, despre viaţă.
Aşezându-se pe laviţă, îi indică lui Arseni locul de lângă el. Când acesta se aşeză, stareţul se propti cu mâinile în laviţă şi îşi lăsă capul în jos. Vorbi fără să se uite la Arseni.
Ştiu că visezi la moarte. Te gândeşti: tot ce ţi-a fost drag e acum în puterea morţii. Dar greşeşti. Ustina nu e în puterea morţii. Moartea doar o duce la Cel care o va judeca. Şi de-aceea, chiar dacă hotărăşti acum să te dai morţii, cu Ustina n-ai să te reuneşti. Acum despre viaţă. Ţie ţi se pare că viaţa nu mai are pentru tine nimic important şi nu mai vezi nici un sens în ea. Dar tocmai acum s-a deschis în viaţa ta cel mai măreţ sens, unul care nu a fost înainte.
Stareţul s-a întors către Arseni. Acesta se uita înainte fără să clipească. Palmele erau puse pe genunchi. Pe un obraz îi umbla o muscă. Stareţul goni musca, îl luă pe Arseni de bărbie şi îi întoarse faţa către el. N-am să te cruţ: eşti vinovat de moartea ei pământească. Eşti vinovat şi pentru aceea că sufletul ei poate să piară. Ar fi trebuit să-ţi spun că dincolo de mormânt e deja târziu pentru mântuirea sufletului ei, dar ştii – n-am să spun. Pentru că acolo, unde e ea acum, nu există deja. Şi nici încă. Şi nu este timp, ci mila nesfârşită a lui Dumnezeu, la ea nădăjduim. Dar mila trebuie să fie o recompensă pentru strădanie. (Stareţul începu să tuşească. Îşi acoperi gura cu palma, şi tusea, încercând să izbucnească, îi umflă obrajii.) Totul e că sufletul, părăsind trupul, este neputincios. El poate acţiona doar corporal. Căci de mântuit se poate doar în viaţă pământească. Ochii lui Arseni erau, ca şi mai înainte, uscaţi: Dar eu i-am luat viaţa pământească. Stareţul se uită liniştit la Arseni: Atunci, dă-i-o pe a ta. Dar pot oare să trăiesc în locul ei? Într-un sens serios înţeles – da. Dragostea te-a făcut să fii una cu Ustina, asta înseamnă că o parte din Ustina e tot aici. Ea e tu.
După ce ciocăni, intră monahul şi îi dădu stareţului un blid cu cărbuni aprinşi. Stareţul îi deşertă în cuptor. Aruncă peste ei găteje. Puse deasupra lemne. După o clipă, lemnele erau deja linse de foc. Faţa palidă a stareţului se făcu roz.
Hristofor te-a sfătuit să mergi la mânăstire. Te întreb de ce nu l-ai ascultat şi nu aflu răspuns… (S-a dat mai aproape de Arseni.) Ei, rămâi cu bine, că asta e ultima noastră întâlnire. Lucrurile se orânduiesc astfel, că în curând viaţa mea se va curma. Dacă nu încurc eu ceva, totul o să fie pe douăzeci şi şapte decembrie. La amiază sau cam pe-atunci.
Stareţul îl îmbrăţişă pe Arseni şi se duse spre uşă. În prag se întoarse.
Calea ta e grea, căci istoria dragostei tale abia începe. Acum, Arseni, totul o să atârne de puterea dragostei tale. Şi, fireşte, şi de puterea rugăciunii tale.
Se încarcă comentariile...
