„Balcic - Micul paradis al României Mari”: povestea unei fascinaţii
0
Un slogan slujind la promovarea unei emisiuni de televiziune ne încredinţează că „istoria e cea mai frumoasă poveste.” Îi găsim o binevenită confirmare, citind cea mai recentă carte a profesorului Lucian Boia - „Balcic-Micul paradis al României Mari”, apărută în 2014 la editura bucureşteană Humanitas.
Volumul e, deopotrivă, istoria şi povestea unei fascinaţii. Aceea a fascinaţiei Balcicului, un oraş comercial, parte a Cadrilaterului, intrat în componenţa României chiar înainte ca aceasta să redevină mare. În 1913. Un Cadrilater pierdut, cu Balcic cu tot, la puţină vreme după ce ţara s-a micit ca urmare a rapturilor teritoriale comise de sovietici (Moldova) şi prin Diktatul de la Viena (Transilvania de nord). Dar dacă, după cum ne încredinţează profesorul Boia, „Cadrilaterul a adus românilor mai multe griji decât motive de satisfacţie”, Balcicul a reprezentat o excepţie. A răscumpărat, într-un fel, toate necazurile.
Fascinaţia despre care vorbeam mai sus, una ce ţine în primul rând de o seamă de caracteristici de configuraţie geografică de natură să îi asigure oraşului nu doar originalitate, ci şi unicitate, s-a exersat în multiple feluri. În registre diferite. Unii s-au îndrăgostit instantaneu de oraş. De îndată ce l-au descoperit. Şi au rămas astfel până la moarte
Aşa a fost Regina Maria, la plus grande amoureuse. Cea care i-a asigurat oraşului celebritatea, cea care, descoperindu-l, l-a promovat, cum se spune azi, devenindu-i un fel de simbol. Adică l-a introdus în circuitul turistic, artistic, în cel specific boemei şi al vacanţelor gloriilor reale ori al aspiranţilor la gloria artistică din protipendada bucureşteană doritoare vara să abandoneze Capşa în favoarea mării. Într-un anume fel, Regina a introdus oraşul şi în lumea marii, dar şi a micii politici căci vizitele la Balcic ale fiului rebel, Carol al II lea, adică în oraşul unde Regina îşi petrecea o consistentă parte din an, spun multe despre evoluţia contorsionată a relaţiilor dintre cei doi.
În strânsă legătura cu Regina, cu statutul ei din vremea Regenţei, dar şi cu viaţa politică românească a timpului, în oraşul odinioară doar port servind exportului de grâne, devenit acum oraş turistic şi “cuib liniştit”, vin prim-ministrul Ionel Brătianu, soţia sa, Elena, dar şi eminenţa cenuşie Barbu Ştirbei, Vintilă Brătianu. Vine şi Constantin Stere. Când liberalii se retrag de la guvernare, iar responsabilităţile acesteia sunt preluate de ţărănişti, la Balcic va ajunge şi Iuliu Maniu. Jurnalul Reginei, atent, minuţios, consistent, consecvent ţinut, consecvent citit, conspectat, comentat şi interpretat de Lucian Boia, oferă numeroase detalii despre palpitul politic, atâta cât a fost, al oraşului.
Dar nu doar Regina Maria a încercat iluzia fericirii, poate chiar a cunoscut fericirea la Balcic. Ei i s-au alăturat artiştii. Mai cu seamă, pictorii. I-au rămas credincioşi până la capăt. Alexandru Satmary, Cecilia Cuţescu-Storck, Iser, Rodica Maniu, Samuel Müntzer, Theodorescu -Sion, Ştefan Popescu, Ştefan Dimitrescu, Petre Iorgulescu-Yor, Adam Bălţatu, Dumitru Ghiaţă, Vasile Popescu, Henri Catargi dar şi Victor Brauner.
Unii dintre ei sunt atât de îndrăgostiţi de Balcic încât îşi cumpără sau îşi construiesc case acolo. Alţii închiriază camere şi îşi petrec acolo lunile de vară . Însă- şi aici e de citat remarca profesorului Boia- “Balcicul impune –până la obsesie- un subiect, dar nu şi un stil. Fiecare artist evoluează pe coordonate proprii, supunând subiectul propriei sale viziuni lăsându-se influenţat în funcţie de temperamnetul său specific. Locul îndeamnă deopotrivă la constructivism şi la impresionism, împingându-i pe artişti fie spre accentuarea formelor şi volumelor, fie spre disoluţia lor.”
Tonitza reprezintă un caz aparte. Pictorul- ne povesteşte Lucian Boia- s-a încăpăţânat ani la rândul să nu ajungă la Balcic. Nu îi plăcuse tocmai pictura dedicată oraşului. După Iser şi Dărăscu, aceasta devenise cam repetitivă. Dintr-o scrisoare adresată lui Iosif N. Dona, scrisoare datată 5 august 1933, aflăm că Tonitza, totuşi, s-a răzgândit. Şi aşa a descoperit un Balcic “mult mai fin, mult mai tandru, mai irizat” decât cel pictat de confraţii lui. Câteva zile mai târziu, impresiile pozitive sunt reiterate într-o scrisoare adresată lui Oscar Han. Iar la 16 august, într-o epistolă adresată scriitorului Cezar Petrescu, acelaşi Tonitza se declară înnebunit de frumuseţea oraşului.
Balcicul e iubit de artişti. De pianişti (Cella Delavrancea, o apropiată a Reginei), de actori (Ion Iancovescu), de arhitecţi (Henrieta Delavrancea- Gibory, una dintre surorile Cellei, supranumită „mica Gibory”).
Scriitorii nu-l evită. Dimpotrivă. Dar transfigurarea literară a Balcicului nu dă rezultatele dorite. E. Bucuţa scrie un roman a cărui acţiune se petrece la Balcic, însă poetul nu are condei de romancier. Oscar Walter Cisek scrie o nuvelă, Tătăroaica, dar o face în limba germană. Cella Serghi plasează o parte din acţiunea Pânzei de păianjen la Balcic. Mihail Sebastian îl aminteşte în Jurnal. Ne lasă chiar o Notă despre Balcic. Dar cam atât. Deşi primari destoinici, precum Octavian Moşescu sau tânărul şi frumosul George Fotino, trudesc la sporirea anvergurii culturale a localităţii. Sub oblăduirea Reginei Maria. Poate chiar mai mult decât atât.
Regina moare, probabil de ciroză, la 18 iulie 1938. Îi lasă moştenire Regelui Carol al II lea, proprietăţile. În decizie primează calculul politic. Conform dorinţei, inima îi este depusă într-o urnă de marmură albă.
Povestea Balcicului interbelic românizat merge mai departe până în 1940. Atunci Bulgaria reclamă Cadrilaterul şi nu face nici o concesie în privinţa Balcicului. Nici măcar în numele “gajului de prietenie.”
Odată intrată în zona comunizării, România va trebui să uite de Balcic, de povestea lui, de aventura lui artistică. Falsificarea istoriei, inclusiv a istoriei culturii, specifică regimurilor comuniste îşi spune şi aici cuvântul. Balcicul e un cuvânt proscris.
Oraşul va fi redescoperit de turiştii români după 1989. Cu gadgeturi dar şi cu istorii urbane, ba chiar şi cu legende.
Cartea profesorului Boia restabileşte adevăruri. O face cu fineţe, cu rafinament. Stimulând plăcerea lecturii.
Lucian Boia- BALCIC- Micul Paris al României Mari; Editura Humanitas, Bucureşti, 2014
Se încarcă comentariile...
