Agonia erosului

Cartea aceasta mi-a adus aminte de „Omul unidimensional” al lui Marcuse. Sau mai degrabă de „Eros şi civilizaţie”, o lucrare anterioară a aceluiaşi sociolog care a întemeiat „Noua stângă”. În comunism, chestiile astea venite din  Occident cu firmă promiţătoare ne dezgustau.

Ştiam că în felul acesta cărturarilor de acolo li s-a urât cu binele şi, naivi, pledează pentru o reformă a societăţii lor fără să aibă habar încotro se pot îndrepta. Herbert Marcuse cu toţi ai lui cam asta a făcut. A murit în 1979, un an în care Brejnev încă trăia şi lagărul răsăritean părea fără de moarte. Marcuse s-a născut la începutul secolului XX sau, dacă nu mă înşel, cu un an sau doi înainte ca veacul celălalt să-şi dea duhul. El a vorbit despre erosul folosit de marii manipulatori ai societăţii capitaliste pentru a-l îndepărta pe om de măreţele idealuri ale reformei moral-spirituale. Nimic mai greşit! Erosul este ceva privat pe care nimeni nu-l poate controla.

A trebuit să vină în Germania un coreean ca să-i dea peste bot lui Marcuse, corean care în anul în care a murit filosoful de la Frankfurt nu împlinise decât 20 de ani. El scrie o carte „ Agonia erosului” în care înţelege că lumea de astăzi este obosită şi doar erosul mai zvâcneşte pentru a-i aminti omului cine este şi de ce a venit pe lume. Erosul doare fiindcă în profunzimea lui se se află cuibărită însăşi rugăciunea. Un om care iubeşte este un om care se roagă. Coreanul nostru ştie aceste lucruri şi ni le explică pe îndelete cu o răbdare a filosofului care, deşi catolic, are în sânge lentoarea budistă. 

Este lumea aceasta imperfectă? De bună seamă. Nimeni nu contestă un adevăr banalizat. Dar este pe de altă parte o societate în care pluralismul face minuni. Chiar ne dă dreptul să fim obosiţi şi să nu vină nimeni să ne ia la rost pentru aceasta. Erosul agonizează în sensul în care se luptă cu indiferenţa. Ochii celui care iubeşte străpung carcasele îmbibate de grăsimi şi zaharuri. Vitrinele pornografice, la rândul lor, se prăbuşesc în faţa acestui eros care nu cedează nici o palmă din corpul atât de traumatizat şi de falsificat al fiinţei umane. Dacă ştim să ne batem în numele Domnului ca în „Agonia creştinismului”, de ce n-am fi în stare să facem aceasta şi în numele Erosului?  Coreanul Byung Chul Han, germanizat, vede societatea care l-a adoptat cu lentile microscopice. Lumea din care provine este o lume diferită, dar şi acolo năravurile noastre s-au răspândit. Globalizarea aceasta a creat însă o estetică a oboselii şi o stare de aşteptare fără termen. Aşteptăm fără să ştim ce, dar sigur suntem într-o asemenea stare care ne face bine. Cu alte cuvinte, sperăm ca ceva să se schimbe. Agonia erosului anunţă clipa unui eros antic, care nu se va mai simţi agresat de maculări. Dar clipa aceasta e proiectată într-un viitor a cărui iminenţă lasă de dorit. Câte generaţii vor mai trece până când vom ieşi din paradigma actuală? Câte? Coreanul nu este profet, dar musteşte în sufletul lui ceva din fervoarea profetului cu părul vâlvoi. Citiţi cartea aceasta de la Humanitas tradusă de doamna Nişcov! După lectura ei vă veţi simţi altfel. Limpeziţi la cap, cu dorinţa de-a pleca din ţara de baştină, dar odată urcaţi în avion vă veţi da seama că nu ştiţi unde veţi ateriza.