Seri la Operă

În condiţiile forţate de împrejurări ale reprezentării în durate limitate a spectacolelor de la Opera bucureşteană, fără ca publicul să fie măcar anunţat prin afişe că va vedea selecţiuni dintr-un titlu, am preferat să urmăresc câteva concerte şi recitaluri.

Mai întâi, cele două gale aniversare dedicate Elenei Moşuc şi Ruxandrei Donose.

Din nou, despre Studioul „Ludovic Spiess”

M-am bucurat apoi să văd că sub auspiciile Studioului Experimental în Artele Spectacolului Muzical „Ludovic Spiess”, coordonat de Adriana Moisescu, se desfăşoară seri lirice, ce-i drept cu timiditate, iată, un recital al baritonului Daniel Pop şi altul, al deloc cunoscutei mezzosoprane Florena Radu.

Am mai notat şi înainte de perioada pandemică. Studioul „Ludovic Spiess”, o entitate similară cu cele adiacente tuturor marilor teatre de operă ale lumii, Scala, Covent Garden, Metropolitan, Bayerische Staatsoper din München, Opera de Stat din Viena, Teatrul Mariinsky din Sankt Petersburg, Operele din Los Angeles sau San Francisco etc., trebuie să devină motor şi susţinător al primei scene lirice naţionale, cu scopul desăvârşirii formării tinerilor cântăreţi – absolvenţi sau nu de studii superioare de specialitate, prin construirea unei stagiuni paralele cu cea a Operei mari, menite să aducă practică de scenă şi concert. Pe lângă spectacole şi recitaluri, se pot organiza cursuri de măiestrie vocală şi scenică, concursuri tematice pentru rolurile dintr-un opus, experimente scenice. Un parteneriat productiv cu Universitatea Naţională de Muzică sau chiar cu secţiile de regie ale Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică mi se par căi de defrişat. Afişele Operei trebuie să marcheze mai curajos, mai vizibil,  sigla Studioului „Ludovic Spiess” (există, oare?), chiar sub cea a ONB pentru producţiile acestuia, să-l facă mai cunoscut. Cred că un capitol special din bugetul Operei Naţionale Bucureşti ar trebui rezervat finanţării Studioului şi conducerea, fie interimară, fie pe termen lung, să-i aloce timp şi spaţiu. De asemenea, cred că tematicile proiectelor de management cerute la concursurile directoriale organizate de Ministerul Culturii pentru Opera Naţională Bucureşti ar trebui să includă şi subiecte specifice Studioului.

De interes a fost...

... apariţia tinerei Florena Radu într-un recital cu pian (Mihaela Vîlcea) dedicat exclusiv muzicii franceze. Un demers pretenţios întrucât pronunţia în limba unor Saint-Saëns, Bizet, Delibes, Offenbach nu reuşeşte întotdeauna. Posesoare a unui glas cald, intens timbrat, artista a frazat fluid, chiar dacă nu s-a dăruit pe de-a-ntregul expresiei atrăgătoare a Dalilei (aria „Mon coeur s'ouvre à ta voix”), aşa cum o făcuse în prima arie „Printemps qui commence” din „Samson şi Dalila” de Saint-Saëns. A cântat „Chanson bohème” din „Carmen” de Bizet fără impuls şi cu un Sol diez final nepus în valoare iar apoi, în duetul cu José (Lucian Corchiş), dansul acompaniat de castagnete (percuţionistul Alexandru Stroe în culise) n-a avut acurateţe intonaţională şi acutele (Sol) dinaintea ariei tenorului au fost întrucâtva aspre.

Cu plusurile şi minusurile serii, recitalul Florenei Radu a confirmat chiar scopul unei asemenea programări la Studioul „Ludovic Spiess”.

I-au mai ţinut companie „single” baritonii Vasile Chişiu (note înalte solide în cavatina lui Figaro din „Bărbierul din Sevilla” de Rossini şi în scena morţii lui Posa din „Don Carlos” de Verdi), Daniel Filipescu (prestaţii lirice cunoscute în ariile „Non più andrai” din „Nunta lui Figaro” de Mozart, „Come Paride vezzoso” din „Elixirul dragostei” de Donizetti), precum şi aproape sexagenara soprană Mihaela Stanciu, model de prospeţime vocală, strălucire şi emoţie în aria „Il faut partir” („Fiica regimentului” de Donizetti) şi în cea a Micaëlei din „Carmen”. Un mare Bravo! pentru tehnica suverană. Anterior glasul artistei se armonizase frumos cu cel al Florenei Radu în Barcarola din „Povestirile lui Hoffmann” de Offenbach şi în duetul din „Lakmé” de Delibes.

De ce, extraordinară?

Aşa s-a numit Gala de închidere a stagiunii 2020-21, un sezon chinuit de molimă. Am avut speranţe că anunţatul concert va avea ceva cu totul ieşit din comun, oaspeţi străini de notorietate, români din diaspora mult doriţi dc public. Nimeni din toţi aceştia. Doar numele mezzosopranei Emanuela Pascu se distingea ca nou între cunoscuţi salariaţi ai Operei. Prea puţin pentru a justifica un asemenea titlu de afiş.

Aşadar, să încep cu revenirea Emanuelei Pascu la Bucureşti. Nu mai fusese din 2018, după debutul în rolul titular din „Carmen”. Făcea parte pe atunci din Atelierul liric al Academiei Operei Naţionale pariziene, cum spuneam, echivalentul Studioului „Ludovic Spiess” de la noi. Acum a cântat mai întâi Habanera din opera lui Bizet, cu acelaşi glas bogat în armonice (poate crescut în consistenţă) ce a conturat o eroină „du chair et du sang” şi a dat câteva replici în alte două fragmente din acelaşi titlu, aria toreadorului (o binecunoscută lectură a baritonului Ştefan Ignat) şi cvintetul din actul secund, alături de tenorii Andrei Lazăr (Dancairo), Valentin Racoveanu (Remendado), soprana Stanca Maria Manoleanu (Frasquita), mezzosoprana Sorana Negrea (Mércédès), ultimele două intervenind şi în amintita arie a toreadorului. În orice caz, Emanuela Pascu trebuie reinvitată la Operă, pentru o contribuţie substanţială într-un spectacol. Este o artistă foarte  valoroasă. Până să se bucure de ea alte naţii, să n-o uităm.

Fragmentele din „Carmen” s-au încheiat cu aria Micaëlei, interpretată de inoxidabila Mihaela Stanciu.

Programul Galei a fost dedicat în mare măsură componisticii franceze. Un opus mai rar interpretat, Fantezia „Faust” de Wieniawski inspirată din câteva secvenţe eminamente lirice ale operei lui Gounod (sarcasticul Rondo al lui Mefisto face excepţie), a revenit violonistului Rafael Butaru, un artist „de orchestră”, concertmaestrul instrumentiştilor Operei Naţionale Bucureşti care l-au acompaniat sub conducerea dirijorului Vlad Conta. Apoi tenorul Lucian Corchiş a redat inspirat linia melodică a lui Gounod în cavatina lui Faust, după care soprana Crina Zancu a cântat expansiv aria bijuteriilor din acelaşi opus. A urmat corul soldaţilor.

Într-un demers de diversificare a repertoriului de concert abordat până acum, baritonul Adrian Mărcan a susţinut într-o remarcabilă formă vocală cântecul de pahar „Ô vin, dissipe la tristesse” din „Hamlet” de Ambroise Thomas, cu o lectură cvasi-eroică. Va urma desluşirea complexului spirit al arhetipalului personaj, anunţat chiar de titlul ariei. Alături de tenorul Liviu Indricău. Mărcan a interpretat şi duetul Carlos-Posa din „Don Carlos”, prefaţând o altă pagină verdiană, „Ave Maria” din „Otello”, căreia soprana Iulia Isaev i-a conferit întregul său rafinament de cânt.

În „Boema” de Puccini, soprana Irina Iordăchescu a adus unda de sensibiltate a ariei lui Mimì din primul act, în timp ce Oana Andra a cântat cu şarm valsul Musettei, consolidând o vocalitate nouă, de câtăva vreme anunţată, cea de soprană. Aria „Recondita armonia” din „Tosca” a fost tălmăcită prin tăiosul glas al tenorului Liviu Indricău.

A fost o serată de succes pentru publicul care a umplut, în limita restricţiilor sanitare, sala din Splai. Începutul programului se făcuse prin uvertura „Liliacul” de Johann Strauss-fiul, iar încheierea  a propus un fragment din marea scenă triumfală a „Aidei” de Verdi. Experimentata baghetă a lui Vlad Conta şi buna pregătire a corului (Daniel Jinga) au ieşit în evidenţă.       

Conceptul regizoral a aparţinut lui Alexandru Nagy, care s-a văzut nevoit să aleagă între apariţiile soliştilor în costume de rol, de concert sau chiar de stradă, în timp ce corul a optat pentru costumaţiile de spectacol. Prezentarea a fost făcută, ca amfitrion, de Bogdan Chenciu. I-aş spune un singur lucru. Accentul la pronunţia primului cuvânt al cunoscutei arii pucciniene „Recondita armonia” este pe „o”, nu pe „i”. Se ştie din copilărie.