Paradoxala producţie „Cosi fan tutte“

Pentru publicul bucureştean nu mai este demult o surpriză faptul că mai toate noile producţii propuse de Opera Naţională sunt fie aduse ca atare din Anglia, fie puse în scenă de echipe britanice sau, eventual, din Australia, singurele excepţii fiind, din câte îmi amintesc, „neuitata“ Tosca, împrumutată de la Volksoper Viena şi regizoarea sud-americană care a montat Oedip,

având însă o legătură cu spaţiul londonez, pentru că una dintre variantele sale regizorale cu opera enesciană (sub egida Companiei catalane „La Fura dels Baus”) va fi prezentată (preluată) la Covent Garden în viitoarea stagiune - desigur, poate fi doar o coincidenţă...

De ce se preferă colaborarea doar cu realizatorii din spaţiul anglofon nu ştiu decât cei direct implicaţi, dar sigur este că, la sfârşit de februarie, o sală aproape plină a descoperit viziunea operei mozartiene Cosi fan tutte preluată de la Garsington, unde se desfăşoară Festivalul de vară într-un spaţiu care, conform datelor oficiale, cuprinde 600 de locuri şi este situat... lângă Londra, pe o proprietate privată; într-un dialog televizat, soprana Andreea Soare - invitată în spectacol, reluând astfel rolul Fiordiligi susţinut anterior în premiera de la Garsington -, menţiona că în jurul clădirii este „doar câmp”. În ce măsură colaborarea între cele două instituţii constă în preluarea montării ca atare - deşi există şefi de producţie costume (Andreea Koch) şi decoruri (Dragoş Abagiu), deci... s-au făcut la Bucureşti - sau ideea de co-producţie se regăseşte în montarea lor şi distribuţia noastră - deşi pe „fluturaşul”-program nu se menţionează absolut nimic referitor la Garsington -, sincer nu am înţeles, cert fiind însă faptul că regia poartă semnătura aceluiaşi John Fulljames (recomandat ca „regizor asociat la Covent Garden”), sosit la Bucureşti cu o întreagă echipă - scenograful Dick Bird, Lighting designer Bruno Poet, coregraful Tim Claydon -, având asistenţi de la ONB.

În treacăt fie spus, reclama în mass-media a fost extrem de insistentă, auzind însă un prezentator tv afirmând că... pentru prima oară ONB prezintă... „Coz fan tut” de Mozart - aşa ar fi, într-adevăr, o premieră mondială!... Cât despre faptul că la noi totul se prezintă „pentru prima oară”, nu mai miră pe nimeni; la Opera bucureşteană au existat, de-a lungul deceniilor, câteva montări de referinţă cu această lucrare, mai recente fiind cele semnate de Cornel Todea - extrem de reuşită - şi, în 2006, de către Ştefan Neagrău, de asemenea apreciată la acea vreme. De ce a fost abandonată, este o altă discuţie...

Ca imagine, spectacolul actual este agreabil, uneori chiar simpatic, derulându-se într-un decor (de fapt) unic, un imens cort alb şi cochet găzduind o nuntă, „incluzând” apoi o posibilă grădină cu un leagăn şi „spaţiu verde” pe care se petrec... multe, câteva mese, scaune, buchete mari de flori, baloane, un suport pentru haine sau chiar o limuzină nupţială „de epocă” rămânând singurele elemente de recuzită, într-o combinaţie sui-generis de ieri şi de azi. Şi costumele sunt amalgamate, uniformele ofiţerilor „de altă dată” şi hainele non-conformiste actuale, rochiile amintind cumva de moda secolului XVIII stând alături de cele moderne şi sexy, cele două surori purtând chiar şi peruci uriaşe în spiritul perioadei mozartiene, la care... renunţă spre final. În general, toată lumea se mişcă mult, prea mult, dar agitaţia lasă locul unor momente statice care „sparg” tiparul, acţiunea curgând totuşi fluent şi dens (şi) pentru că micile schimbări de decor se fac „la vedere”, totul părând o joacă relaxată, uneori amuzantă, în care relaţiile între personaje au ritm şi mai ales se construiesc „în echipă”, ceea ce în ultima vreme se întâmplă tot mai rar. Adevărul este că soliştii sunt tineri, au vervă şi mobilitate şi în primul rând sunt colegi de ani buni - pentru că, poate pentru prima oară după (prea) multă vreme, exceptând două invitate, distribuţiile sunt alcătuite din interpreţi „ai teatrului”, semn că... dacă se vrea se poate, adesea chiar cu rezultate performante. Oricum, întreaga concepţie accentuează superficialitatea în relaţiile... tuturor, ceea ce ar explica într-un fel lipsa trăirilor reale, abordarea întâmplărilor şi situaţiilor mai mult ca o provocare pentru noi „jocuri de societate”, în care important este să te distrezi, să faci (un pic de) amor şi să te simţi bine, chiar şi „suferinţele” de moment fiind privite într-o cheie mai aproape de zilele noastre, când legăturile ocazionale şi fără prea multă profunzime sentimentală sunt omni-prezente. De altfel, Dorabella sugerează şi dansul „la bară”, iar băutul excesiv din sticlă, din pahar sau... din orice, ba chiar şi trecerea paharului de la ea la Alfonso şi... invers plasează totul într-o zonă destul de obscură, sublniată prin... multe altele.

Încă de la deschiderea cortinei, în timp ce spectatorii întârziaţi îşi mai caută locurile prin sală, pe scenă, la masă, nuntaşii râd, conversează, ciocnesc pahare, mireasa dansează cu tineri ofiţeri, chelnerii servesc... diverse şi abia după exact 4 minute de „petrecere” (ceea ce este enorm!), Despina, îmbrăcată într-o rochie neagră mulată, discordantă cu restul veşmintelor, se îndreaptă spre dirijor şi... îl roagă să „atace” partitura orchestrală care, evident, se desfăşoară ca un fundal pentru acea nuntă sau ca suport pentru dansurile „de curte” ce se transformă în twist sau „ceva” de discotecă. Apoi se scot mesele, făcând loc limuzinei în care se află mireasa (şi„trebuia” să scrie „just married”!...), dar în care pleacă Ferrando şi Guglielmo... „la bătălie”, deşi spre final, la „întoarcerea de la război”, „răniţi”, în costume de camuflaj, cu raniţă şi cască, eroii sosesc pe jos... Există şi un tort supraetajat, evident roz, căruia mireasa îi tot dă târcoale, ulterior nevricalele eroinelor îl dărâmă şi, la „nunta” celor două cupluri... inversate, tortul este retezat - cu o anume semnificaţie sau nu... Don Alfonso asistă impasibil la mai toate secvenţele, aşa cum şi alte personaje rămân pe scenă, ba chiar sunt inventaţi şi ofiţeri care curtează tinerele, dansează (cam ţopăit) şi, evident, beau din sticlă. Tinerii „deghizaţi” sosesc pe o bicicletă, îmbrăcaţi „fistichiu”, apoi Guglielmo o seduce pe Dorabella în grădina din cort, dezbrăcându-şi cămaşa, trăgând draperia (prin care... priveşte Don Alfonso, deja cu tentă obscenă...), ulterior agăţând rochia fetei ca trofeu-dovadă a infidelităţii ei, la care „trebuia” adăugat şi un bikini roşu arătat cu obstinaţie... tuturor. Ferrando se apleacă asupra lui Fiordiligi, care se abandonează pe podeaua-iarbă, apoi ies alergând în culise, trădarea fiind astfel poate mai puţin... explicită. Mergând pe aceeaşi nelipsită punctare a aventurilor erotice, Despina intră sub masă cu un ofiţer, iar pentru ca publicul „să priceapă”, zgâlţâie masa pe care paharele „clincăie” zgomotos... Nu am înţeles de ce deghizarea Despinei în notar se face cu un veşmânt mai curând de episcop, luat de la un tânăr lăsat doar în „lenjerie intimă” (?!). O „găselniţă” interesantă este, la final, schimbarea repetată a perechilor, într-o ceartă generală, cu îmbrânceli, implorări şi îmbrăţişări, ca şi cum fie nu s-au hotărât cine pe cine iubeşte, fie nu prea vor să treacă peste infidelităţi.

Sub aspect muzical-interpretativ, primele două spectacole au fost omogene, în general bine construite şi realizate, strădania de a se apropia de stilul mozartian şi de rostirea corectă a recitativelor fiind lăudabilă, dar nu totdeauna cu rezultate notabile, ca şi în cazul ansamblurilor, destul de echilibrate, chiar dacă unele voci ieşeau în evidenţă din varii motive. În seara premierei, soprana Andreea Soare a constituit o surpriză deosebit de plăcută , în debut absolut pe scena ONB, etalând, în Fiordiligi, un glas plin, generos şi calitativ, bine condus şi (destul de) egal în registre, având ştiinţa cântului frumos, a frazării elegante şi a reliefurilor din recitativ, rezolvând cu siguranţă şi coloratura bogată şi registrul acut incisiv, dar cu grave poate prea subliniate, conturând o eroină mai curând voluntară şi uneori furibundă. I-a fost alături mezzosprana Oana Andra, o Dorabella cochetă, plină de farmec, exuberantă, punându-şi în valoare experienţa, supleţea glasului penetrant şi cunoaşterea specificului mozartian sau pregnanţa recitativelor, având şi avantajul ca timbrul ei să se potrivească excelent cu cel al sopranei, duetele lor devenind astfel o adevărată încântare. La rândul său, tenorul Andrei Lazăr a confirmat din plin caratele glasului său liric, strălucitor şi cald, instinctul artistic aparte ce-l ghidează spre înţelegerea şi redarea muzicii mozartiene în care „se simte bine”, reuşind totodată să depăşească destul de eficient dificultăţile constante în pasaj şi acut, chiar dacă a apelat la o emisie mai „deschisă”, iar spre final, oboseala acumulată în repetiţii a determinat şi ratarea unor sunete; remarcabil s-a dovedit şi ca actor, mobil şi charismatic, punctând cu umor în special „travestiul” ce-l apropie de un Rică Venturiano-rocker-punk. Distribuit, ani la rând, în roluri episodice, tenorul a convins şi de această dată că este un solist de valoare al ONB, meritând din plin să abordeze, în sfârşit, un repertoriu divers, în care vocile lirice (şi frumoase) se găsesc atât de rar (cu condiţia să-şi rezolve deficienţele tehnice). La rândul său, baritonul Cătălin Ţoropoc şi-a etalat glasul unanim apreciat, susţinând cu acurateţe dificila ţesătură rezervată lui Guglielmo, chiar dacă nu are acea flexibilitate cerută de muzica mozartiană, străduindu-se totuşi să constriască o frazare şi o rostire cât mai apropiată de ceea ce ar trebui, fără prea multe „fineţuri” expresive, dar cu un joc de scenă agreabil, în nota concepută de regizor, poate ca un dany „de cartier”. Pe (cam) aceleaşi coordonate s-a situat şi baritonul Vicenţiu Ţăranu, acum într-un rol scris pentru bas - Don Alfonso -, un solist care, de la prima apariţie pe scena bucureşteană, în urmă cu două decenii şi până astăzi, a rămas... egal cu sine atât în maniera uniformă de cânt, cât şi în atitudinea scenică, onest şi zâmbitor, participând destul de detaşat la farsa pe care el însuşi a „inventat-o”. Singura notă cu adevărat discordantă în distribuţie a fost soprana Cristina Eremia care, exceptând prezenţa filiformă şi atractivă, a făcut ca Despina să rămână ca şi inexistentă în plan muzical, vocea sa mică, lipsită de relief şi consistenţă, auzindu-se stins chiar şi în celebrele arii, astfel încât personajul a fost prezent doar... vizual. Corul (pregătit de Daniel Jinga) a sunat bine în scurtele sale intervenţii, dansând, implicându-se în acţiune firesc şi credibil, cei doi balerini - Monica Petrică (mireasa) şi Răducu Milea evoluând graţios, bătându-se... simpatic în coregrafia lui Tim Claydon, care „mixează” permanent schiţa dansului „de salon” cu legănarea cam stupidă a braţelor şi cu mişcarea excesiv „languroasă” (eufemistic vorbind...) specifică în cluburi cam deocheate.

Orchestra a avut transparenţă şi a sunat bine (excepţie făcând „scăpările” repetate la suflători) şi a susţinut eficient desfăşurarea vocală, dirijorul Adrian Morar coordonând cu o gestică destul de restrânsă dar clară şi precisă relaţia fosă-scenă, astfel încât, mai bine de 3 ore, s-a cântat cu multă atenţie şi adesea chiar expresiv, într-o lucrare pretenţioasă şi solicitantă, pusă la punct în detaliu, în care verva a alternat cu secţiuni trenante (parte dintre spectatori au... abandonat la pauză, afectaţi în primul rând de... plictiseală, dar şi de „vânzoleala” la limita vulgarului). Se cuvine remarcat şi faptul că aplauzele au răsplătit doar câteva arii sau duete, fiind  cu totul absente în multe alte momente, dar la final ovaţiile prelungi s-au revărsat asupra tuturor celor implicaţi în „ridicarea” producţiei.

De altfel, reacţia a fost asemănătoare şi la cea de a doua reprezentaţie, derulată, evident, în contextul regizoral „dat”, o anume diferenţă apărând în plan muzical, în distribuţie regăsindu-se tineri cu un plus de supleţe vocală, capabilă să se plieze pe scriitura mozartiană, asigurând poate şi o mai subliniată omogenitate în ansambluri. Astfel, soprana Simona Neagu, trecând peste primele clipe de incertitudine, a conturat cu sensibilitate şi eleganţă rolul Fiordiligi, conferindu-i o interpretare vocal-expresivă remarcabilă, asemeni mezzosopranei Maria Jinga într-o cuceritoare Dorabella, răsfăţată, capricioasă, mereu veselă, cântând impecabil, intrând cu dezinvoltură în „pielea” personajului, duetele lor remarcându-se prin fineţe şi ştiinţă a cântului „în stil”. O noutate a fost invitarea sopranei Aurelia Ilie în rolul Despina, neaştaptat de rezervată în prima parte din punct de vedere vocal, dar cu o gesticulaţie supra-dimensionată (amintind uneori de filmele mute), pentru ca după pauză să convingă şi prin glasul limpede, bine condus şi prin modul de a aborda recitativul, devenind astfel o prezenţă încântătoare sub toate aspectele, reuşind şi adaptarea vocii la „travestiurile” doctorului şi notarului, mult apreciate de public. Din motive... obiective, tenorul Andrei Lazăr a făcut un adevărat „tur de forţă” susţinând, două seri la rând, solicitantul rol Ferrando, dovedind o rezistenţă aparte, reuşind să cânte parcă şi mai bine în acel spectacol, cu o remarcabilă linie a frazei, cu expresivitate şi reliefare a sensurilor cuprinse în text, cu o nuanţare rafinată,  păstrându-şi totodată tonusul şi verva jocului de scenă, fără a lăsa astfel să se „ghicească” efortul de a aborda partitura extrem de solicitantă de două ori în... 24 de ore! Pe de altă parte, baritonul Daniel Filipescu a realizat un Guglielmo simpatic, îngroşând însă tenta „de cartier” a mişcărilor de dans... lansciv, rezolvând cu acurateţe latura vocală, glasul său plăcut, fără a avea o anvergură deosebită, compensând prin muzicalitate şi atenţia pentru detaliu. În Don Alfonso, bas-baritonul Iustinian Zetea a fost mai rezervat, dar vocea sa rotundă a asigurat un contur mai apropiat de linia personajului, rămânând să descifreze tainele recitativului mozartian. Şi de această dată „echipa” a funcţionat, relaţiile sau construit firesc - desigur conform datelor regizorale mai apropiate de caracteristicile dâmboviţene de discotecă decât de... umorul englezesc pe care îl aşteptam de la regizorul britanic. Dar nu e prima oară când constat(ăm) că şi realizatori „titraţi” sosiţi din acele locuri se distrează aici în montări presărate cu „prostioare” de un gust îndoielnic, plăcute unui anume tip de public.

Corul a fost din nou excelent, balerinii (solişti Ileana Sora şi Florin Mihalache) la fel de eficienţi, acompaniamentul recitativelor deosebit de bine asigurat de Mădălina Florescu în ambele seri, iar orchestra parcă mai închegată şi mai colorată, cu mai puţine „scăpări”, dar de această dată cu dezechilibre în relaţia cu soliştii, mai ales în ansambluri, depăşite însă cu discreţie de bagheta sigură a dirijorului Adrian Morar, calm şi riguros în coordonarea întregului spectacol care, de asemenea, a beneficiat de aplauze intense la final, în timp ce pe parcursul serii au fost firave sau... au lipsit cu desăvârşire.   

Deloc paradoxal, în ciuda rezervelor şi uimirilor referitoare la regia mult prea „năbădăioasă” şi „deocheată”, dar şi a inadvertenţelor între text şi ceea ce se petrece pe scenă (spre exemplu, în primul act, eroii pleacă într-o maşină, dar se vorbeşte despre „barca ce se depărtează pe mare”, apoi Guglielmo îi oferă Dorabellei o eşarfă, iar ea exclamă „vai, o inimioară!” etc. etc.), producţia cu opera Cosi fan tutte este luminoasă, curată (din toate punctele de vedere), poate chiar simpatică, demnă de apreciat în special sub aspect muzical. Dacă va fi „de cursă lungă” vom vedea - oricum, este nesperat de unitară şi, aşa cum subliniam, aduce la rampă distribuţii în general de calitate, alcătuite, în sfârşit, din solişti ai teatrului, cea mai bună dovadă a faptului că ei... există şi sunt buni sau chiar foarte buni, meritând din plin să se regăsească în stagiunea curentă... nu doar sporadic!