Nicolae Breban şi întreaga literatură română

Un mai tânăr coleg de critică teatrală, prieten real şi virtual deopotrivă - e vorba despre Ionuţ Sociu - a publicat în urmă cu câteva săptămâni pe contul lui de Facebook- un fragment din zicerile scriitorului Nicolae Breban cu ocazia unei întâlniri din ianuarie 2015 cu elevii Colegiului Naţional „Negruzzi” din Iaşi.

Ionuţ Sociu a desprins fragmentul respectiv dintr-un filmuleţ lung de vreo 60 de minute care, din câte se pare, ar fi disponibil pe youtube şi din care tânărul meu prieten ne încredinţează că nu a rezistat să vadă mai mult de 9 minute. Iată un citat semnificativ din care orice om normal la cap va deduce, fără nici cel mai mic efort, că Ionuţ Sociu merită toată admiraţia pentru că a rezistat şi cele 9 minute precizate:

„Am fost în urmă cu vreo 30 de ani la Stockholm şi am stat acolo aproape un an invitat de dl. preşedinte al premiului Nobel, Artur Lundkvist, care a insistat să rămân acolo şi să devin cel mai mare romancier suedez, mai ales că ei nu au mari romancieri, adică ceea ce se numeşte un mare romancier, dar eu, ca şi în alte dăţi- şi din Germania, şi din Franţa- m-am întors în România”.

Readus în actualitate şi în prim-planul vieţii publice odată cu numirea lui tranzitorie şi, din câte înţeleg, deja devenită caducă în fruntea unui comitet onorific al ICR, dl. Breban a scandalizat prin enormităţile debitate cu acea ocazie cea mai consistentă parte a lumii literare şi culturale româneşti. Nu şi pe dl. Radu Boroianu, preşedintele ICR, martor tăcut al incidentului, care şi-a revenit în cuget şi simţiri doar câteva săptămâni mai târziu, atunci când a renunţat la serviciile octogenarului scriitor.

Zicerile de atunci ale d-lui Breban i-au încântat- cum altfel?- pe pseudo-jurnaliştii de la Antena 3, mai cu seamă că ţinta atacurile brebaniene au fost domnii Liiceanu şi Patapavievici. În consecinţă, anteniştii l-au poftit cu maximă repeziciune pe dl. Breban în studiourile lor puse sub sechestru, dându-i astfel celui ce prin anii 60-70 ai secolului trecut a fost – şi nimeni nu va putea contesta vreodată aceasta- unul dintre cei mai importanţi romancieri ai României- un nou exerciţiu de egolatrie şi auto-admiraţie. Am avut dumnezeiasca răbdare de a-l urmări în acea duminică preţ de 50 de minute pe dl. Breban. Nu am avut şi inspiraţia de a număra de câte ori a făcut domnia-sa referire la propria-i persoană, dăltuindu-şi sub ochii noştri încă un chip cioplit, în pofida învăţăturilor biblice. Pe care nu mă îndoiesc că Nicolae Breban le cunoaşte fiind fiul unui preot greco-catolic care a plătit cu viaţa nesupunerea sa voinţei criminale a comuniştilor.

Aflat în studiourile felixiene, dl. Breban a făcut, de fapt, ceea ce face de o viaţă. A mai pus o cărămidă la auto-otrăvitorul cult al personalităţii sale.

Auto-otrăvitor pentru că respectivul cult face să îi fie azi negată d-lui Breban, de către necunoscători, şi partea bună a creaţiei sale literare. Poate chiar şi a vieţii lui. Ca şi disidenţa sa anticeauşistă, atâta cât a fost ea în anul 1971 atunci când, demisionând de la conducerea României literare şi din C.C. al PCR, scriitorul a fost printre puţinii ce au atras atenţia public asupra nocivităţii Tezelor din iulie.

Găsim în Jurnalul Monicăi Lovinescu nenumărate însemnări referitoare la egolatria paranoică a d-lui Nicolae Breban. La vanitatea lui. O vanitate prin care regretata jurnalistă de la Europa Liberă îşi explică multiplele derapaje ale autorului Animalelor bolnave. O vanitate cum nu se poate mai pe gustul Securităţii căci din cauza ei mult prea adesea dl. Breban a negat valoarea disidenţei anticeauşiste autentice a unui Paul Goma sau Dorin Tudoran. Pe care îi socotea insuficient de reprezentativi ca să antreneze scriitorii în acte colective de disidenţă. Lăsând să se subînţeleagă că el, Nicolae Breban, ar fi.

Din păcate, după 1971, dl. Breban nu a mai făcut nici un fel de disidenţă, ba dimpotrivă s-a complăcut în ipostaza de navetist bizar şi provocator de semne de întrebare pe ruta Bucureşti- Paris şi retur. O navetă din nou folositoare Securităţii, dar şi lui Nicolae Ceauşescu însuşi.

Fiindcă tot din Jurnalul Monicăi Lovinescu aflăm că dl. Breban a cheltuit mult timp şi energie bătând feluritele redacţii româneşti din exil şi încercând să îi convingă pe cei ce lucrau acolo de necesitatea păstrării lui Nicolae Ceauşescu în fruntea României din pricina „complexului voievodal” al românilor.

Zilele acestea, dl. Breban e iarăşi obiect şi subiect de scandal din cauza unor enormităţi maladive debitate de domnia- sa într-o şedinţă a Secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române. Ocazie cu care scriitorul a cerut ori a sugerat necesitatea împuşcării domnilor Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici. Cum nu dispunem de înregistrarea discursului delirant al d-lui Breban avem incertitudini în privinţa verbului folosit de domnia-sa, nu şi asupra substantivului. Care, în mod cert, nu trebuia folosit, nici măcar ca metaforă într-o şedinţă girată de Academie şi care îi face imense deservicii de imagine acesteia. Amplificate de bâjbâielile şi reacţiile nepotrivit-resentimentare ale academicianului Eugen Simion şi de absenţa oricărei reacţii din partea preşedintelui înaltului for.

Ieri seară, prezent în studiourile postului Digi 24, jurnalistul şi scriitorul Cristian-Tudor Popescu spunea că, în realitate, dl. Breban nu doreşte să îi împuşte la propriu nici pe dl. Liiceanu, nici pe dl. Pleşu. Nici eu nu cred că dl. Nicolae Breban ar pregăti vreo crimă sau că ar fi dispus să angajeze asasini plătiţi pentru aceasta. Ceea ce nu înseamnă că aş crede că d-lui academician Nicolae Breban i-ar fi îngăduit să folosească, fie şi la modul metaforic, cuvântul împuşcare atunci când e vorba despre doi intelectuali români azi mult mai în vogă decât domnia-sa, mult mai citiţi, cu cărţi mult mai bine vândute decât producţiile sale de dată recentă.

Dl. Breban e gelos, e veninos şi din cauza aceasta spune, din păcate nu la fel de inocent precum copii, lucruri trăznite.

În intervenţia sa de ieri seară de pe postul Digi 24, Cristian Tudor Popescu a făcut referire la o altă zicere deplasată a d-lui Nicolae Breban. Cea de prin anul 2002 când sus-numitul domn a declarat public că, dacă o dictatură naşte un geniu (pe el, fireşte), atunci este justificată. Cristian Tudor Popescu a scris cu acea ocazie un articol împotriva d-lui Breban, articol ce se chema Regimul crabului gonflabil. În Jurnalul inedit 2001-2002 (Editura Humanitas, Bucureşti, 2014), Monica Lovinescu a consemnat momentul. Aflăm că dl. Breban ar fi vrut să îl dea atunci în judecată pe gazetarul ce lucra la acea vreme la ziarul Adevărul fiindcă prin persoana lui, a lui Nicolae Breban, ar fi fost jignită întreaga literatură română.

Ca de foarte multe, dl. Breban se înşela. Zicerile sale, precum cea de la Clubul Prometheus din 2002 ori cea de deunăzi de la Academie, jignesc întreaga literatură română. Mă miră că academicianul Eugen Simion nu poate observa acest lucru. Cecitatea d-lui Simion se explică tot prin resentiment, desigur.