Celebrităţi în... triptic

Spre finalul stagiunii, Opera Naţională Bucureşti a propus o premieră coregrafică, din nou sub forma unui triptic, alăturând lucrări semnate cândva de celebrităţi şi preluate la noi, se pare, pentru câteva reprezentaţii.

Desigur, ca şi anii trecuţi, iubitorii genului au fost interesaţi să vadă, şi pe scena bucureşteană, producţii care, la vremea lor, au făcut vâlvă pe plan internaţional şi, oricum, constituie un câştig în sine şi o experienţă benefică pentru orice trupă de balet.

Seara s-a deschis cu piesa In the Night, imaginată de Jerome Robbins pe muzică de Chopin, ideală pentru a sublinia atmosfera romantică în care cele trei cupluri desenează, cu mişcări elegante şi pline de graţie, un filigran vaporos, în cel mai pur stil clasic, deosebit de frumos realizat de Sena Hidaka şi Bogdan Cănilă, Bianca Fota şi Sergiu Dan, Corina Dumitrescu - o surpriză extrem de plăcută pentru toată lumea prin apariţia sa scenică după multă vreme - alături de Gigel Ungureanu. Sub îndrumarea maestrului de balet Ben Huys, evoluând în sunetul opusurilor cântate la pian de către Ştefan Doniga, siluetele balerinilor, în costume rafinate (semnate de Anthony Dowell) s-au desprins, într-o lumină difuză (Lighting design Jennifer Tipton), din cadrul negru al scenei, mohorât ca un hău aproape ameninţător, fundalul ce se dorea, probabil, să sugereze un cer înstelat, rămânând doar... ceva nedefinit. Şi totuşi, interpreţii au reuşit să aducă, în acele câteva minute, aura de poezie dintr-o lume „de altădată”, mult aplaudaţi de un public avizat, deşi nu foarte numeros (dar... nu din cauza campionatului de fotbal...). 

După o pauză care a depăşit cu mult durata primei secvenţe, parte dintre balerini s-au regăsit într-o partitură de cu totul altă factură - In the Middle, Somewhat Elevated - concepută de William Forsythe, care a creat deopotrivă costumele şi luminile; apelând la un limbaj considerat revoluţionar în 1987, coregraful pune în valoare performanţa tehnică a dansatorilor care, în grupuri compacte sau în scurte solo-uri şi duete, se desfăşoară în linii frânte, unghiulare, mişcări uneori abrupte, cu salturi şi alergări precipitate, totul susţinut de coloana sonoră cu ritmuri sacadate, obsesive, în formule minimalist-repetitive realizate pe computer, greu de considerat a fi... muzică, în orice caz dificil de suportat de spectatori (autori Thom Willems şi Lesley Stuck). Cu siguranţă, însă, mare parte dintre cei aflaţi în sală şi-au amintit faptul că, în urmă cu un deceniu, la sala Palatului, lucrarea a fost prezentată chiar de către ansamblul Operei din Paris, preluată (împrumutată?) acum, pentru prima oară, la ONB. Pe aceeaşi scenă goală şi neagră, din fericire „invadată” de lumini puternice, într-un joc de culori în ton cu costumele de un turcoaz intens, balerinii Cristina Dijmaru, Bianca Fota, Bogdan Cănilă, Cristian Preda, Takahiro Tamagawa, Nastazia Philippou, Abigail Cockrell, Adina Manda, Akane Ichii, pregătiţi sub îndrumarea lui Thierry Guideroni, au rezolvat excelent complicata ţesătură coregrafică, răsplătiţi, pe bună dreptate, cu ovaţii şi aplauze prelungi.

După o altă pauză interminabilă, cortina s-a deschis pentru ultima parte a tripticului - Theme and Variations -, creată de George Balanchine pe muzica unui fragment din Suita nr. 3 pentru orchestră de Ceaikovski, abordată de ansamblul dirijat de Tiberiu Soare - revenind astfel în fosă după ani de absenţă. Din fericire, lucrarea a beneficiat, de această dată, de un decor în nuanţe pastelate, coloanele albe şi candelabrele încadrându-se cu fineţe în albastrul deschis al fundalului, ambianţă împlinită şi prin lumina intensă, perfect adaptată imaginii scenice (Lighting designer Daniel Klinger). Costumele albe ale balerinilor şi superbele tu-tu-uri în alb-albastru ale fetelor (scenografia Natalia Stewart) au dat un plus de strălucire şi rafinament unui moment de asemenea foarte bine realizat, maestru de balet fiind Patricia Neary. Cuplul central - Francesca Velicu şi Shuhei Yoshida -, precum şi partenerii din celelalte patru cupluri - Raquel Gil-Bergstrom, Akane Ichii, Nastazia Philippou, Remi Tomioka, Valentin Stoica, Egoitz Segura, Takahiro Tamagawa, Alessandro Audisio - au cucerit prin aplomb, siguranţă, dezinvoltură, graţie şi rigoare tehnică, asemeni ansamblului pus la punct, omogen şi sincronizat, într-o coregrafie în care desenul braţelor se remarca din nou cu pregnanţă. Plină de farmec şi culoare, aducând parfumul „de epocă” şi linia baletului clasic, amintind, fără voie, de actul II din Lacul lebedelor (şi nu numai), creaţia lui Balanchine a stârnit entuziasmul publicului, care a aplaudat de asemenea interpretarea conferită de orchestră partiturii ceaikovskiene, cu solo-uri bine susţinute şi cu o fluenţă adecvată în colaborarea cu balerinii.

Pentru prima oară pe afişul ONB, lucrările semnate de coregrafi legendari au convins sau nu iubitorii dansului, dar cu siguranţă spectatorii au apreciat la superlativ calitatea interpretării, minuţia şi acurateţea cu care s-a lucrat fiecare detaliu, nivelul echilibrat al soliştilor şi al întregului ansamblu. „Gurile rele” spun că cele trei reprezentaţii oferite în luna iunie ar fi şi singurele prevăzute în contract. Sper să nu fie aşa - ar fi păcat de munca intensă şi de efortul balerinilor, deşi, pe de altă parte, nu cred că ar fi un spectacol „de cursă lungă”...

Citind însă titlurile acelor secvenţe, m-am întrebat - pentru a câta oară? - de ce trebuie să fim „altfel” decât italienii, francezii sau germanii, doar pentru a (ne) dovedi că ne încadrăm în „trend”-ul internaţional? Şi titlul unei piese de Shakespeare se traduce în limba ţării respective - de ce ar trebui să păstrăm, cu încăpăţânare, denumirea în original, până şi la... Temă cu variaţiuni?! Ce facem dacă, să spunem, se montează o lucrare din creaţia rusă sau chineză? Scriem şi cu litere specifice, numai să nu fim acuzaţi (de cine? de ce?) de... obtuzitate sau naţionalism?!... Cu ani în urmă s-a dorit, de asemenea, notarea titlurilor în original, dar după o perioadă în care afişul arăta cel puţin... amuzant, scris în toate limbile pământului, s-a menţionat, în paranteză, şi traducerea în limba română. Cum poate să fie tentat un spectator, care nu cunoaşte limba engleză şi vede pe site sau pe afiş acele denumiri „ciudate”, să vadă acest triptic? Primul moment se poate denumi În mijloc (eventual La mijloc), la al doilea fiind mai dificil, dar în 2006, la spectacolul parizienilor s-a tradus totuşi (cam neinspirat) În mijloc… cât de cât mai sus. Ştiu că există în ultima vreme adepţi ai „internaţionalismului” care „obligă” la păstrarea titlurilor originale, dar spectacolele se adresează prioritar publicului din (indiferent ce) ţară, pe care trebuie să-l atragi, nu să-l inhibi şi să-l îndepărtezi prin ceva ce nu înţelege, doar pentru că unii... vorbesc engleză sau franceză sau... Nu cred că teatrele noastre prezintă, spre exemplu, A Midsummer Night's Dream sau Twelfth Night or What You Will de Shakespeare... Între a fi „conservator” (retrograd?!) şi a fi ridicol există, întotdeauna, o cale de mijloc, cea a bunului simţ...