Giosue Carducci, laureatul Nobel în 1906

Poetul este primul italian distins cu cel mai valoros premiu literar din lume. Comitetul Nobel argumenta atribuirea premiului „pentru energia creatoare, prospeţimea stilului şi forţa lirică tipice capodoperelor sale poetice”.

Poet, traducător, critic literar, eseist, profesor, om politic, Giosue Carducci era, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, una dintre figurile renumite ale culturii europene. Se născuse în februarie 1835 la Val di Castello, lângă Pisa, în familia medicului Michele Carducci, membru cunoscut al Carboneriei.

A fost educat în spiritul luptei pentru independenţa Italiei şi a respectului pentru antichitatea clasică, ceea ce avea să influenţeze întreaga lui evoluţie spirituală şi profesională. Atras de literatura greacă şi latină, a studiat cu pasiune autorii clasici italieni, Dante, Tasso şi Alfieri, pe care-i preţuia pentru perfecţiunea stilului.

După un doctorat la Şcoala Normală Superioară din Pisa (1856), predă în mai multe şcoli până în 1860 când obţine o catedră de literatură italiană la Universitatea din Bologna, unde va profesa până în 1904.

Un satanist avant la lettre

Prima carte de poeme, „Rime”, îi apare în 1857. Îi urmează, până în 1889 alte patru volume importante: „Rime nuove”, Nuove poesie”, „Rime e ritmi” (Rime şi ritmuri), „Odi barbare” (Ode barbare).

Stilul este căutat clasic, imitând uneori, ca în „Rime şi ritmuri”, pe Horaţiu sau Vergiliu. Nu este numai o opţiune estetică, ci şi modul de a comenta realităţile politice ale vremii sale: mărirea Romei în comparaţie cu situaţia jalnică a Italiei primei părţi a secolului al XIX-lea.

De altfel, în 1865, din acelaşi patos revoluţionar, se ivise poemul „Inno a Satana” (Imn Satanei), protest faţă de rolul papalităţii în istoria ţării, dar şi demonstraţie a libertăţii de gândire, a interesului pentru ideile moderne, a idealurilor revoluţionare şi, nu în ultimul rând, poate, a unei atitudini anticlericale şi antireligioase venind dinspre Revoluţia Franceză.

Poemul, scris ca un toast la un dinner party, a stârnit multe controverse în epocă, autorul fiind revendicat, chiar în zilele noastre ca „satanist”, conform unui articol semnat de un teoretician al fenomenului, R. Merciless. În 1869, „Imn Satanei” era republicat de ziarul radical „Il Popolo“ din Bologna ca o provocare faţă de cel de al 20-lea Consiliu Ecumenic al Vaticanului.

Clasic şi romantic

Aproape toate volumele de poezie ale lui Carducci sunt traversate de patosul revoluţionar, specific epocii. Stilul voit clasic este impus de acelaşi sentiment, dublat de un romantism pe care, de altfel, în calitatea sa de critic literar, poetul îi condamnă pentru exaltarea emoţională.

Critica literară este unanimă în aprecierea ultimelor sale volume de versuri, „Ode barbare”, pe care le consideră expresia maturităţii lui poetice. Pe lângă versuri, opera lui Carducci numără aproximativ 20 de volume de proză, critică literară, biografii, discursuri, eseuri şi excelente traduceri în limba italiană ale operelor lui Goethe şi Heine.

Scriitorul a fost întotdeauna dublat de omul politic. A fost senator în 1890, deputat în Camera Reprezentanţilor, membru al Înaltului Consiliu al Educaţiei, cetăţean de onoare al oraşului Bologna, poet laureat din „ordinul Regelui şi Reginei Italiei”. 

Preţuit şi atacat

Personalitate complexă şi controversată, Giosue Carducci a fost ales de Academia Suedeză, care „îşi exprimă astfel respectul pentru poetul care se bucură deja de o reputaţie internaţională şi adaugă admiraţia sa multelor premii primite de el în propria ţară.”

Totuşi, în discursul de prezentare, Secretarul Permanent al Academiei, C.D. af Wirsen, a simţit nevoia să atenueze criticile privind păgânismul lui Carducci, considerând că „ar fi greşit să-l identifici, de exemplu, cu Baudelaire şi să-l acuzi pe Carducci de «Satanism» nociv şi nesănătos”. Afirmaţia, paradoxală, sună ca o scuză.

Bătrân şi bolnav, Carducci, care avea să moară în anul următor, n-a putut participa la festivitatea de premiere, Contele Capra, ambasadorul Italiei reprezentându-l. 

Carducci şi critica literară

În secolul XX, opera lui Carducci a devenit mult mai cunoscută în afara Italiei, datorită, mai ales, criticilor din Ţările Nordice şi din SUA, indiferent dacă îl aclamau sau îl catalogau cu indiferenţă. Discuţiile privind relevanţa operei sale dincolo de graniţele statului natal s-au împletit cu dificultatea traducerii ei.

Cei mai mulţi sunt totuşi de acord cu afirmaţia conform căreia, Carducci este figura centrală, fără rival, a poeziei italiene a ultimei părţi a secolului XIX.

În 12 şi 13 octombrie, anul acesta, un program şcolar dedicat lui Giosue Carducci a cuprins o călătorie prin locurile dragi poetului, cu un tren tras de o locomotivă cu aburi: Trenul Carducci. Afişul programului “pictează” cu aburi portretul laureatului cu Premiul Nobel.

Volume de poezie

Rime (1857)

Rime nuove (1861)

Levia Gravia (1868)

Decennalia (1871)

Nuove Poesie (1872)

Nuove Poesie (1873)

Odi barbare (1877)

Juvenilia (1880)

Nu cunosc nici adevărul lui Dumnezeu, nici pacea cu Vaticanul sau preoţii. Ei sunt adevăraţii şi eternii duşmani ai Italiei. Nu aştept să fiu lăudat, ci mi-ar fi destul să merit lauda celor buni

Giosue Carducci,
Scriitor

Convorbiri cu copacii

Nu mai te-ador, îngândurat stejare,
Umbrind sălbatici stei, puste-ntristate,
Pentru c-ai dat pe mâini distrugătoare
Blândul tău ram să fulgere-n cetate.

Nu mai te-admir, sterp laur, nu-ţi voi parte,
Tu minţi, insulţi cu-a’ tale verzi, bizare
Orgolii risipite-n ierni deşarte,
Ori peste chelba frunţilor cezare.

Mi-eşti dragă, viţă, tu, ce-n sumbre prunduri
Râzi tumultuos prin frunze, şi-mi coci mie
Înţelepciunea vieţii din uitare.

Mai drag de-atât mi-i bradul: pat cu scânduri,
Neted sicriu, ce-ntr-însul o să-mi ţie
Tumultul minţii, searbăda visare.

13 februarie 1873
Trad. Tudor George