Cioran şi obsesia morţii

Autorul „silogismelor amărăciunii", de la a cărui naştere s-au împlinit vineri 100 de ani, a suferit toată viaţa de scepticism, pendulând între singurătate şi teama de neant.„Moartea e de faţă. De nu m-ar fi urmărit acel în curând fatal, nimic n-aş fi adăugat înregistrărilor simţurilor. Toate le-aş fi lăsat pe seama bătrâneţii", spunea Emil Cioran.

La Răşinari, unde Emil Cioran s-a născut la 8 aprilie 1911, scriitorul a petrecut până în 1924 (când s-a mutat cu toată familia la Sibiu) o perioadă edenică a traiului sănătos, în aer curat, şi a jocului în jurul Coastei Boacii. Dealul din marginea de sat de un pitoresc aparte era rememorat cu nostalgie mai târziu, într-o scrisoare adresată lui Constantin Noica: „A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?".
Emil a fost al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Etapa studiilor liceale de la Sibiu, marcată de primele insomnii şi lecturi filosofice, era deja resimţită ca o destrămare a paradisului de la Răşinari.
Între 1928 şi 1932, Emil Cioran a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, în ultimul an începând să semneze articole în periodicele „Calendarul", „Floarea de foc", „Gândirea", „Vremea", „Azi". Şi-a încheiat studiile universitare cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian.

„Schimbarea la faţă a României"

În 1932, Cioran s-a înscris la un doctorat, sperând să obţină astfel o bursă în Franţa sau Germania. În 1934 i-a apărut prima carte, „Pe culmile disperării", pentru care i-au fost conferite primele premii. Înainte de a se stabili definitiv în Franţa, va mai publica în ţară încă patru cărţi scrise într-un stil liric, expansiv, cu meditaţii metafizice, temele recurente fiind moartea, disperarea, singurătatea, istoria, muzica, sfinţenia sau mistica („Cartea amăgirilor" - 1936, „Schimbarea la faţă a României" - 1936, „Lacrimi şi sfinţi" - 1937, „Amurgul gândurilor"- 1940).
Emil Cioran face parte, alături de Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu sau Mihail Sebastian, din „noua generaţie spiritualistă", provenită din şcoala lui Nae lonescu. În tinereţe, alături de o parte dintre colegii săi, a fost atras de idealurile mişcării legionare, de care ulterior s-a distanţat. În controversata „Schimbarea la faţă a României", Cioran îşi critica cu violenţă ţara şi compatrioţii, „opunând culturile mici" (România) „culturilor mari" (Franţa sau Germania). „Am scris aceste divagaţii în 1935-36, la 24 de ani, cu pasiune şi orgoliu. Din tot ce am publicat în româneşte şi frantuzeşte, acest text este poate cel mai pasionat şi în acelaşi timp îmi este cel mai străin", declara Cioran în 1990.

Izolare şi singurătate

Între 1933 şi 1935 a devenit bursier al Fundaţiei Humboldt de la Berlin. Reîntors în ţară, Cioran a ocupat vreme de un an (1936) postul de profesor de filosofie la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. În 1936 a plecat la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i s-a prelungit până în 1944.
În 1940, autorul a început să scrie „Îndreptar pătimaş", ultima carte în limba română a cărei variantă finală a fost realizată în 1945, când deja era stabilit definitiv în Franţa. După 1945, Emil Cioran a ales să scrie în limba franceză, iar în 1949, Editura Gallimard i-a publicat prima carte - „Precis de decomposition". La prestigioasa editură îi vor apărea încă nouă volume până în 1987.
Cioran şi-a scris vituperaţiile existenţiale născute dintr-un zbucium al căutărilor nesfârşite şi din obsesia morţii, într-un stil aforistic încărcat de un lirism dureros, sau a ales genul sofiştilor greci, al moraliştilor francezi şi al înţelepţilor orientali.

„O carte trebuie să adâncească răni, să le provoace chiar.O carte trebuie sa fie o primejdie", mărturisea Cioran în „Sfârtecare".
Volumele i-au apărut în Franţa timp de trei decenii, pe măsură ce scriitorul s-a izolat tot mai mult, împreună cu partenera lui, Simone Boué, într-o mansardă micuţă din centrul Parisului.

Cu excepţia Premiului Rivarol, cu care a fost distins în 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier).

„Frenezia delirului rece"

Criticul Dan C. Mihăilescu, autorul cărţii „ Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei" (Humanitas, 2010) în care analizează corespondenţa scriitorului, aprecia într-un interviu pentru „Adevărul literar&artistic": „Pe de o parte, Cioran era fascinat de tot ce va să zică destrămare, cădere, eşec, deviaţie comportamentală, demenţă, alcoolism, ratare, absurd gigantic, monstruozitate, tot aşa cum era hipnotizat de căderea luciferică, de spectacolul amurgului omenirii, declinul Occidentului, ieşirea din istorie. Pe de altă parte, el însuşi, tot scormonindu-şi cu masochism zestrea genetică, îşi decripta încă din tinereţe semnele nebuniei, melancoliile atroce, setea dictatorială, fantasmele crude, voluptatea trării la limită, pe culmile disperării. Astfel încât nebunia lui, în chip sublim vecină cu cea a lui Nietzsche şi Eminescu, îşi găseşte în ritualul epistolar o binecuvântată exorcizare. Frenezia delirului rece".

Cioran: „Plângem din regretul paradisului"

„Nimic nu va putea să-mi scoată din minte că lumea asta e fructul unui zeu tenebros ce-şi prelungeşte umbra în mine, şi că misiunea mea este să duc la ultimele consecinţe blestemul ce apasă asupra lui şi a operei sale." (Demiurgul cel rău)

„Ani de zile, o viaţă de fapt, să nu te fi gândit decât la ultimele clipe, ca să constaţi, când te apropii, în sfârşit, de ele, că va fi fost degeaba, că gândul morţii ajută la tot, doar să mori nu!" (Despre neajunsul de a te fi născut)

„În patima vidului, doar zâmbetul cenuşiu al ceţii mai însufleţeşte descompunerea măreaţă şi funebră a gândului. Unde sunteţi voi, ceţuri crude şi amăgitoare, de nu va răsturnaţi încă pe o minte împăienjenită? În voi aş vrea să-mi sfîşii amarul şi să-mi ascund o spaimă mai vastă ca amurgul plutirii voastre!" (Amurgul gândurilor)

„Încercat-am să înţeleg de unde vin lacrimile şi m-am oprit la sfinţi. Sa fie ei responsabili de strălucirea lor amară? Cine ar şti? Se pare însă că lacrimile sunt urmele lor; dar fără ei nu ştiam ca plângem din regretul paradisului. Aş vrea să văd o singură lacrimă înghiţită de pământ... Toate apucă, pe căi necunoscute nouă, în sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfinţii n-au făcut altceva decât să le reabiliteze." (Lacrimi şi sfinţi)

„Dacă aş putea, aş aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieţii; aş pune flăcari arzătoare şi insinuante la aceste rădăcini, nu pentru a le distruge, ci pentru a le da altă sevă şi altă căldură. Focul pe care l-aş pune eu acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmică, esenţială." (Pe culmile disperării)

„Mi-ar plăcea să fiu liber, total liber. Liber ca un mort din faşă." (Despre neajunsul de a te fi născut)

„Adeseori am visat un monstru melancolic şi erudit, ştiutor al tuturor idiomurilor, cunoscând pe de rost toate versurile şi toate sufletele, şi rătăcind prin lume spre a se hrăni cu otrăvuri, fervori, extaze, străbătând Persiile, Chinele, Indiile defuncte şi Europele muribunde - adeseori am visat un prieten al poeţilor care să-i fi cunoscut pe toţi din deznădejdea de a nu fi de-al lor." (Tratat de descompunere)

Printre cărţile sale se numără:

Pe culmile disperării
Schimbarea la faţă a României
Amurgul gândurilor
Cartea amăgirilor
Îndreptar pătimaş
Lacrimi şi sfinţi
Ispita de a exista
Istorie şi utopie
Silogismele amărăciunii
Singurătate şi destin. Publicistică 1931-1944
Tratat de descompunere
Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete
Căderea în timp
Mărturisiri şi anateme
Demiurgul cel rău
Despre neajunsul de a te fi născut
Scrisori către cei de-acasă
Sfârtecare
Ţara mea / Mon Pays
Caiete I (1957-1965)
Caiete II (1966-1968)
Caiete III
Caietul de la Talamanca
Cioran, Emil (ed.), Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville, trad. din franceză şi notă de Petru Cretia, Seria Cioran (III), 1997
Cioran (antologie)
Cioran şi muzica, selecţia textelor de Aurel Cioran, ed. de Vlad Zografi, Seria Antologiile Humanitas, 1996