Terapia prin muzică: o nouă poartă către lume
0
INIŢIATIVĂ De patru ori pe an, personalul medical de la Spitalul de Psihiatrie Titan, din Capitală, îi cheamă pe cei aflaţi sub tratament să asculte muzică. Nu lipsesc muzica clasică, cea populară, dar nici cea modernă
Probabil că şi-a dat seama când a auzit zgomotul mingii lovind plasa rachetei. Şi-a făcut avânt cu picioarele, pătrunzând uşor în teren, cu ambele mâini strânse pe mâner. Trebuia să returneze serviciul puternic. A izbit mingea în terenul advers, dar era descoperit pe partea stângă. S-a repliat imediat, aruncându-se, cu mâna complet întinsă. Mingea trimisă cu forţă de dincolo de fileu a lovit în plin racordajul rachetei. N-a pus forţă, nici nu era nevoie. Bila galbenă a zburat în diagonală, atingând miraculos linia şi oprindu-se în plasele de sârmă ce delimitează terenul. S-a ridicat zâmbind, ştergându-şi pantalonii de zgură. „Bine, mă!", i-a strigat partenerul, cu o uşoară invidie. Apoi, din spate, a auzit nişte aplauze. Şi cineva striga: „Bravooo!". S-a întors şi a privit. Copilul îl privea în ochi, fără să zâmbească. „Bravoooo!, Bravooo!", striga, în timp ce doamna de lângă el îi apropia ritmic palmele, învăţându-l practic să aplaude.
Toate aceste lucruri s-au întâmplat într-o zi călduroasă de toamnă, la ieşirea din parcul „Titănel", din Bucureşti. De-o parte a gardului de sârmă la care s-au cunoscut cei doi protagonişti de mai sus erau terenurile de tenis, aflate la ieşirea din parc. De cealaltă parte a gardului, începea curtea Spitalului de Psihiatrie Titan „Dr. Constantin Gorgos". Tenismenul de conjuctură şi-a reluat liniştit jocul. Copilul a fost condus de doamna îngrijitoare şi aşezat la o măsuţă. Lângă, se afla o scenă, iar acolo câţiva oameni îşi acordau instrumentele. Muzicienii mai râdeau, mai povesteau că au făcut una-alta, lucruri pe care oamenii mari le mai zic când se întâlnesc. Copilul şi-a aplecat privirea şi a rămas aşa.
Stăpânirea lumii
Despre autism se spune că nu este o boală, ci un „destin". Te naşti aşa şi duci afecţiunea asta pe picioare, închis în carapacea ta, într-o lume unde valorile pentru care noi, ceilalţi, ne zbatem zi de zi cu disperare nu înseamnă absolut nimic. Aşa e destinul. Unii se nasc săraci, dar se automotivează, trag de ei, învaţă şi ajung cineva în viaţă. Pe alţii îi vezi la „Ştirile de la ora 5": „Băiat de bani gata s-a angajat neregulamentar într-o depăşire, conducând bolidul tatălui său...". Sau îţi zâmbesc de prin paginile revistelor colorate, înţoliţi regulamentar şi cu ochelari cu rame colorate la ochi. Cam aşa e cu destinul nostru, al ăstora care ne mândrim cu lumea în care trăim şi care avem iluzia că o putem stăpâni până în cel mai mic detaliu.
Despre un fel de stăpânire a lumii este vorba şi în textul ce urmează. Despre nişte oameni care încearcă să-i ajute pe alţii, dându-le criterii clare, reguli matematice şi logice, explicându-le dispozitive pentru a-şi descrie lumea. Doar că, în acest caz, este vorba despre o altfel de întâlnire dintre lumi. Atunci când cuvintele nu funcţionează, când stările şi trăirile tale nu pot fi înţelese de celălalt, când până şi cele mai banale detalii îi par celui de lângă tine propoziţii în care majoritatea literelor sunt lipsă, ai nevoie de un limbaj comun. Şi aici intervine muzica.
Puzzle-ul neterminat
Este 26 septembrie 2012, una din ultimele zile călduroase de toamnă. În amfiteatrul din curtea Spitalului de Psihiatrie Titan „Dr. Constantin Gorgos", pacienţii încep încet-încet să se adune. Primii sosiţi sunt cei mai în vârstă, obişnuiţi cu astfel de iniţiative ale personalului medical de aici. Văzut din afară, amfiteatrul pare un soi de puzzle incomplet. Cei vârstnici stau unul lângă celălalt, adunaţi în grupuleţe răzleţe. Relaţiile din spital, prieteniile de salon îşi spun cuvântul. Aici nu se fac relaţii pe viaţă, dar asta nici nu prea contează, la urma-urmei. Un prieten, cineva alături de care poţi schimba câteva cuvinte în serile lungi, de pe patul unui salon cu pereţii albi, pot face cât zece prieteni buni din copilărie.
Apoi sunt grupurile de copii. Separate de multe scaune goale, la iniţiativa părinţilor care încearcă să preântimpine cumva posibile reacţii adverse cauzate de apropierea prea mare. Aşa e aici. În viaţa reală, majoritatea oamenilor se străduiesc continuu să caute compania celorlalţi. În amfiteatrul acesta, distanţa e bună.
În fine, jos, lângă scenă, a fost amplasată o măsuţă. Acolo sunt trei copii. Pe masă, hârtii, creioane de colorat, măşti şi coifuri. Pregătirea unei petreceri în aer liber. Lângă cei trei copii, o animatoare, venită prin firma ce sponsorizează evenimentul, o clinică de stomatologie din Capitală. Lângă domnişoara Simona Marcu, căci acesta este numele ei, se află una dintre doamnele ce au grijă de copii, ajutându-i să urmeze, pas cu pas, tratamentul contra autismului. Micuţii privesc către ea. Iar ea nu-i poate minţi, nu poate pretinde. E o meserie ca testul poligraf. Oriunde altundeva, ocazional, te poţi preface, poţi mima. Aici nu. Tu eşti singurul punct de reper dintre copii şi lumea reală. Pe ei nu-i poţi înşela. Îşi vor da seama.
Tragica procesiune
O dată la trei luni, aici, în curtea Spitalului de Psihiatrie se organizează un concert. Este o metodă de tratament, dar şi de relaxare. Acolo unde medicina modernă eşuează, muzica îţi deschide o uşă. Contează când şi cum decizi să intri în spaţiul deschis. Cele patru concerte anuale sunt reunite sub ciclul „Anotimpurile", nu vreo aluzie la opera omonimă a lui Antonio Vivaldi, ci o reprezentare exactă a ceea ce se întâmplă: fiecare anotimp are reprezentaţia sa.
Instrumentele sunt acordate, proba de sunet s-a încheiat. Artiştii zâmbesc, mai schimbă câte o impresie. Ultimii copii, cei care nu pot veni fără călăuză, îşi fac apariţia. Este acel moment în care, dincolo de fotografiile cu copii înfometaţi din Africa sau cele cu victime ale vreunui război de undeva, poţi lua parte la o tragedie. Exemplul perfect al erorilor logice, genetice, de destin sau pur şi simplu gratuite, care alcătuiesc ocazional viaţa.
Vezi toată această procesiune şi te cutremuri. Ultimul copil se apropie tăcut de scenă, însoţit de mama sa. Aude primul sunet al unui violoncel şi începe să plângă. „Nu, mami, nu la spectacol!" Şi fuge. Mai întâi singur, în spatele amfiteatrului. Apoi, altundeva, cât mai departe. Se mai apropie, din când în când, de parcă nu ar renunţa la luptă. Încearcă să fie acolo. După care plânge din nou şi dispare. Ceilalţi copii se aşază cuminţi. Părinţii îi trag aproape de ei, îi mângâie şi le şoptesc câte ceva la ureche. Ei nu zâmbesc. Iar de dincolo de gard, mingile de tenis se izbesc de racordajele rachetelor. Poc, poc.;
Tratamentul: muzica, zâmbetele şi uşile deschise
George Gershwin. Ce senzaţie ciudată să-i auzi numele creatorului lucrării „Rhapsody in Blue" într-un astfel de loc. Numele în sine nu produce nicio tresărire în rândurile auditoriului, dar primul acord al violoncelului, amplificat şi procesat printr-o pedală de sunet ce-i dă aparenţa unui instrument dintr-o trupă rock, bubuie în urechile celor prezenţi. Radu Sinaci, domnul din spatele instrumentului, apasă agresiv o pedală denumită „wah-wah", pe care o puteţi auzi în maximă viteză în aproape orice piesă a lui Jimi Hendrix.
Fotografia perfectă
Lângă el, la vioară, Anca Sinaci. Spectatorii fac ochii mari, neobişnuiţi probabil cu astfel de tonalităţi. Când segmentul muzical alunecă uşor spre teme mai cunoscute, cum ar fi cele ale lui George Enescu, vârstnicii zâmbesc şi mişcă ritmic din cap. Copiii din tribune privesc uimiţi la cei doi oameni de pe scenă, producând această combinaţie de grav şi ascuţit, trăgând de arcuşuri, cu ochii închişi. Cei mici, aşezaţi pe scaune, în faţa scenei, se apropie temători de hârtiile din faţă. Unul dintre ei este ajutat: îi este aşezat creionul în mână corespunzător. Şi linii curbate ies din degetele sale, parcă descriind contururile notelor muzicale ce urcă şi coboară cu repeziciune.
Ina Elena Dincă a venit în costum popular. „O să ascultăm un alt fel de muzică. Schimbăm registrul, dar sper să vă placă. Pentru început, am să vă cânt o doină de la mine de acasă." Muzica populară îi face pe cei trecuţi de vârsta a doua să vibreze. Dansează pe loc, cântă versuri ce par cunoscute, venind de undeva, din tinereţe, poate de pe la nunţile sau petrecerile la care au luat cândva parte.
Copiii sunt stane de piatră, privind către scena în care o imagine ciudată prinde contur: o doamnă îmbrăcată neobişnuit urlă din răsputeri, secondată, din spate, de un domn, ce apasă ritmic butoanele unui aparat negru.
Muzica amplificată se ridică printre blocurile din jur şi, dacă ai sta undeva, la un balcon din zonă, n-ai putea bănui decât că ar fi vorba despre un chef popular, cu voie bună şi mici sfârâind pe grătare.
Un copil îşi astupă urechile. Apoi îşi scoate grăbit o pereche de căşti şi-şi porneşte muzica. E şi asta o formă de protest. Să te duci la un concert cu propria muzică invadându-ţi urechile. Între timp, alţi câţiva copii din parcul „Titănel", atraşi de muzica din curtea spitalului, au ajuns lângă scenă, alături de părinţi. Se amestecă printre spectatori şi încep să danseze.
O doamnă internată aici vorbeşte cu o fetiţă dintr-un cărucior. Micuţa pare să aibă în jur de opt-nouă luni. O fotografie perfectă: o femeie tulburată, vorbind vrute şi nevrute, explicându-şi problemele unui bebeluş ce o priveşte cu ochii mari şi trăgând de zor dintr-o suzetă colorată.
Toată lumea dansează
„El este Andrei Ganea. Poate l-aţi văzut la televizor." Gluma asta nu prinde, în orice caz nu aici, nu cu publicul acesta. Tipul prezentat aşa are părul lung, ochelari de soare negri şi este îmbrăcat perfect, în tendinţele sezonului de toamnă-iarnă 2012. Un întreg roman s-ar putea scrie numai despre această diferenţă dintre pianistul Andrei Ganea, solista care-l însoţeşte, Alina Dogaru, machiată impecabil şi într-o fustă neagră, mulată, şi marea de halate de spital din tribune, decolorate şi purtate în exces, de pacient după pacient.
Ultima secţiune a concertului este cea rezervată muzicii moderne, pop. Cei doi interpretează hituri la modă, de felul celor pe care le puteţi vedea pe orice post de muzică, cu videoclipuri colorate, în care oameni fericiţi dansează. Trebuie să fie molipsitor, din moment ce, şi aici, lumea din tribune dansează. Chiar şi cei mici, de la măsuţă, s-au ridicat în picioare. Se învârt în loc, dau din mâini, impulsionaţi de îngrijitoarea ce a intrat în joc cu ei. Baloane de săpun invadează scenă. „Haideţi, toată lumea, dansaţi cu noi!", le spune solista de pe scenă, iar cei prezenţi în tribună se conformează.
Este ora 18.00 la Spitalul de Psihiatrie Titan „Dr. Constantin Gorgos" şi lumea dansează. Ce frază ciudată, aproape ca o glumă de neînţeles.
Un posibil final
„Ia spuneţi, v-a plăcut ce aţi văzut aici?", îl întreabă o doctoriţă pe unul dintre pacienţi. El vorbeşte cu ea. Vorbeşte vreo 15 minute, neprivind-o nicio secundă în ochi, uitându-se către gard, către iarbă, către clădirea de lângă, dar vorbind în tot acest timp. Pare că nici nu trage aer în piept, de parcă acum ar vorbi pentru prima oară în viaţă. Copiii de la măsuţă le sunt predaţi părinţilor. Sunt sărutaţi pe obraji şi ridică privirile către sursa iubirii. Alţii sunt duşi în scaunele cu rotile către incinta spitalului. Ultimele baloane de săpun aleargă bezmetice prin aer. Muzicienii îşi strâng instrumentele zâmbind, ca la început. Numai copilul care refuzase muzica, plângând şi ascunzându-se, stă singur. Mama sa se apropie. Îl ia de mână şi se îndepărtează, unul lângă celălalt. Nu-i nimic. N-a mers de data asta, dar sigur data viitoare va fi mai bine. Trebuie doar să aibă răbdare, timpul le va rezolva pe toate. Până la următorul concert mai e doar un anotimp.
Cei care caută muzica tămăduitoare
Unde ajunge toată această muzică? Intră în minţile celor pentru care a fost scoasă la lumină? Alină durerea? Recrează o punte către realitatea de zi cu zi? Deschide ceva? „Muzica vine lin, parcă mă vindecă. Este relaxantă, foarte plăcută. Îmi imaginez o plimbare seara, cu barca, pe lac. Vizualizez culoarea verde, o culoare calmă a naturii". Cam asta simte un bolnav cu tulburare schizoafectivă, după ce a ieşit de la una dintre şedinţele de meloterapie organizate la Spitalul de Psihiatrie Titan „Dr. Constantin Gorgos". Fragmentul muzical ascultat în prealabil: „Nocturna nr. 5". Compozitor: Frédéric Chopin.
Primul pas: evaluarea
Majoritatea celor care se prezintă aici vin cu bilet de trimitere de la medicul psihiatru. În general, este vorba despre cazuri de oameni ce suferă de schizofrenie, dar acces au şi cei cu alte tulburări psihice: depresii, tulburări de comportament, simptome din spectrul autist etc. Participarea la audiţii se face gratuit, acest tip de terapie făcând parte din pachetul de tratament al spitalului.
Odată sosit aici, pacientul intră într-o şedinţă individuală cu medicul. Se stabileşte profilul celui venit, nivelul la care acesta percepe muzica, dezvoltarea sa culturală în această privinţă, şi, mai ales, dispoziţia sa de a reacţiona pozitiv la un astfel de tratament. Urmează introducerea sa într-un grup de pacienţi cu afecţiuni similare. Când aceştia sunt aduşi la o audiţie, piesele din ziua respectivă sunt alese în funcţie de starea lor din acel moment. Cu alte cuvinte, aici nu există playlist-uri, combinaţii muzicale ce se repetă la infinit, zi după zi. Starea pacienţilor dictează selecţia muzicală din ziua respectivă.
Beethoven, Chopin, Debussy, Dvorak...
O şedinţă de meloterapie durează o oră, iar grupurile de pacienţi, alcătuite din 4-9 persoane, sunt chemate pentru acest tip de tratament de două ori pe săptămână. Unul dintre riscuri se referă la ceea ce medicii numesc „sufocarea" pacienţilor, mai ales în cazul celor care ascultă puţină muzică clasică sau care n-au avut niciun contact cu acest gen. De fapt, culturalizarea muzicală este un un scop secundar al medicilor de la Spitalul „Dr. Constantin Gorgos". Şi, cu timpul, acest obiectiv este îndeplinit. În majoritatea cazurilor, spun medicii, pacienţii ajung să se identifice cu un anumit stil de muzică, dar şi cu un compozitor anume.
Cea mai mare parte a muzicii difuzate este clasică. Există şi terapia cu sunete din natură, sigur că există, dar medicii de aici o preferă pe prima. Aşa se face că pacienţii sosiţi aici sunt plimbaţi, în funcţie de stare şi de zi, prin Beethoven, Chopin, Vivaldi, Debussy sau Dvorak. Principiul respectă cumva o intuiţie simplă - cea potrivit căreia muzica ascultată ar trebui să corespundă cu starea pe care încerci să o trăieşti -, fără însă a elimina excepţiile.
Concret, dată fiind structura clasică a unei simfonii, în care allegro-ul rapid din debut este completat de un adagio mai aşezat, şi încheiată cu o altă parte mai rapidă, când este vorba despre relaxare se alege partea intermediară. Ceea ce nu înseamnă însă că, dacă bolnavii au o stare de agitaţie, muzica ar trebui să fie obligatoriu una lentă. Dimpotrivă, spun medicii, bolnavilor care se relaxează printr-o muzică rapidă li se întâmplă să aibă senzaţia că pot evada, că trăiesc acolo, în interiorul notelor muzicale ce aleargă prin aer.
O terapie ocupaţională
Punctul forte al colecţiei de muzică este însă „Rapsodia română". Se întâmplă ceva ciudat când George Enescu se aude aici. Indiferent de nivelul cultural al pacienţilor, bolnavii se mişcă pe acele acorduri, dau din picoare, clatină din capete, zâmbesc. Se exteriorizează. Ies pe uşă altfel: mai luminaţi, mai relaxaţi.
Meloterapia nu este o rezolvare definitivă sau un tratament cu efect fix. Bolnavii o pot urma numai după efectuarea tratamentului medicamentos. Ca specie medicală, este încadrată în restul terapiilor ocupaţionale, dintre care cea mai cunoscută este terapia prin pictură. Scopul final este acela de a transforma pacienţii introvertiţi, de a le scoate la iveală adevăratele trăiri.
Programul se adresează, deopotrivă, pacienţilor internaţi în spital, dar şi celor care au fost externaţi şi au fost incluşi într-un program de recuperare pe o perioadă îndelungată. Potrivit cifrelor oficiale, investiţia pentru amenajarea şi dotarea cabinetului s-a ridicat la aproximativ 2.000 de euro, bani ce provin din fondurile proprii ale spitalului.
Ce este meloterapia
Meloterapia este o ramură specială a pedagogiei de susţinere. Oamenii, în special copiii, care, din cauza prejudiciilor fizice, mintale sau dobândite din pricina mediului de origine, nu-şi pot îndeplini anumite activităţi, având tendinţa de a fi izolaţi, pot fi astfel ajutaţi să deprindă capacităţi compensatoare, fapt ce îi protejează împotriva experienţelor lor de frustrare. Meloterapia poate reduce starea de tensiune a unui om până la a face posibil un tratament verbal al conflictelor. Din această ultimă sentinţă decurge şi principalul scop al folosirii muzicii pe post de tratament medical: ameliorarea nevrozelor severe şi al psihozelor, mai ales în autismul infantil. Din punct de vedere structural există două tipuri de meloterapie. În primul rând este forma pasivă, ce constă în audiţia unor lucrări muzicale, analiza stilistică şi estetică, stimulând astfel creativitatea şi întărind capacitatea de concentrare şi de memorare. Apoi, există forma activă, ce constă în învăţarea unor cântece în cadrul unui grup mixt, favorizând astfel ceea ce se numeşte „expresie de sine". Experimentele medicale au arătat că perioadele cele mai bune pentru „audiţii" sunt dimineaţa şi seara şi că 20 de minute de muzică clasică pe zi măresc inteligenţa şi dezvoltă simţul estetic al ascultătorului.
„Oameni care nu puteau rosti o silabă cântau..."
„După linişte, lucrul care se apropie cel mai mult de explicarea inexplicabilului este muzica", spunea scriitorul Aldous Huxley, în lucrarea „Music at Night". Iar cercetătorii îi dau dreptate. Oamenii simpatizează unii cu ceilalţi, copiii mici se mişcă spontan pe ritmul muzicii. Şi asta ne diferenţiază de animale.
Toate studiile realizate până acum demonstrează că meloterapia, sub denumirea ei mai potrivită de muzicoterapie, are efecte clare şi măsurabile asupra organismului: ne ajută în lupta contra stresului, ne domoleşte durerea, scade frecvenţa cardiacă, stimulează imunitatea şi capacităţile cognitive. Până în prezent, în România, nu există standarde clare privind folosirea muzicii în cadrul terapiei. Dar asta nu înseamnă că medicii se feresc de ea, dincolo de uşile cabinetelor.
Primul pas spre socializare
Unul dintre locurile în care muzica a început să-şi facă apariţia în ultimul timp este acel cabinet terifiant, în care majoritatea oamenilor intră cu o strângere de inimă: la dentist.
Există şi studii, dar medicii stomatologi merg mai mult pe intuiţie. Au observat că pacienţii care ascultă muzică în timpul intervenţiilor sunt mai relaxaţi, optimişti, ba chiar fredonează şi cu freza în gură. Aici nu există reguli, nu poate fi vorba despre „muzica aceea şi nu alta". Orice creează confort celui aflat pe scaunul din cabinet este bun.
Efectul antianxios al muzicii este cunoscut din 1984 şi folosit în multiple domenii medicale. Studiile arată că ascultarea muzicii preferate îmbunătăţeşte starea psihică a pacienţilor care se pregătesc de operaţii pe cord deschis şi reduce durata de spitalizare postoperatoriu. Mai mult, potrivit unui studiu realizat de către medicii de la Universitatea din Tel Aviv, nou-născuţii prematur iau mai repede
în greutate dacă ascultă 30 de minute de Mozart în fiecare zi, pentru că plâng mai puţin şi îşi conservă caloriile.
Pe lângă spitalul de Psihiatrie Titan, meloterapia este utilizată ca metodă de tratament şi la Câmpulung Moldovenesc, de către medicul Alexandru Paziuc.
„Este vorba atât de o meloterapie activă, în care pacienţii cântă la un instrument, cât şi de meloterapia pasivă: pacienţii se pot relaxa cu ajutorul unui fundal sonor sau pot să socializeze, executând anumite mişcări, anumiţi paşi în ritmul
muzicii", explică medicul. Primul medic român care a studiat efectele muzicii asupra organismului este profesorul Ioan Bradu Iamandescu, fost şef al catedrei de Psihologie Medicală a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila".
Împreună cu o echipă românească, profesorul Iamandescu anunţa ceea ce se cunoaşte astăzi, anume efectele analgezice pe care muzica preferată, dar mai ales cea clasică, le are asupra ascultătorilor. „În studiile mele, am folosit muzica
pe care a vrut-o fiecare, chiar şi muzică populară. Însă muzica clasică a avut succes maxim", declara profesorul Iamandescu.
Studiile confirmă
Muzica este folosită tot mai des şi de către personalul maternităţilor pe post de adjuvant pentru pacientele care nu doresc să apeleze la medicamente analgezice în travaliu, dar şi pentru pacientele care trec prin întreruperi de sarcină.
Însă cele mai spectaculoase efecte ale muzicii sunt cele descrise de către neurologul american Oliver Sacks: „Pe muzică, oameni care nu puteau să facă niciun pas începeau să danseze, oameni care nu puteau rosti o silabă cântau". Potrivit acestuia, terapia prin muzică dă rezultate mai ales în cazul persoanelor care suferă de Parkinson şi de pierderea vorbirii (afazie), după un accident vascular cerebral.
Un experiment ciudat
Unul dintre cele mai ciudate experimente din secolul trecut, realizat pentru a studia relaţia dintre muzică şi tratarea problemelor psihice, a fost concertul susţinut de trupa rock'n roll „The Cramps" (foto), în faţa bolnavilor de la „Napa State Mental Hospital". Se întâmpla în iunie 1978. Secvenţele filmate la acel moment sunt o combinaţie perfectă de hilar şi dramatism. Bolnavii au fost lăsaţi să se îmbrace şi să se comporte cum credea fiecare de cuviinţă. Spectacolul final pare desprins dintr-o scenă a unui film suprarealist. În timpul unei piese, solistul vocal al trupei cade în genunchi, spunându-le pacienţilor: „Love Me", refrenul piesei. Mai mulţi dintre cei internaţi îi iau rugămintea în serios şi sar să i-o îndeplinească, îmbrăţişându-l. În alte două cântece, acelaşi solist vocal este secondat de o pacientă, care îi ia microfonul urlând versuri, improvizate. Iar spre finalul reprezentaţiei, majoritatea spectatorilor de conjuctură se caţără pe scenă, încercând să ajungă în dreptul trupei.
Se încarcă comentariile...
