Ion Iliescu despre interviul lui Petre Roman din «Historia»: "O manifestare de narcisism"

Ion Iliescu şi Petre Roman, în timpul Revoluţiei din 1989

Fostul preşedinte Ion Iliescu a trimis revistei Historia un drept la replică după interviul în care Petre Roman a criticat tratatul cu URSS din aprilie 1991.

"Nu înţeleg şi nici nu pot accepta, moral vorbind, încercările domnului Petre Roman, la două decenii de la evenimentele în discuţie, de delimitare de mine (...) Este o manifestare de egocentrism şi de narcisism", a scris Iliescu.

În urma dosarului realizat de Revista Historia în luna August - "Puciul care a lichidat URSS" - fostul presedinte al României, Ion Iliescu a trimis un drept la replică cu privire la evenimentele petrecute atunci, lămurind şi motivul pentru care a semnat Tratatul cu URSS din aprilie 1991.

"În legătură cu puciul de la Moscova mă văd nevoit să aduc o serie de precizări, în special în legătură cu unele dintre afirmaţiile domnului Petre Roman, făcute în interviul publicat de revista dumneavoastră în acelaşi număr din luna august.

(...) În dimineaţa zilei de 19 august 1991, la aflarea ştirilor despre lovitura de stat de la Moscova, prima decizie pe care am luat-o a fost convocarea CSAT (...) Premierul Petre Roman nu se afla în acel moment în ţară, fiind plecat în concediu în Spania (...) Domnul Roman uită să spună că, atunci când a ajuns la Cotroceni, prima sugestie pe care a ţinut să mi-o facă a fost aceea de a lua legătura telefonic cu noul preşedinte auto-proclamat al URSS, Ianaev (...) În schimb continuă jocul nedemn al insinuărilor, afirmând că el ar fi avut o poziţie mai radicală, care contrasta cu poziţiile celor din CSAT, de la şedinţa căruia lipsise.

Eu aş fi fost mai rezervat; este total ne-relevantă încercarea sa de a compara textele Declaraţiei CSAT din 19 august şi cea a guvernului, din 20 august. Ce iarăşi uită să spună este faptul că citise textul Declaraţiei CSAT şi nu avusese nicio obiecţie. Faptul că ajunsese după adoptarea ei nu are relevanţă, se putea modifica pe loc.

(...)

Nu înţeleg şi nici nu pot accepta, moral vorbind, încercările domnului Petre Roman, la două decenii de la evenimentele în discuţie, de delimitare de mine şi de alte personalităţi ale României din acele zile, un demers în care încearcă să se pună pe sine în poziţia de unic „radical pro-occidental", în contrast cu „conservatorii" din conducerea ţării. Este o manifestare de egocentrism şi de narcisism, care nu i-au făcut şi nu-i fac bine.

Cea mai hazardată afirmaţie a lui Petre Roman este aceea care face, forţat şi fără niciun temei, legătura dintre puciul de la Moscova şi tensiunile sociale din toamna anului 1991, din luna septembrie, care au culminat cu venirea minerilor la Bucureşti. Reamintesc faptul că acele tensiuni sociale s-au calmat odată cu depunerea mandatului de premier de către Petre Roman. Acel gest politic nu poate fi echivalat nici cu un puci, nici cu o lovitură de stat. A fost un gest firesc şi normal într-o democraţie, şi el nu a schimbat nimic din natura democratică, pluralistă, a regimului politic românesc de la acea dată.

(...)

Domnul Roman omite un lucru elementar: dacă eu aş fi dorit demiterea sa, nu aveam de ce apela la tot felul de artificii. În textul Legii Electorale din 1990, care conţinea şi prevederi de ordin constituţional privindu-l pe preşedintele ales atunci, exista o prevedere privitoare la dreptul preşedintelui de a numi şi de a demite premierul. Nu era foarte complicat să o fac, dacă doream debarcarea domniei sale. Fără mişcări de stradă şi violenţe".

Varianta lui Petre Roman

"Am ajuns la Bucureşti în aceeaşi seară. Pe aeroport mă aşteptau câţiva colegi din Guvern, printre care erau Ion Aurel Stoica şi Gelu Voican Voiculescu; ultimul mi-a spus, foarte confidenţial:

«Dragă Petre, să ştii că aicea lucrurile nu se prezintă aşa de roz cum crezi tu. Există în mod clar o încercare de revenire şi există o altă poziţie a preşedintelui, care este mult mai rezervată».

El insista asupra faptului că trebuie să fim extrem de precauţi, de prudenţi. Poziţia preşedintelui Iliescu era de înţeles pentru că, în cazul în care puciul ar fi reuşit, România trebuia să joace o carte foarte delicată. Părerea mea era că noi trebuie să ne exprimăm foarte tranşant.

A doua zi a avut loc şedinţa guvernului, unde am avut una dintre marile satisfacţii politice ca prim-ministru, pentru că în acel cabinet, în care erau oameni numai unul şi unul, de o calitate deosebită, am compus, pur şi simplu, o declaraţie a guvernului. Efectiv, mai mulţi membri ai Guvernului, Andrei Pleşu, Adrian Severin, Ion Aurel Stoica, Traian Băsescu şi alţii au spus fiecare cum văd lucrurile şi, în final, am produs o declaraţie, care, în esenţă, pe o formulare care îi aparţinea lui Andrei Pleşu, era următoarea: «Noi suntem împotriva acelora care îndreaptă tancurile împotriva propriului popor».

Atunci a intervenit conflictul cu Ion Iliescu, care a spus: «Cum v-aţi permis să daţi o asemenea declaraţie? Trebuia să ne consultăm, nu e bine. Noi trebuie să fim mult mai prudenţi, eu am să dau o declaraţie împotrivă».

(...)

Din fericire, puciul a eşuat. Mult mai târziu, mi-am dat seama că lucrurile au fost pe muchie de cuţit".