Părintele neştiut al „Solidarităţii“

Jerzy Borowczak, cel care a pus în scenă, acum 30 de ani, la Gdansk, cel mai mare protest anticomunist din spatele Cortinei de Fier, a acordat un interviu ziarului „Adevărul“. „Acordurile de la Gdansk“ au permis înfiinţarea sindicatului „Solidaritatea“. În faţă a ieşit Walesa, ajuns ulterior preşedintele Poloniei. Primul lider al revoltei a fost însă Borowczak.

Povestea lui Jerzy Borowczak (53 de ani) începe în oraşul polonez Gdansk, acolo unde, acum trei decenii, s-a produs una dintre cele mai importante fisuri în Cortina de Fier. La doar 23 de ani, Borowczak a făcut parte din echipa regizorilor celei mai mari revolte din lagărul socialist. Cărţile de istorie sunt însă prea subţiri ca mai să cuprindă toate nuanţele unor destine, iar lecţiile despre trecut nu au nevoie de mai mult de un erou.

Citiţi şi:

Lupta în munţi: primul front anticomunist

Tinereţe furată de comunişti

Pentru Polonia anului 1980, anul speranţei şi al primului îndemn către „Solidaritate", acesta este electricianul Lech Walesa. „Aşa a fost mai bine", spune acum Jerzy Borowczak, fără să lase loc regretelor. Nu-i trebuie aplauze sau decoraţii. Îi e de ajuns că a fost acolo, pe şantierul naval „V.I. Lenin" din Gdansk, printre tinerii aceia entuziaşti şi revoluţionari care nu înţelegeau de ce Occidentul nu ajunge până în Europa de Est.

O REVOLTĂ ÎN ZORI

Pentru Borowczak, 14 august 1980, prima zi de grevă de la şantierul din Gdansk, este ziua în care s-a născut a doua oară, iar pentru Polonia, acesta este începutul sfârşitului acelui dezastru numit comunism.

Istoria trăită e însă mereu mai complicată. Într-o zi de joi ca oricare alta, Jerzy Borowczak s-a trezit mai devreme şi, la ora 5.35, era în faţa şantierului naval, unde lucra ca simplu muncitor. Trebuia să-i întâlească acolo pe Lech Walesa, Bogdan Borusewich şi pe încă doi lucrători pe şantier (Bogdan Felskim şi Ludwiki Pradzynskim) şi să trezească toată fabrica din Gdansk cu strigăte despre libertate. În faţa porţilor au apărut doar cei doi muncitori, dar Borowczak nu s-a abătut de la plan. Protestele au început frenetic şi au cuprins tot şantierul. Jerzy Borwczak a fost, însă, lider pentru puţin timp.

Lech Walesa a ajuns la intrarea în şantier abia peste trei ore, când greva adunase deja 12.000 de persoane. Întârzierea a motivat-o sumar, după mulţi ani, în autobiografia lui: „Nu am putut să-mi las acasă soţia, care tocmai o născuse pe fetiţa mea, Anna".

Amănuntele nu au contat însă atunci, iar fostul electrician a preluat de la Borowczack frâiele protestului şi a început să aştearnă pe hârtie revendicările grevei, rezumate în 21 de punte. Polonia a fost electrizată şi, în următoarele zile, grevele au cuprins toate fabricile. Comuniştii nu au mai putut stăpâni de această dată fisura din sistemul pe care îl credeau cel mai rigid, au acceptat compromisul de a spune „Da!" de 21 de ori.

MAI CELEBRU DECÂT COCA-COLA

La 31 august au fost semnate „Acordurile de la Gdansk", în urma cărora a luat naştere primul sindicat liber, „Sindicatul Independent Autocefal «Solidaritatea»". Mirajul democraţiei începea să devină realitate, iar Polonia avea un nou erou, Lech Walesa. Numele lui Jerzy Borowczak nu mai spunea nimic nimănui. Astăzi, fostul muncitor recunoaşte: „În Polonia, Lech Walesa e mai celebru decât Coca-Cola".

Pentru el, istoria recentă nu mai are secrete, însă viaţa în capitalismul sălbatic şi nesiguranţa zilei de mâine îl conduc spre o concluzie cinică: „Înainte, totul mi se părea limpede. Oamenii se vindeau pe ei pentru cartele pe care să-şi cumpere mâncare. Era clar ce trebuie făcut. Acum nu mai e limpede minic! Şi asta pentru că de libertate răul profită mai mult decât binele".

După trei decenii în care a fost pe rând, „aplaudat, arestat, concediat, urmărit, perchiziţionat şi iar arestat", Borowczak mai are o singură speranţă. Prezent la Şcoala de Vară organizată în această vară la Memorialul Victimelor Comunisului şi al Rezistenţei de la Sighet, fostul revoluţionar atenţionează: „Polonia, la fel ca şi România, vor arăta aşa cum le va conduce noua generaţie. Totul depinde de modul în care va lupta să menţină libertatea, pentru că, spre deosebire de noi, acum ea nu mai trebuie câştigată. Să ţineţi minte asta!"

Jerzy Borowczak arată spre fotografia lui de acum trei decenii

Drumul către libertate trece prin Gdansk istoria

- Decembrie 1970 - Primele proteste anticomuniste din Polonia, organizate în oraşele Gdansk şi Gdynia, sunt reprimate brutal de către autorităţi.

- Iunie 1976 - Pe fondul recesiunii care adâncea de mai bine de un an Polonia într-o criză economică fără precedent, muncitorii din fabricile Radom şi Ursus au organizat noi proteste. Deşi acestea au fost înăbuşite cu succes de către comunişti, intelectualii a format „Comitetul de Apărare a Muncitorilor", organizaţie care lupta pentru apărarea drepturilor omului şi eliberarea deţinuţilor politici.

Iunie 1979 - Fostul episcop Karol Wojtyla, devenit în 1978 Papa Ioan Paul al II-lea, vizitează ţara sa natală, adunând în stradă peste 1,5 milioane de oameni. Îndemnul lui a fost clar şi concis: polonezii trebuie să se trezească, să protejeze libertatea şi drepturile omului şi să nu se teamă să acceadă la spiritul religios.

- 7 august 1980 - „Femeia de fier" Anna Valentinovici a fost concediată abuziv de la şantierul naval, motiv pentru care, o zi mai târziu, au început să fie tipărite peste 7.000 de afişe care anunţau demararea unor proteste de amploare în Gdansk.

- 14 august 1980 - Grevele încep la Gdansk şi cuprind, rapid, toată Polonia.

- 31 august 1980 - Sunt semnate „Acordurile de la Gdansk" între un comitet format din 20 de revoluţionari şi autorităţile comuniste. Primul punct de pe lista „acordurilor" era „înfiinţarea de sindicate libere". Astfel a luat naştere „Solidaritatea", primul sindicat recunoscut de către comunişti.

- Octombrie 1981 - Lech Walesa este ales oficial preşedintele sindicatului „Solidaritatea".

- Decembrie 1981 - Liderul Partidului Comunist, generalul Wojciech Jaruzelski, impne lega marţială şi, zece luni mai târziu, scoate „Solidaritatea" în afara legii şi arestează pe cei mai mulţi dintre membrii sindicatului. Manifestaţiile de la mina Wujek împotriva deciziilor lui Jaruzelski sunt oprite violent. Bilanţul completează lista celor sacrificaţi: nouă morţi şi 21 de răniţi.

- Iulie 1983 - Este retrasă legea marţială şi, trei luni mai târziu, Lech Walesa primeşte Premiul Nobel pentru Pace.

- Aprilie 1988 - Muncitorii de la Şantierul Naval „V.I. Lenin" protestează din nou, tot cu Walesa în prim-plan, iar peste câteva luni, în 1989, reîncep negocierile dintre Guvernul comunist şi membrii Solidarităţii. În 1990 au loc primele alegeri libere, iar Walesa devine primul preşedinte non-comunist.

„Lech Walesa m-a folosit"

„Adevărul": Când v-aţi însuşit ideile politice occidentale?

Jerzy Borowczak: În 1978 am fost în Siria şi în Egipt şi acolo am cunoscut colegi care erau din Gdansk. Ei mi-au povestit despre crimele comuniştilor în urma protestelor din 1970, atunci când au fost împuşcaţi foarte mulţi oameni. Ştiam că în Gdansk este o organizaţie care acţiona ilegal şi care se numea „Sindicatul Liber". Când m-am întors, am venit direct la această organizaţie şi m-am apropiat de ei. Am început să scoatem reviste şi să atragem atenţia tuturor oamenilor despre ce înseamnă, de fapt, comunismul. Când Anna Valentinovici a fost dată afară, am considerat că e momentul să ne revoltăm. Nu ne-am gândit însă niciun moment că această revoltă o să cuprindă toată Polonia.

În prima zi de proteste, Lech Walesa, care a coordonat manifestaţiile, a întârziat trei ore. A apărut însă atunci când reuşita grevei era sigură...

A fost mai în vârstă şi mai înţelept. Într-adevăr - şi am simţit asta şi în acel moment - am fost folosit, dar asta nu mai este important. Adevărul e că Lech Walesa m-a folosit, dar am obţinut victoria şi asta e tot ce contează. Cu Lech Walesa sunt prieten şi astăzi, iar în anul 1985 a fost martor la nunta mea. În plus, este naşul primului meu fiu şi ne vizităm cu ocazia tuturor sărbătorilor şi aniversărilor.

După grevă au început să apară şi presiuni din partea comuniştilor?

Comuniştii aveau cea mai mare influenţă şi autoritate asupra armatei şi poliţiei şi s-au folosit constant de aceste două instituţii pentru a ne ataca. În 1981 au arestat 25.000 de persoane care aveau legături cu „Solidaritatea", printre care m-am numărat şi eu. Am fost închis atunci timp de trei luni.

Care era pretextul arestării? Ce vă spuneau?

Absolut nimic! Intrau în casă, te luat din pat, îţi puneau cătuşele la mâini şi plecau cu tine. Nu ni s-a dat niciun document prin care să ni se spună de ce suntem arestaţi. Ne întrebau însă de ce discutăm cu jurnalişti din „blocul vestic". Noi eram o organizaţie perfect legală, doar că veneau o mulţime de ziarişti din Occident care ne puneau întrebări, iar comuniştii nu puteau accepta asta.

Deveneau violenţi anchetatorii când nu le spuneaţi ce vor să audă?

Diferenţa dintre poliţia noastră şi cea din România este că ofiţerii nu se comportau deloc violent. Nu ne aplicau torturi pentru că erau oameni şcoliţi, fiecare dintre ei terminase o facultate. Cu toate că nu aveau astfel de metode, reuşeau mereu să te destabilizeze psihic. Când ne anchetau, ne spuneau că nu avem cum să învingem comunismul. Mă bucur că acum le-am demonstrat contrariul.

Ce aţi făcut după ce aţi fost eliberat?

Mie mi s-a interzis să lucrez în Gdansk, dar am făcut o manevră. Am mers în Cracovia şi m-am angajat la o firmă care avea filială în Gdansk. În felul acesta reuşeam să mă întâlnesc cel puţin o dată pe săptămână cu Anna Valentinovici şi Lech Walesa. Pe motivul ăsta am mai fost arestat de câteva ori. În general mă închideau când erau aniversări importante în Polonia, de teamă să nu iniţiez noi proteste. Am fost arestat de 12 ori în total. Mă arestau, mă închideau 48 de ore, timp în care nu vorbea nimeni cu mine.

Când a fost ultima arestare?

În 1986, când m-am căsătorit şi m-am întors la Gdansk. Împreună cu actualul premier al Poloniei, Donald Tusk, am pus bazele unei firme care se ocupa cu servicii de curăţătorie. Eram singura firmă privată din Polonia, dar comuniştii nu ne-au deranjat, pentru că acolo lucrau toţi membrii „Solidarităţii" şi lor le convenea fiincă puteau să ne supravegheze mai bine. Averea noastră consta în mături, detergenţi şi găleţi.

Cine este Jerzy Borowczak de acum?

În prezent, sunt directorul Fundaţiei „Centrul Solidarităţii", pe care am înfiinţat-o în anul 2000 pentru a continua ideile pe care le-a promovat sindicatul nostru.

Lupta pentru memorie se dă la Sighet

În fiecare an, la Sighet (Maramureş), are loc o şcoală de vară care îşi propune să îi pună pe elevii de liceu în faţa memoriei comunismului. În iulie 2010, unul dintre invitaţi, alături de renumitul politolog francez Stéphane Courtois, a fost polonezul Jerzy Borowczak, părintele neştiul al „Solidarităţii". Şcoala de vară era deja la a 13-a ediţie.

Proiectul Memorialului de la Sighet a început, timid, în anul 1992, când semnalele de la Bucureşti nu arătau clar dacă România era un regim democratic. Pe hârtie, proiectul scriitorilor Ana Blandiana şi Romulus Rusan nu avea nici urmă de greşeală: un muzeu creat pe fundaţia uneia dintre cele mai aspre închisori din România.

Astfel, în luna ianuarie a anului 1993, a fost supus aprobării Consiliului European. Deşi aprobarea europeană a venit în scurt timp, Ana Blandiana şi Romulus Rusan nu au nu primit niciun ajutor din partea autorităţilor române. Mai mult, întrucât Alianţa Civică era printre singurele forţe politice care cereau aflarea adevărului despre Mineriade şi Revoluţie, în presa fesenistă, Memorialul era numit „Sacrilegiul de la Sighet", o oroare care vinde în Occident suferinţa românilor!

Romulus Rusan şi Ana Blandiana însă nu au renunţat. După mai bine de 16 ani de eforturi şi convinşi că le-ar mai trebui încă două vieţi ca să-şi ducă la final proiectul, cei doi încă speră ca celui mai mare muzeu al comunismului şi dictaturii din România să-i fie recunoscută adevărata valoare nu doar de către turişti. „Suntem pe cale să devenim ceea ce victimele acestei închisori au visat pentru noi", nădăjduiesc soţii Rusan.