Sfârşitul neoconservatorilor?

Cu administraţia Bush pe cale de a intra în istorie, întrebare curentă este dacă filozofia neoconservatoare care a stat la baza deciziilor majore de politică externă va dispărea şi ea de pe

Cu administraţia Bush pe cale de a intra în istorie, întrebare curentă este dacă filozofia neoconservatoare care a stat la baza deciziilor majore de politică externă va dispărea şi ea de pe scenă. Epitaful neoconservatismului a mai fost scris şi înainte. După ce aproape a dispărut la sfârşitul administraţiei Reagan, o a doua generaţie de neoconservatori a apărut la mijlocul anilor 1990. Aceasta a fost perioada covârşitoarei dominanţe militare a SUA de după Războiul Rece, pe care neoconservatorii au numit-o „momentul unipolar” - incubator al ideilor neoconservatismului modern.

Principalele caracteristici ale neoconservatismului sunt: o tendinţă de a vedea lumea în termeni binari, de bine şi rău, o toleranţă scăzută pentru diplomaţie, disponibilitatea de a folosi forţa militară, concentrarea pe acţiunea unilaterală a SUA, dispreţul pentru organizaţiile multilaterale şi focalizarea pe Orientul Mijlociu.

Printre neoconservatorii proeminenţi ai administraţiei Bush s-au numărat Paul Wolfowitz, Douglas Feith, Elliott Abrams, David Addington şi Richard Perle. Mulţi neoconservatori sunt evrei,dar este greşit să sugerezi că neoconservatismul este un fenomen exclusiv evreiesc.

În Washington DC, think-tank-ul neoconservator favorit era American Enterprise Institute. Aici s-a cerut o politică externă americană mai puternică, bazată pe respingerea negocierilor convenţionale din procesul de pace israelo-palestinian. În schimb, s-a conturat şi ambiţia mai îndrăzneaţă a unei transformări democratice regionale conduse de SUA. Prima fază a fost înlăturarea de la putere a lui Saddam Hussein.

La început, Bush însuşi promisese o politică externă „umilă”, diametral opusă faţă de abordarea neoconservatoare. Nici secretarul de stat Colin Powell, nici secretarul Apărării Donald Rumsfeld nu erau neoconservatori. Aceştia au găsit totuşi un aliat crucial în vicepreşedintele Dick Cheney.

Deşi nu era neoconservator, un punct de cotitură în relaţia sa cu neoconservatorii a fost angajamentul pentru desfăşurarea îndrăzneaţă a forţelor militare ale SUA. Momentul neoconservatorilor a venit odată cu atacurile teroriste de la 11.09. Mai mult decât oricine altcineva, neoconservatorii aveau o strategie bine pregătită, conformă cu nevoile de la vremea respectivă de un răspuns îndrăzneţ şi ferm.

În multe privinţe, alegerile din 2008 au reprezentat o repudiere directă a stilului neoconservator de politică externă, bazată pe tendinţele militare unilateraliste. Neoconservatorii susţin că Iranul este problema centrală a politicii externe a SUA şi că America trebuie să folosească forţa în cazul în care Teheranul nu renunţă la programul său nuclear. Sunt semne că pentru Obama forţa militară se află în josul agendei. Dacă asta s-ar schimba – din cauza intransigenţei Teheranului –, neoconservatorii vor reveni, clamând că au mai supravieţuit încă unui necrolog prematur.

Adaptare după BBC News