Revoluţia de la Ploieşti: a murit un om de frică

„Adevărul“ scrie, după 21 de ani, cronica unui eroism de paradă. Printre „eroii“ din Ploieşti se regăseşte un preot care nici nu ştie că n-a nins în zilele tulburi ale Revoluţiei.

Ploieşti este oraşul bombardamentelor din 1944 şi al Republicii autonome (de o noapte) de la 1870, oraşul din poeziile lui Geo Bogza sau Nichita Stănescu, dar, oricât s-ar lovi unii cu pumnul în piept, el, Ploieştiul, nu există pe harta Revoluţiei. Există însă pe harta profitorilor Revoluţiei. Din fericire, la Ploieşti nu s-a murit de gloanţe. A murit un cetăţean de frica teroriştilor, a făcut stop-cardiac, a oftat omeneşte şi-a murit.

Dar Armata, Securitatea, Miliţia şi populaţia civilă au făcut corp comun după ce cuplul dictatorial a fugit cu elicopterul din Bucureşti. Ploieştenii n-au plecat urechea la zvonuri şi nu s‑au împuşcat orbeşte în timpul contrarevoluţiei FSN-iste din 22-25 decembrie 1989. E meritul lor. Însă faptul că reşedinţa judeţului Prahova nu a trăit  Revoluţia la intensitate maximă nu înseamnă că aici nu există revoluţionari. Sunt peste 230. E discutabil dacă ei au contribuit la victoria Revoluţiei din 1989. Astăzi vă arătăm ce a fost la Ploieşti în acel decembrie, prin mărturii, imagini, cărţi şi documente.

Veselia

După ce dictatorul a fugit din Bucureşti cu elicopterul, iar Televiziunea Română Liberă a început să emită, revoluţionarii care pătrunseseră în "Casa Albă", din Ploieşti, au început să arunce pe ferestre tablourile lui Nicolae Ceauşescu. Au urmat cărţi şi acte. Grupuri de manifestanţi s-au deplasat spre cele două aresturi ale Miliţiei (municipală şi judeţeană), de unde unii şi-au ridicat permisele de conducere sau taloanele maşinilor, reţinute de miliţienii de la Rutieră. Au fost puşi în libertate şi 105 deţinuţi de drept comun, de la ciorditori la malahişti, violatori de minori. Toţi s-au integrat în marea masă de manifestanţi din centrul oraşului.

Venea o Dacie din Băicoi

 „Statuia Libertăţii“ din Ploieşti,  un simbol al unei Revoluţii inexistente

Bucuria dublei eliberări a fost mare. Atât de mare, încât un cetăţean a confecţionat pe loc o parabolă după zicala de tristă amintire: „când o face plopul mere şi răchita micşunele". Omul a rupt un vlăstar de plop şi a legat mere de ramurile lui. Iar de la balconul „Casei Albe" s-au rostit şi discursuri, dar s-a şi cântat „Hai să dăm mână cu mână", cântec presărat pe alocuri cu îndemnuri: „Cântaţi, dansaţi cu toţii!". Jos, în mulţime, s-au rotit hore, hore. În această atmosferă, chiar şi ameninţările serioase au părut nişte glume. S-a strigat la un moment dat, în 23 decembrie după-amiaza, de la microfonul „Casei Albe": „A fost reperată o Dacie neagră, de Armată, cu terorişti. Are numărul cu 348 sau 343. Încercaţi şi imobilizaţi-o! Venea dinspre Băicoi. Se îndreaptă spre... noi".

Până şi primul ziar liber al prahovenilor a fost, într-o oarecare măsură, o făcătură. Povesteşte revoluţionarul Tudor Machiţescu în cartea „Revoluţia Română. Ploieşti - Prahova". "Am confecţionat fotografiile din primul ziar, «Prahova liberă» (n.r. - până atunci ziarul local se numea «Flamura Prahovei»), iar pentru că în piaţă nu au fost pancarte cu lozinci anticomuniste, le-am postat noi pe poze, cu cretă albă, şi am scris cu stiloul cu cerneală neagră ce strigau oamenii: Jos comunismul, Jos dictatorul, Armata e cu noi".

În zilele care au urmat, oamenii au aflat din „Prahova Liberă" că „dictatorul era cultivator de droguri" (creştea maci pentru a face opiu şi morfină, cu care îi injecta pe teroriştii săi), iar Elena Ceauşescu era „femeia SIDA - Savant, Inginer, Doctor, Academician".

La muncă, nu la Revoluţie!

Cu sau fără Revoluţie, viaţa judeţului Prahova a trecut prin decembrie 1989 cu aspectele ei stringente, de zi cu zi. Bunăoară, pe 23 decembrie, au venit la „Casa Albă" inginerii de la Direcţia de Mecanizare a Agriculturii Prahova. Pentru că vremea era frumoasă, oamenii au cerut câteva tone de motorină pentru tractoare, să se facă ogor de toamnă, iar primăvara doar să discuiască. Şi unul dintre capii de conjunctură ai judeţului a aprobat 200 de tone de motorină.

Pentru tot judeţul. Şi alte activităţi aproape casnice s-au petrecut la Revoluţia din Ploieşti. Nicolae Aurel Ionescu şi alţi revoluţionari din „Casa Albă" au strâns toată propaganda PCR şi au transportat-o la topitoria din Scăeni (Întreprinderea de Hârtie şi Cartoane). Şi tot acolo, la „Casa Albă", s-a dezbătut intens problema hranei copiilor care în acel sfârşit de decembrie erau în tabere de iarnă pe teritoriul judeţului, pe la Buşteni sau la Sinaia.

"Pentru că în piaţă nu au fost pancarte cu lozinci anticomuniste, le-am postat noi pe poze, cu cretă albă."
Tudor Machiţescu
revoluţionar din Prahova

Morţii din judeţul Prahova

- Un militar împuşcat într-un post de santinelă la ieşirea din Ploieşti, în seara de 30 decembrie. A fost o sinucidere. Şi-a tras cu pistolul-mitralieră în cap. S-a găsit şi o scrisoare de adio. Vom amănunţi în episodul de mâine.

- Nicolae Ceapă, civil - împuşcat, din greşeală, la 26 decembrie, de un membru al gărzilor patriotice, între satele Zamfira şi Găvănel.

- Pedagogul Constantin Ceauşu, care a făcut stop-cardiac, de frică, primind un telefon cum că ar fi o bombă în „Casa Albă". Se întâmpla pe 22 decembrie în jurul orei 18.00. A fost transportat la spital unde a murit după scurt timp.

„După aproape trei decenii
De trăiri neomeneşti
Îmi salut concetăţenii
Din municipiul Ploieşti".

Mircea Ionescu-Quintus
revoluţionar din Ploieşti

Democraţia nu se învaţă, se fură

La Revoluţie, generalul Dimitrie Popa (la microfon) a preluat puterea în Ploieşti

La Ploieşti, în primele zile de libertate după jumătatea de secol sub jug socialist, s‑au furat următoarele: costumul, pantofii de ocazie, dar şi pasta şi periuţa de dinţi ale lui Ion Frăţilă, ultimul prim-secretar al judeţului Prahova. Omul a fugit din sediu în grabă, doar cu ce avea pe el. Revoluţionarii mai căutau să fure steaua socialistă de pe un perete din biroul prim-secretarului.

Au mai dispărut câteva role de caşcaval şi câteva butoaie cu măsline, laolaltă cu tablouri şi telefoane. „Tot un furt poate fi socotit şi atacul din ziua de 22 decembrie asupra Statuii Libertăţii, în urma căreia, zeiţa libertăţii, Minerva, a rămas fără lance. O astfel de profanare a simbolului libertăţii nu se mai întâmplase în toată istoria de aproape 109 ani a statuii!", a povestit, în cartea „Revoluţia Română. Ploieşti-Prahova", fotoreporterul local Ioan Popescu.

La 24 decembrie 1989 s-a încheiat şi revoluţia prahoveană. Generalul Dimitrie Popa, comandant de Garnizoană şi nou şef al judeţului, le-a spus oamenilor care de două zile cântau şi se bucurau în faţa „Casei Albe": „ Libertatea este a voastră. Mergeţi acasă! Puterea este a noastră!". Şi s-a plecat acasă.

Singurul om care a rămas înzăpezit la Revoluţie

În toate oraşele unde s-a pus cât de cât de o revoluţie, a apărut şi un preot. Şi aproape invariabil, acesta a rostit rugăciunea „Tatăl nostru", iar revoluţionarii au îngenuncheat. Multora li se ridică şi acum părul când îşi amintesc acele scene.

La Ploieşti, despre preotul Marian Şerban este vorba. El, care şi-a lăsat fetiţele gemene în mulţime, plângând, şi s-a suit la balconul „Casei Albe". Spune Marian Şerban: „Mi-am riscat viaţa şi pe cea a copiilor mei. Deci, dacă n‑au fost victime în perioada aceea, dacă s-a păstrat cât de cât calmul, dacă au fost coordonate anumite situaţii, dacă mulţimea a avut încredere în ziarul «Prahova Liberă», aceasta s-a datorat faptului că am riscat enorm viaţa copiilor mei şi a mea, în toate acţiunile desfăşurate în acea perioadă". Toate astea l-au costat pe prelat „un tratament solid cu tranchilizante".

Mărturia preotului cade din nou în derizoriu la următoarea frază. „În data de 23 decembrie 1989, am făcut parte din delegaţia ce a mers la Televiziunea Română, pentru a duce caseta video înregistrată la Ploieşti, riscând, pentru că am rămas înzăpezit cu microbuzul în preajma Televiziunii, fiind nevoiţi să participăm la deszăpezire pentru a scoate maşina de acolo", a mai spus prelatul în cartea „Revoluţia Română. Ploieşti - Prahova".

După această afirmaţie, o altă întrebare se impune: preotul Marian Şerban a fost sau n-a fost în România la Revoluţie? Pentru că şi copiii care aveau atunci 5-6 ani ştiu că la Revoluţie nu a nins. Abia după execuţia Ceauşeştilor au început să cadă câţiva fulgi agale, aşa, ca la zăpada mieilor. Preotul Marian Şerban e însă revoluţionar cu acte în regulă.

Încercare de ambuscadă

Dumitru Costea, comandantul trupelor de Securitate de la Ploieşti, a trăit sentimentul de confuzie pe care l-au încercat multe cadre ale Securităţii în decembrie 1989. A fost trimis să întărească paza unui dispozitiv, dar a fost aşteptat ca un terorist. S-a întâmplat în noaptea dintre 22 şi 23 decembrie 1989.

„La ora 21.30 am fost chemat de colonelul Berheciu, care mi-a cerut să mă deplasez cu o parte din forţe la sediul IJMI (Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne), pentru a întări paza acestuia, dat fiind că sunt informaţii că ţiganii vor să atace din nou această instituţie. Aceştia atacaseră sediul şi în jurul orei 17.00 şi eliberaseră infractorii de drept comun, reţinuţi în arest. Nici acum nu ştiu ce să cred cu privire la această deplasare. Înclin să cred că începuse acţiunea de punere a unora împotriva altora, mă refer la forţele MI şi MApN. Deşi în prealabil luasem legătura cu reprezentantul MApN, respectiv cu maiorul Burduja (ulterior transferat la SRI Braşov), la sosirea în faţa sediului am constatat că porţile erau închise, toate luminile stinse, iar unii militari în termen erau în poziţie de tragere în diverse locuri dominante. Iniţial, am crezut că sediul fusese iarăşi atacat şi ocupat, însă prezenţa militarilor în termen nu putea confirma această supoziţie. Eram pe punctul de a pătrunde în forţă, când, speriat de manevrele pe care le făceau cele două ABI-uri de a se dispune perpendicular pe porţi, maiorul Burduja a deschis o vizieră ce era în cadrul porţilor, fapt care m-a determinat să-l întreb dacă este prizonier sau ce se întâmplă. I-am spus: «Eu sunt maiorul Costea, cu care ai vorbit mai devreme la telefon». Acesta a deschis poarta, ne-am recunoscut şi mi-a relatat că de la Consiliul Popular Judeţean primise un telefon prin care i s-a transmis «informaţia» că teroriştii vor ataca sediul Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne şi a decis stingerea luminilor, blocarea porţilor şi dispunerea militarilor în locuri favorabile de tragere", a declarat Costea în „Dosarul Revoluţiei".

Iliescu voia să-l pună pe Burtică!!!

După 22 decembrie, Ploieştiul s-a conectat cu Bucureştiul. Omul de legătură dintre nucleul de putere de la Ploieşti şi grupul lui Ion Iliescu a fost Sergiu Nicolaescu. După 22 decembrie, generalul Dimitrie Popa, şeful Comitetului de Salvare Naţională Prahova, a venit în „Casa Albă" însoţit de Cornel Burtică, fost responsabil cu propaganda în Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Paul Dumitru Oprescu susţine că Ion Iliescu însuşi a fost cu ideea aducerii lui Burtică.

 „După o şedinţă-fulger, ţinută în secret, un grup de revoluţionari, din care am făcut şi eu parte, a pus în aplicare un plan concret de acţiune pentru a contracara acest plan diabolic. După ce am reuşit să-l aducem la Ploieşti pe Sergiu Nicolaescu, efortul nostru a fost încununat de succes: Ion Iliescu a renunţat la această iniţiativă", spune Oprescu în cartea „Revoluţia Română. Ploieşti - Prahova".

"Libertatea este a voastră. Mergeţi acasă! Puterea este a noastră."
Generalul Dimitrie Popa
Comandantul Garnizoanei Ploieşti în 1989

Securiştii: „Şi aşa se duce nea Nicu"

Primul număr din „Prahova Liberă“ 

Andrei Banu, miliţian la Ploieşti în 1989, are motive să creadă că Revoluţia din decembrie 1989 a fost pusă la cale cu acceptul Securităţii. Banu povesteşte: „După episodul Timişoara, s-au organizat filtre la ieşirile din Ploieşti şi la UPG (Universitatea de Petrol şi Gaze), unde erau studenţi străini. Colegii de la Securitate, care aveau responsabilitate în UPG, ne-au dat dezlegare să lăsăm să plece toată lumea spre Bucureşti. Consemnul nostru iniţial era să nu lăsăm să plece nimeni spre Bucureşti, dar ni s-a spus să-i lăsăm, că «şi aşa se duce nea Nicu». Deci asta a fost cu câteva zile înainte de fuga lui nea Nicu".