Prostia nu doare, dar ucide!

Găsim mutanţi sociali prin ministere, primării, spitale şi policlinici. Ei simt organic nevoia de a face rău, fără a se gândi la consecinţe. Prostia lor generează drame.

Ce fel de fiinţă eşti dacă atunci când vezi un om căzut pe stradă întorci privirea în altă parte şi-ţi vezi nepăsător de drum? Cadru medical fiind, ce inimă poţi avea să te răsteşti la un bătrân paralizat, care zace în pat dezgolit de la brâu în jos pentru că infirmiera nu a binevoit să-l acopere? Asta e România reală, în care ne iluzionăm că trăim, deşi nu facem altceva decât să o populăm.

Câtă lume ştie (şi, mai grav, pe câţi îi interesează?!) că într-un spital din Bucureşti bătrânii internaţi sunt lăsaţi să strige după ajutor fără să-i bage nimeni în seamă? Dacă moare vreunul care a făcut pneumonie de atâta stat pe spate, se sună „la aparţinători”, cărora li se comunică „să vină să şi-l ia că a făcut stop cardio-respirator”. Nimeni nu e în stare să explice coerent şi credibil de ce bătrânul a murit aşa, dintr-o dată, deşi era bine mersi în urmă cu doar câteva zile. Dacă te încăpăţânezi să afli ce s-a întâmplat cu adevărat, trebuie să soliciţi efectuarea autopsiei. Studenţii la drept şi la medicină ştiu în ce condiţii se face. Respectarea demnităţii umane? O poveste pentru „ochelariştii care-şi toacă vremea prin biblioteci”.

Trecând pe la morgă, îţi dai seama că în România nici morţii nu au parte de un respect minim. În fond, nu mai pot riposta şi nici nu mai au cum să le povestească altora modul în care au fost trataţi.

Ideea morţii, cu tot ce presupune ea – agonie, îmbălsămare, coşciug, gropari, parastase – ne înspăimântă atât de tare, încât preferăm să o alungăm rapid din minte. Asta ca şi cum noi şi cei care ne sunt apropiaţi vom trăi veşnic.Prin urmare, e mai la-ndemână să rămânem indiferenţi.

„Să fie la alţii!”, spun unii dintre semenii noştri la auzul unor astfel de tragedii şi nedreptăţi, favorizând perpetuarea acestora. O „înţelepciune” specifică aglomerărilor de mutanţi sociali de prin cartierele-dormitor ale marilor oraşe. Alarmant este însă că pe aceşti mutanţi sociali îi găsim prin ministere, primării, spitale şi policlinici. Ei simt organic nevoia de a face rău, fără a se gândi la consecinţe. Prostia lor generează drame.

„Lasă domne că nu moare nimeni!” este răspunsul-standard care ţi se dă atunci când te loveşti de vreun abuz. Totuşi, nu de puţine ori se întâmplă să mai şi moară cineva din pricina frecuşurilor gratuite, a umilinţelor şi a sângelui rău. Din comoditate vecină cu prostia sau din nepricepere, foarte multe din lucrurile care s-ar putea rezolva simplu şi repede, se complică şi durează enorm.

Birocraţie este peste tot, corupţie aşijderea, dar atunci când acestea se împletesc cu prostia efectele în plan social sunt catastrofale. Iată adevărata criză pe care o traversează România. Rezolvarea nu poate veni decât în cel puţin două decenii, după ce un ministru care va şti câte steluţe are steagul UE va demara reforma în şcoli. Învăţământul românesc nu mai furnizează de mult cetăţeni responsabili, ci posesori de diplome fără acoperire şi forţă de muncă pentru Occident.