Ion Creangă, un preot ieşit din comun

Ion Creangă, în veşminte preoţeşti

Încadrat de criticii literari în categoria marilor clasici ai literaturii române, Ion Creangă a fost de profesie preot „de mir“. Cariera preoţească a scriitorului s-a încheiat în urma unui proces cu Mitropolia Moldovei, la capătul căruia a fost caterisit.

În 1860, domnitorul Alexandru Ioan Cuza înfiinţa Universitatea din Iaşi, iar printre cele patru facultăţi s-a numărat şi cea de Teologie. Era prima instituţie de învăţământ superior, în accepţiunea modernă a termenului, din Principatele Unite. Hirotonit în 1859, preotul Ion Creangă din Humuleşti s-a înscris la noua facultate în toamna lui 1860. A frecventat cursurile un an, apoi şcoala s-a închis.

Viitorul scriitor nu era la prima experienţă de acest gen. În copilărie, mica şcoală de cântăreţi bisericeşti din satul natal se închisese când „bădiţa Vasile", dascăl la biserică şi primul învăţător al puilor de humuleşteni, fusese „luat la oaste cu arcanul". De-atunci şi până în 1860, tot de întreruperi şi accidente ale parcursului şcolar a avut parte scriitorul. Astfel că, în 1861, tânărul preot a hotărât că ajunge cu învăţătura teologică. „Să înşir atâtea şcoli", se plângea apoi în „Amintiri din copilărie", „pentru a căpăta voie să mă fac ia colo un popă prost, cu preuteasă şi copii, prea mult mi se cere!" (Ion Creangă, Opere complete, Institutul de Arte Grafice şi Editura Minerva, Bucureşti, 1906).

Amintiri cu preoţi, dascăli şi cântăreţi bisericeşti

Experienţele de învăţăcel într-ale preoţiei le-a descris mai cu seamă în „Amintiri din copilărie". Dar şi în câteva bucăţi literare evocând figuri de clerici. De pildă „Popa Duhu" îl are ca protagonist pe ieromonahul Isaiia Teodorescu, de la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ, frecventată de Creangă un an. Cunoscute mai cu seamă pentru aventurile micului Nică a lui Ştefan a Petrei la scăldat ori la furat de cireşe, „Amintirile" povestesc de fapt sistemul de învăţământ românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Şi, totodată, despre starea preoţimii din vremea lui Creangă. Amare concluzii s-ar putea trage, dintr-o carte plină de umor.

Ion Creangă a fost un cleric onorabil, dar fără vreo chemare deosebită pentru preoţie, aprecia criticul literar Vladimir Streinu (Istoria literaturii române, vol. III, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1973). A excelat ca scriitor, iar din punct de vedere profesional - în cariera didactică, atât ca învăţător, cât şi ca autor de manuale şcolare.

S-a căznit să deprindă „vecernia", „ceaslovul", „psaltirea" şi „glasurile". Mai apoi latina şi greaca veche, istoria universală şi a românilor, dogmatica şi retorica mai mult de dragul mamei sale. La Smaranda Creangă, evlavia mergea mână-n mână cu pragmatismul: voia să-şi vadă feciorul scăpat de sărăcie. Haina preoţească era aducătoare de beneficii. Preoţii n-aveau grija birului. Erau respectaţi de comunitate şi duceau un trai relativ simplu şi îndestulat. Ştia toate acestea de la rudele sale, printre ele găsin­du-se atât preoţi „de mir", cu familie şi copii, cât şi călugări. De altfel, rudele mamei l-au ajutat în câteva rânduri pe micul şcolar să depăşească arbitrariul unui sistem de învăţământ ce-abia atunci se punea în funcţiune.

Obiceiul lui Creangă de a trage în ciori a atras atenţia desenatorilor

Şcolar în casa bisericii

Ion Creangă a deprins slovele de la oamenii bisericii. Părintele Ioan, tatăl zvăpăiatei Smărăndiţa, dascălii Vasile şi Iordache au fost primii oameni cu ştiinţă de buchii cunoscuţi de viitorul scriitor. „Bădiţa Vasile" - o excepţie în lumea preoţilor: „cu minte, harnic şi ruşinos ca o fată mare", după cum i-a rămas în minte lui Creangă. În schimb, dascălul Iordache „clămpănea de bătrân ce era şi apoi mai avea şi darul suptului...". Era, adică, „beţivit", explică scriitorul „darul" omului bisericii.

De la şcoala din Broşteni, judeţul Suceava, s-a ales în primul rând cu râia de la caprele Irinucăi, gazda lui. Progresele şcolare n-au fost notabile, remarca scriitorul în „Amintiri". După un timp, a ajuns la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ. Apoi la şcoala de catiheţi de la Fălticeni, ţinută de Nicolae Conta, unchiul filosofului Vasile Conta. La „fabrica de popi", după cum i-a spus Creangă în „Amintiri", a fost admis graţie relaţiilor de familie, conchide istoricul literar Vladimir Streinu. Fratele Smarandei, Gheorghe Creangă, preot la paraclisul spitalului din Târgu Neamţ, cunoştea multă lume. Iar catihetul Conta se număra printre cunoştinţele sale. Aşa că a pus o vorbă bună pentru nepotul lui.

La „fabrica de popi de la Folticeni"

Experienţa de la „fabrica de popi de la Folticeni" a fost descrisă cu mult haz de Creangă în „Amintiri din copilărie". Elevii se îndeletniceau cu orice, numai cu şcoala nu. „Catihetul (profesorul de religie - n.r.), care făcea ziua noapte şi noaptea zi, jucând stos, rar venea pe la şcoală. Noi, dacă vedeam aşa, ne duceam şi mai rar, nebunii ştiu că făceam de-ajuns".

Nici exemplele preoţeşti nu-i îndemnau pe cursanţi la cercetarea slovelor. De pildă părintele Buligă, zis şi Ciucălău,  din uliţa Buciumeni, petrecea cot la cot cu „catiheţii", scria Creangă. Preotul îşi făcea apariţia, în faptul dimineţii, „tămâiet şi aghezmuit", şi se alătura fără să fie rugat petrecerii încinse de viitorii lui confraţi. „Popa Buligă, deşi era bătrân, dacă vede că nu-i treaba de-aşa, unde nu-şi pune poalele anteriului în brâu, zicând: «Din partea mea, tot chef şi voie bună să vă dea Domnul, fiilor, cât a fi şi-ţi trăi!».

Apoi zvârle potcapul deoparte şi la joc de-a valma cu noi, de-i pălălăiau pletele. Şi tragem un ropot, si două şi trei, de era cât pe ce să scoatem sufleul din popă. Şi aşa l-am vlăguit, de-i era acum lehamite de noi". Ca să-l înduplece să mai zăbovească în mijlocul lor, petrecăreţii l-au îmbiat cu un pahar  - două de vin. „Sfinţa sa, ne mai puindu-se de pricină, încrucişează mâinile după obicei, îşi drege glasul şi spune cu smerenie: «Binecuvintează, Doamne, mâncarea şi băutura robilor tăi, amin!».

După aceea ridică un pahar, zicând: «Mă închin băieţi, la faţa voastră cu sănătate, ca la un codru verde! Când ne-a fi mai rău, tot aşa să ne fie!». Şi dă paharul duşcă; apoi încă vreo două-trei şi peste-acelea alte câteva".

Cu aventurile de la Fălticeni se şi încheie „Amintirile din copilărie". Viitoarele experienţe ale scriitorului - din şcoală şi ca preot la mai multe biserici din Iaşi - pot fi reconstituite din documentele epocii. Între acestea, vâlvă a făcut procesul cu Mitropolia.

"Preotul de ţară trebuie să combată stricăciunea ce provine din beţie, pentru care scop să le desfăşure prin exemple degradarea şi nenorocirea ce se nasc din acest viţiu odios.''
Ion Creangă scriitor

"Slujitorii bisericii trebuie să intre în mijlocul copiilor, să le spună câte-o rugăciune frumoasă şi să-i înveţe a păstra dragoste şi supunere cătră părinţi, cătră învăţător şi cătră oameni.''
Ion Creangă scriitor

Cu puşca după ciori

Creangă a stat la şcoala din Fălticeni între 1854 şi 1855. La finalul anului şcolar, seminarul de la Socola a cerut „şcolii de popi" să-i repartizeze un număr de elevi „pregătiţi şi cu talente". Adică buni la carte şi cu har pentru preoţie. Ion Creangă luase note bune. Aşa că s-a numărat printre cei recomandaţi să-şi continue studiile în capitala Moldovei. Alesul a resimţit episodul mai mult ca o năpastă. După socoteala lui  avea deja prea multă şcoală. „Preuţii din satul nostru n-au mai trepădat pe la Socola şi, mila sfântului! Nu-i încape cureaua de pântecoşi ce sunt".

Seminaristului i s-a luat în considerare şi anul de la Fălticeni, aşa că a fost admis direct în clasa a II-a. La Socola, cursurile durau patru ani. Elevii studiau Noul testament, cântări bisericeşti, geografia, introducere în teologie, istoria bisericii, istorie universală, istoria patriei, latină şi greacă, retorica, dogmatica.

Procesul cu Mitropolia

Creangă a absolvit seminarul în vara lui 1858, la vârsta de 19 ani. A refuzat să urmeze şi cursul superior, insistând să i se recunoască studiile, să fie hirotonit şi să primească o parohie. A avut de aşteptat un an, ca să împlinească „vârsta legiuită" pentru preoţie. În aşteptarea diaconiei, s-a căsătorit cu Ileana, fiica de nici cincisprezece ani a preotului Ion Grigoriu, de la Biserica Patruzeci de Mucenici din Iaşi. Viitorul scriitor a fost hirotonit în decembrie 1859 şi numit la biserica Sfânta Treime din capitala Moldovei.

Creangă a slujit ca preot 11 ani, din 1860 până în 1871. În acest timp, a schimbat mai multe parohii. După Sfânta Treime, a ajuns la biserica socrului său - Patruzeci de Mucenici; apoi la Mănăstirea  Bărboi, Sf. Pantelimon, Galata şi Golia. 

Conflictul preotului Creangă cu superiorii ierarhici a avut mai multe etape, detaliate de Jean Boutiere în biografia alcătuită scriitorului român („La vie et l'oeuvre de Ion Creangă 1837-1889", Paris, Librairie Universitaire J. Gamber, 1930). A durat, cu pauze, din 1868 până în 1872. I s-a reproşat, de pildă, că mergea la teatru. Înalţii prelaţi considerau aceasta un sacrilegiu. „Mitropolitul m-a oprit de la slujbă şi atunci m-am dus a doua oară", a povestit protagonistul episoade din care reiese cum i-a provocat pe sfinţiile lor. „M-a oprit să mă duc la biserică, dar la teatru ba", s-a „justificat" el.

Trasul cu puşca în ciorile ce-şi făceau veacul pe turla bisericii era altă practică insolită în cinul bisericesc. Mitropolia a ordonat o anchetă, din care a rezultat că părintele Creangă utilizase flinta. Nu s-a dictat nicio sancţiune, doar o mai atentă supraveghere a prelatului.

În 1871, preotul Creangă s-a tuns „ca mirenii". Contravenea canoanelor, iar de această dată cazul a fost adus în faţa instanţelor de judecată bisericeşti. Constatând abaterile mai vechi, prelaţii au decis caterisirea (răspopirea) preotului Creangă. Adresa Mitropoliei Moldovei către Ministerul Cultelor din 15 iulie 1872 comunica excluderea sa definitivă din rândul clericilor. Astfel lua sfârşit cariera preoţească a povestitorului.

Derbedei leneşi şi iubăreţi

Ion Creangă nu avea o părere prea bună nici despre călugări. Nu i-ar fi fost greu să se adapteze rigorilor vieţii monahale, cugeta el. „Cu câtă carte ştiu, cu cât nu ştiu, peste câţiva ani pot s-ajung dichiu (îngrijitor - n.r.) la vreun mitoc (mănăstire mică - n.r.). Şi-apoi atunci ... pune-ţi cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la şold, icrişoare moi cât se poate de multe, şi altceva de gustare în buzunările dulamei, pistoalele-n brâu pe sub rasă, comănacul pe-o ureche, şi cu sabia Duhului în mână şi pletele-n vânt, ia-o la papuc peste «Piciorul Rău» spre «Cărarea afurisită» dintre Secu şi Agapia din deal, de unde toată vara se aude cântând cu glas îngeresc: «Ici în vale la pârâu/Mieluşa lui Dumnezeu!». Iar câte-un glas gros răspunde: «Hop şi eu de la Durău/Berbecul lui Dumnezeu!». Căci, fără să vreu, aflasem şi eu păcătosul câte ceva din tainele călugăreşti".