Corbii roşii

comunismului riscă să rămână un simplu exerciţiu de imagine în lipsa unor măsuri concrete. Modul în care preşedintele Băsescu a pus problema, cerând dovezi care să sprijine condamnarea,

comunismului riscă să rămână un simplu exerciţiu de imagine în lipsa unor măsuri concrete. Modul în care preşedintele Băsescu a pus problema, cerând dovezi care să sprijine condamnarea, deşi la prima vedere pare bizar, ascunde o înţelegere mult mai aplicată a problemei. Fost comunist şi el, ca mai toţi actorii importanţi ai clasei politice, preşedintele ştie că baza anatemizării comunismului este dată de accesul la arhivele pe care le-a creat. Aici este principala dificultate a oricărui demers reparatoriu. Deşi regimul a dispărut, importanţa arhivelor a crescut. Din dovezi ale executării ordinelor, arhivele au devenit sursă de putere şi venituri. Asemenea unor corbi care ciugulesc din cadavrul unui animal, toţi cei aflaţi în poziţii favorabile, în general foşti adepţi fervenţi ai regimului, le-au instrumentat în folosul propriu. Pentru a nu permite libera lor studiere, au fost inventate tot felul de pretexte, însă principalul motiv a fost acela că multe dintre personajele negative ale arhivelor continuă să impună agenda publică. Condamnarea penală a acelora care au dat forţă comunismului românesc, şi aici nu este cazul simplului membru de partid, ar fi făcut inutilă condamnarea morală a ideologiei. Absenţa unei legi a lustraţiei reduce şi mai mult din eficienţa demersului intelectualilor români. Într-o ţară în care nimeni nu se discreditează, este greu de crezut că o simplă sentinţă morală, fără efecte practice, va trezi conştiinţa celor vizaţi. Adevărata pedeapsă pentru un lider comunist este interzicerea accesului la putere, interzicerea accesului în cetate. Foarte mulţi dintre adversarii acestei legi pretextează că o reîntoarcere în trecut este inoportună pentru societatea românească. La o simplă trecere în revistă a numelor în cauză, se va vedea că mai toţi, într-un moment sau altul, şi-au legat destinul public de cel al partidului sau al aparatului de represiune.
Fundamentală este şi definirea termenilor cu care se va opera. Judecătorii, fie ei şi morali, trebuie să dea sentinţe bazându-se pe legi. Codul de condamnare morală a comunismului trebuie să definească limpede infracţiunile şi nivelul până la care se va desfăşura "ancheta". Astfel, din mâna adversarilor va fi luat un argument solid, şi anume acela că nu poţi ostraciza o bună parte a poporului român numai pentru că a aparţinut unui partid sau a purtat uniforma statului comunist. Moralitatea celor care vor judeca totalitarismul roşu trebuie să fie una ireproşabilă. Altfel, orice intenţie, oricât de onorabilă ar fi aceasta şi oricât de justificată, va fi rapid bagatelizată de cei pe care îi vizează. Tot aşa cum denazificarea Germaniei nu i-a avut ca promotori pe foştii nazişti, nici desovietizarea României nu poate fi făcută de oameni care au contribuit, într-o mai mică sau mai mare măsură, la consolidarea regimului.