"Arta are funcţia de a pune probleme"

Lucrările expuse de trei tineri artişti români, la New York, în cadrul expoziţiei "Freedom for Lazy People", au iscat discuţii aprinse. Am încercat să aflăm de la criticul de artă Pavel

Lucrările expuse de trei tineri artişti români, la New York, în cadrul expoziţiei "Freedom for Lazy People", au iscat discuţii aprinse. Am încercat să aflăm de la criticul de artă Pavel Şuşară, în calitate de observator neutru, care este valoarea artistică a obiectelor expuse şi de ce sunt atât de greu de privit cu detaşare.

- Domnule Pavel Şuşară, cum credeţi că priveşte un ochi convenţional aceste lucrări de street-art?

Pavel Şuşară: Priveşte dezinhibat, fără prejudecăţi şi fără complexe şi trebuie să vadă în ce măsură relaţia cu obiectul respectiv funcţionează sau nu. Dar concluzia, în mod obligatoriu, se formulează după ce experienţa s-a consumat. Dacă pleci cu gândul că nu îţi place, înainte de a fi intrat în contact nemijlocit cu obiectul, totul este în zadar.

New Yorkul absoarbe acest tip de artă

- Credeţi că ICR practică un tip de neutralitate faţă de orice curent artistic?

- Mai exact, Horia Roman Patapievici a spus că Institutul Cultural Român nu are o clientelă pe care o promovează şi nu are prejudecăţi în ceea ce priveşte expresiile şi formulele artistice. Pentru expoziţii se fac nişte proiecte, nişte dosare, şi există un board care le promovează. Patapievici nu are nicio legătură cu selectarea lor.

Eu am fost de două sau de trei ori la Centrul Cultural de la Veneţia, unde am deschis câteva expoziţii organizate tot în urma unor astfel de aplicaţii. Expoziţii clasice de pictură, grafică, aşezate în spaţiu la fel de clasic. Acelaşi ICR a organizat şi expoziţiile acestea, de tip muzeal, şi a promovat artişti de atelier şi pictori de şevalet. Şi n-a protestat nimeni.

- Despre acestea de ce nu s-a discutat?

- Pentru că nu au şocat, nu au creat reacţii de respingere. Una dintre expoziţii a fost organizată de Universitatea de Artă din Constanţa, cu câţiva studenţi şi profesori. Expoziţia a fost remarcabilă pentru categoria ei. O altă expoziţie, la fel de bine făcută, a avut-o drept curator pe tânăra pictoriţă Simona Vilău. Institutul Cultural Român le-a finanţat şi pe acestea.

Acum, totul e să înţelegem un lucru: New Yorkul e una, Veneţia e alta. New Yorkul absoarbe organic tipul de artă care i s-a oferit, în timp ce la Veneţia el nu ar fi avut public. Tinerii aceştia controversaţi au fost invitaţi să facă scenografia unui spectacol la un important teatru newyorkez. Până la urmă, s-ar putea ca ei să aibă şanse extraordinare ajungând acolo.

Şi nu este nimic rău în faptul că o instituţie publică se ocupă de promovarea în lume a unor artişti, indiferent care este opţiunea lor estetică. Dacă nu suntem de acord cu ce fac ei acolo, putem discuta, dar în datele stricte ale problemei artistice, şi nu în plan politic sau administrativ.

Poneiul şi păpuşa, formule de autosemnalare

- Puteţi analiza obiectele expuse acolo?

- Atât cât am văzut din imagini nu mă califică să emit judecăţi oneste, contactul direct fiind esenţial în acest demers pentru că el este mult diferit faţă de ceea ce vezi în bidimensional şi în mediul virtual. Dar am acceptat această discuţie pentru că trebuie să înţelegem pe ce coordonate ne găsim şi în ce ape ne scăldăm. Iar înainte de a judeca, trebuie să te informezi şi trebuie să înţelegi.

Din punctul meu de vedere, al gustului şi al aşteptărilor mele, al opţiunilor mele personale, cei trei expozanţi nu sunt ceea ce îmi doresc eu cu fervoare. Fără a intra în amănunte, şi referindu-ne strict la materialul accesibil, această expoziţie are atât disfuncţii de discurs, cât şi de strategie. Povestea aceea cu poneiul, svastica şi păpuşa semierectă nu are nicio legătură cu ironia sau cu meditaţia sobră, ea este doar o strategie simplă de autosemnalare.

Un foarte eficient scenariu, tocmai din pricina materialului sensibil, de autopromovare, şi atât. Orice încercare de a descoperi un alt mobil nu este decât pierdere de vreme. De ce dramatizăm atât această problemă? De ce ne ducem cu ea şi în plan politic?

Acum au fost cei trei tineri, dar se vor mai duce şi alţii să expună acolo. Şi ce-i cu asta? Dar o discuţie publică trebuie să existe. Horia Roman Patapievici a spus că va organiza, la un moment dat, o dezbatere la ICR despre acest fenomen. Pentru că noi discutăm, de fapt, despre o lume, nu discutăm neapărat despre o formă de artă.

Acolo se regăsesc simboluri care nu sunt justificate de un mesaj. Nici menora nu e folosită ca menoră, nici crucea ca atare şi nici svastica în accepţiunea ei originară sau în aceea pervertită de nazism. Dar aceste semne, prin autoritatea lor simbolică şi prin încărcătura lor istorică, atrag atenţia şi sunt tocmai bune, fie şi prin determinarea unor reacţii negative, ca vehicul promoţional.

Acestea au fost folosite ca să atragă atenţia, şi uite că au atras-o. Şi-au atins artiştii scopul? Şi l-au atins. S-a discutat despre ICR de la New York cum nu s-a discutat niciodată despre niciun alt centru? S-a discutat.

Tinerii încearcă să iasă din spaţiile care îi constrâng

- Poate fi această expoziţie un exemplu că arta este o formă a libertăţii absolute?

- Libertatea este foarte complicată şi mult mai riscantă decât captivitatea, pentru toată lumea. Existenţa trebuie să fie un sinonim al libertăţii, în sensul ei clasic, aşa cum a definit-o de Tocqueville, dacă nu mă înşel: libertatea proprie se opreşte acolo unde pui în pericol libertatea celuilalt.

Expresia este absolut liberă şi ea îşi construieşte propriile reguli. Cu cât creativitatea este mai puternică, mai mare, cu atât regulile sunt mai laxe şi mai greu previzibile. Ce fac tinerii? Şi asta nu se întâmplă de azi, de ieri. Ei vor să iasă cu orice preţ din spaţiile care, într-un fel sau altul, îi constrâng.

Există o revoltă, mitică dacă vrei, în special în preluarea funcţiilor pe linie bărbătească, aceea care marchează momentul în care fiul încearcă să-şi înlocuiască tatăl. Cam acelaşi scenariu este reiterat şi în dinamica generaţiilor de creatori.

- Există reguli pe care le-au încălcat aceşti artişti?

- Ei au libertatea să îşi pună problema din punctul lor de vedere. Chestiunea se complică în mod cert, pentru că intervin şi anumite zone de interdicţie, în care nu ai voie să intri. Uşa închisă. Până la un punct această zonă a fost legată de cele sfinte, de lucrurile pe care oamenii le aveau puse într-un spaţiu privilegiat, în care nu intra derizoriul.

Foarte mulţi dintre noi suntem marcaţi de ideea că nu mai există viaţă de apoi, nu mai există un proiect postexistenţă. Şi atunci, totul se consumă în acest spaţiu şi în acest timp, iar această conştiinţă a relativităţii tale absolute, în raport cu proiectul de ciclicitate a existenţei, te face să cazi şi mai mult în istorie. Încerc să înţeleg şi să justific, astfel, negoţul tot mai extins cu derizoriul şi cu promiscuitatea acestuia.

Este o problemă de situare. Nu am spus că îmi plac lucrurile acestea, nu am făcut o judecată de gust. Încerc să înţeleg mecanismele, şi dacă le înţelegi, accepţi că fiinţa cealaltă are o dinamică diferită de a ta şi, încercând să-i înţelegi dinamica, îi găseşti şi raţiunea de a fi.

- Se pot aplica şi în arta plastică vorbele lui Titu Maiorescu? El a cerut amatorilor să nu scrie neapărat, dacă nu au ce spune.

- E adevărat, el a sancţionat şi beţia de cuvinte şi incapacitatea de a folosi limba, drept pentru care a şi normat limba română. A făcut o grămadă de lucruri. Dar înainte de el a venit cineva care a spus: "Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!" Noi nu am fost, din păcate, inventatori decât în foarte puţine momente, inventatori care să conteze.

Am avut, în domeniul tehnic, pionierii aviaţiei. Brâncuşi este singurul artist român care a răsturnat lumea şi este simptomatic faptul că el a avut proces cu vama Statelor Unite, pentru că i s-a taxat o pasăre de bronz ca import de material brut. Există, din partea gustului comun, a gustului public, o reacţie de respingere în faţa unor lucruri noi. Şi ea este legitimă.

Dar este legitimă şi dorinţa celorlalţi de a trece barierele. Copiii ăştia trei, care au făcut ce-au făcut acolo, nici nu ar fi fost băgaţi în seamă dacă nu se năştea scandalul.

Şi-au atins artiştii scopul? Şi l-au atins. S-a discutat despre ICR de la New York cum nu s-a discutat niciodată despre niciun alt centru? S-a discutat.
Pavel Şuşară,
critic de artă

"Sunt în zona creativităţii cu sens"

- Cum vedeţi dezbaterile care au disecat acest subiect?

- Pavel Şuşară: Dacă vrei, o consecinţă a expoziţiei de la ICR New York, uite, este chiar discuţia noastră de acum. Ea obligă la o clarificare. Discuţia care s-a creat în spaţiul public este ea însăşi o formă de interogaţie, care, până la urmă, o să ducă la un anumit rezultat, chiar dacă nu are o valabilitate foarte largă. Arta are şi funcţia asta, de a crea, de a pune probleme; uneori şi-a propus să rezolve probleme şi de fapt le-a adâncit şi mai tare, nu le-a rezolvat, fiindcă orice formă de rezolvare funcţionează doar pe spaţii mici.

O rezolvare absolută nu există, şi atunci orice problemă rezolvată naşte un alt tip de problemă. Şi această acţiune, pe care unii o justifică şi alţii o incriminează, a avut o funcţie clarificatoare. Eu nu sunt nici pe departe tipul de receptor care aşteaptă imperativ tipul acesta de exprimare.

Sunt mai degrabă în zona creativităţii cu sens, a creativităţii cu bătaie lungă, în spaţiul aparent previzibil, unde cineva poate să facă lucruri imprevizibile, dar asta nu înseamnă că nu mă interesează orice tip de manifestare a creativităţii.

Istoria unui scandal

Controversata expoziţie "Freedom for Lazy People", semnată de Fairy, IRLO şi Omar, prezentată de Institutul Cultural Român din New York, în perioada 18 iunie - 15 august, a stârnit ecouri împărţite în presa din România. Publicaţia americană de limba română "New York Magazin" a dat publicităţii, sub semnăturile dlor John Gabrian Marinescu, Grigore Culian şi Robert Horvath, câteva articole în care conducerea ICR era acuzată că propagă obscenitatea, nazismul şi antisemitismul.

Obiectul de artă incriminat era un ponei roz, cu o svastică tatuată pe crupă. ICR a replicat, într-un comunicat de presă, că Departamentul de Poliţie din New York (NYPD) a apreciat drept lipsite de orice temei acuzaţiile aduse artiştilor şi organizatorilor expoziţiei.

Mai mult, artiştii Fairy, IRLO şi Omar au fost invitaţi de regizorul-coregraf Bill T. Jones (laureat al premiului Tony şi un nume de referinţă pe Broadway, n.r.) să picteze sala Teatrului 37 Arts (www.37arts.net), una dintre cele mai dinamice instituţii de profil din New York. Lucrările celor trei artişti români fac parte din scenografia unui musical dedicat lui Fela Kuti, legendă a muzicii africane, spectacol care va avea premiera pe 4 septembrie.