Cum se îmbrăcau românii în trecut. Moda pantalonilor strânşi din stofă şi a cămăşilor înflorate din cânepă la femei
0Hainele reprezintă produse pe care oamenii le folosesc zi de zi, însă dincolo de utilitatea lor acestea au reprezentat mereu o modă. În anumite zone din ţară existau anumite particularităţi în ceea ce priveşte îmbrăcămintea.
De exemplu, costumele femeieşti din comuna arădeană Macea fac parte dintre puţinele costume româneşti la care nu exista o piesă specială pentru încins mijlocul. În loc de brâu sau beţe, fusta sau rochia, cum se numeşte aici, este strânsă după ce este mult răsfrântă, în zboc, la mijloc de nişte aţe tari, legători. Zbocul constituie, de fapt, partea de sus a poalelor, a rochiei. Aici nu apar motive naţionale, ornamentele, asemănătoare cu cele din partea de sus a corpului. Partea de sus a corpului se îmbracă cu spătoiul. Acesta este, de fapt, o cămaşă din pânză groasă de cânepă, tort în tort, ţesută în casă din cânepa ce şi-o cultiva fiecare gospodar spre a-şi asigura pânzeturile necesare membrilor familiei.
Astfel, măceanul era producătorul propriilor elemente de îmbrăcăminte şi al unor articole, cum ar fi lipideul (cearceaful), şi măsăriţa (faţa de masă), dosoiul (prosopul).
După anii 1920-1930, această pânză se ţese tot în casă, dar învăluită cu fire de bumbac. Felul acesta de pânză capătă un aspect dungat şi se numeşte pânză cu cinari. Pânza din bumbac curat se ţese mai târziu, mai ales în familiile care cultivau duhan (tutun), căci acestea primeau un fel de stimulent de la stat, misir (fire de bumbac). Croiala spătoiului se caracterizează prin aceea că faţa şi spatele sunt tăiate dintr-o singură bucată, lipsind astfel cusătura de la umăr. În bucata de pânză dreaptă este tăiat la gât un decolteu pătrat. Gulerul este foarte puţin dezvoltat, fiind redus la o bentiţă îngustă. Mânecile, croite larg, sunt încreţite şi sus, la umeri, şi jos, la pomnari (manşete). Pomnarii, foarte laţi, se terminau cu colţi şi se încheiau cu nasturi coloraţi de sticlă. Peste spătoi femeile purtau zobon împletit din fir de lână pură, vopsită în casă în culori naturale.
Partea inferioară a corpului este îmbrăcată în rochie, dedesubtul căreia sunt puse poale foarte largi şi bogat încreţite, strânse în talie cu ajutorul pomnatei. Poalele de deasupra sunt îmbrăcate peste altele, astfel încât, fiind strânse sus şi lăsate libere jos, imaginea acestora este aceea a unui clopot.
Ornamentaţia poalelor este dispusă pe pomnată şi pe marginea de jos şi se numeşte jură sau loză colorată. Peste rochie în faţă se punea un şorţ, zadia, făcută din doi laţi de pânză încreţiţi în partea de sus de un şiret tras printr-un tiv numit pomnată. Şiretul şi pomnata marchează talia. Şorţul este ornamentat în partea de jos cu motive geometrice colorate în roşu, negru, albastru. Partea de jos a zadiei se termină cu fodra sau cipca, croşetată în casă. Încălţămintea specifică erau papucii cu tureac, ghete cu toc înalt încheiate cu şireturi lungi.
Ca piesă complementară, femeile purtau o cârpă mare după cap, legată încrucişat peste piept şi înnodată la spate. Pe cap, femeile bătrâne purtau cârpa neagră, legată sub bărbie. Sub cârpă, părul era pieptănat fie cu cărare, fie peste cap şi strâns în conci (coc), legat cu cârpă neagra de conci. Bughioş, are o poală mică numită fodriţă (plisată). Viziclul are o poală mai mare şi e întinsă (neplisată).
Costum cu bughioş, cu fodriţă şi cârpe cu perinuţă – 1936. Spătoiul era din pânză, cusut cu loză, de fete, iarna. În fiecare casă se ştia a croi. Se cosea în cruciţe, cu loză, erau şi spătoaie rişelete şi cu cipcă.
Pantalonii bărbăteşti erau priceşi (largi până la genunchi, apoi bufanţi). Cioarecii erau strâmţi pe picior, de culoare albă, la fel ca şi sumanele, confecţionate din lână de oaie ţurcană (lungă)
Izmenele de doi laţi se făceau din pânză ţesută în casă, care era îngustă (50-60 cm). Ca să fie de-ajuns, pentru un crac, se cosea pe două părţi. Frimbiile se foloseau la legatul poalelor şi al rochiilor largi. Erau făcute din fir de tort împletit în trei, din aţă de cânepă. (sursă cartea Macea. Vatră. Chipuri. Rânduieli de Florica Ranta Cândea).
Îmbrăcămintea în Aradul Nou
De exemplu, în Aradul Nou, bărbaţii în zilele de duminică sau de sărbători purtau jachete strânse din stofă (postav), pantaloni albaştri strâmţi, de stofă pentru cizme şi câte o vestă. La cei de condiţie medie vesta avea nasturi din plumb, la cei înstăriţi nasturii erau de argint. Bărbaţii mai purtau duminica o pălărie neagră din fetru de lână de oaie.
Încălţările erau cizme înalte, cu carâmb strâmt, din piele lustruită; iarna, jachetele/scurtele purtate din stofă/pânză erau căptuşite cu blană subţire de oaie, iar acoperământul era o căciulă de blană.
Pe vreme furtunoasă se purtau paltoanele ardeleneşti „Kepernek”, de la mic la mare.
În vremurile de demult, locuitorii purtau vestoane/tunici albastre din ţesătură, cu poalele până peste articulaţiile genunchilor cât şi paltoane cu guler până la jumătatea corpului, care au ieşit din obicei din cauza costurilor ridicate.
Meşteşugarii se îmbrăcau în zilele lucrătoare şi la muncă cu haine purtate, pantaloni şi veste, iar dacă nu lucrau se îmbrăcau curat şi îşi luau pe ei şi un veston.
Duminica şi în zilele de sărbătoare se îmbrăcau sobru, în haine civile, aşa cum se purta în fiecare oraş, cu mic, cu mare.
Femeile (ţărăncile) se înveşmântau, în zilele lucrătoare şi pe timp de vară, în haine din pânză de in albastră, imprimată şi cu rochii de brocart albastre, cu laibăre asortate, cu picioarele goale în papuci (saboţi) iar pe timp de iarnă în rochie moltin, din stofă uşoară de Ardeal, de culoare gri – închis, cu veste asortate, cu ciorapi de lână şi cu pantofi.
Femeile purtau părul prins înspre spate în mod specific, cu o coadă aplatizată, înfăşurat cu pânză subţire.
Duminica şi în zilele de sărbătoare obişnuiau să se îmbrace astfel: în perioadele de post, a zilelor de doliu, cu veston din pânză de culoare albastru Francisc, cu vestă şi fustă sau rochie asortate, cu năframă neagră şi cu bonetă generos brodată, din dantelă de atlas, cu marginile late mari, îndoite lateral înspre spate. (Sursă Doru Sava, Aradul-Nou, Mureşel – Istoria unui cartier – Povestea unei lumi, Editura Tiparniţa, Arad 2011).
Vă mai recomandăm: Zestrea bunicii pe podiumurile de modă. Cum arată colecţia de haine inspirate din portul tradiţional maramureşan
Se încarcă comentariile...
