Spectrul pandemiei ameninţă umanitatea: psihoza COVID-19 în variate forme

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Marile elemente de impact a pandemiei de coronavirus au fost studiate mai mult sau mai puţin şi există pronunţări multiple. Evoluţiile crizei pandemice au afectat individul, societatea, politicul şi relaţiile internaţionale deopotrivă.

Emoţiile fundamentale au fost identificate şi exploatate de infodemie, războiul informaţional şi specularea oportunităţii generate de pandemie şi de modul de limitare a efectelor prin izolare la domiciliu, distanţare socială, port de mască - deci o înclinaţie mai mare de a petrece timpul în spaţiul virtual, pe internet. Însă coronavirusul în sine şi metodele de izolare adoptate pentru a limita răspândirea virusului COVID-19 au generat schimbări relevante de comportament la nivel uman care, dacă acest tip de măsuri vor reveni, riscă să se permanentizeze, dând naştere unor alţi indivizi şi unei noi societăţi în care vom trăi după încheierea pandemiei. Fără a fi psiho-sociolog şi fără pretenţii profesionale în această direcţie, am relevat mai jos cum ar arăta o agenda de cercetare şi care ar fi direcţiile în care ar trebui investigate efectele pandemiei asupra individului şi a societăţii umane.

Izolarea şi solitudinea. Impactul asupra familiei

Principala metodă de evitare a răspândirii virusului a fost izolarea. Izolarea ca individ de familie, în sens larg, uneori şi de familia restrânsă – când cel în cauză a fost prins de evoluţii departe de casă, la studii sau la muncă, de unde nu a putut să mai revină. Apoi izolarea de prieteni, de colegi, de societate, de zona cunoscută, familiară, obişnuită. Reducerea dramatică a interacţiunilor sociale fizice şi directe - înlocuite cu cele mediate electronic – nu este neapărat un fenomen care să menţină într-o proporţie relevantă acelaşi confort social. Pentru cei mai izolaţi şi austeri, introvertiţi şi asociali, poate fi un lucru normal. Pentru cei sociabili, care-şi trag seva din spaţiul social, această schimbare a fost majoră şi de impact.

Principalul impact a fost asupra celor singuri. Singuri în casă, în viaţa de zi cu zi, dar nu singuri pe lume. Singurătatea care a venit din izolare şi lipsa contactelor banale, a comunicării obişnuite cu cei cunoscuţi şi apropiaţi, dar cu care nu locuiau împreună, a dus la prima categorie de efecte psiho-sociologice. Accentuarea sau relevarea, pentru unii, a solitudinii, a unei vieţi în care, până la urmă, sunt singuri, a avut efecte psihologice importante. O descoperire pentru unii despre propria viaţă.

Tot astfel cum am înregistrat şi drame cu familiile formale care s-au trezit închise împreună spre a-şi releva  şi descoperi esenţa relaţiei. Un moment al adevărului, care fusese ascuns de activităţile fiecăruia, de timpul relativ redus al convieţuirii reale. Soţi înstrăinaţi sau nepotriviţi, parteneri uitaţi, nedoriţi, toleraţi s-au regăsit sub acelaşi acoperiş zile la rând, săptămâni, luni, fără nici o breşă temporală sficientă în alt spaţiu şi companie sau posibilitate de a exporta problemele sau de a se înfunda în muncă şi a trăi în forme şi grupuri sociale distincte, care permit uitarea relaţiilor mai puţin potrivite de acasă. De aici şi numeroase drame familiale.

Nu-i vorba că am avut şi efecte pozitive ale izolării şi fricii în pandemie. Familii întregi au reuşit să se redescopere, să retrăiască, să evite alergătura nesfârşită şi stresul care îi depărtase natural pentru a se regăsi abia în vacanţele puţine şi în nopţile târzii. Unii şi-au redescoperit soţul/soţia, au retrăit sau relansat relaţii şi mai profunde. Alţii au avut timp să-şi cunoască şi mai bine copii, să-i redescopere cu toate angoasele, ineditul, inteligenţa şi fericirile lor, cu pasiuni şi nevoi. Şi invers, copiii au beneficiat de prezenţa părinţilor care le lipseau, s-au reconectat profund şi au restabilit conexiunile familiale ce exced convieţuirea în comun şi simbioza familială sau economică. Nu puţini s-au bucuret de timp de calitate petrecut cu familia. Şi asta a avut efecte pozitive în a limita efectele fricii, panicii, aşteptărilor nerealiste sau a stresului izolării.

Pentru că poate cea mai importantă realizare a pandemiei este o diminuare sensibilă a presiunii stresului, încetinirea alergării continue şi nesfârşite zilnice la muncă şi în preocupările existenţiale de zi cu zi. O relaxare completă impusă, un timp nesperat pentru reflecţie şi timp pentru tine, pentru fiecare din noi. Introspecţia a fost extrem e utilă şi a ajutat fiecăruia.

Impactul este greu de prezis, dar există premise şi elemente cunoscute. Mai întâi, e greu de spus dacă a fost un episod, dacă impactul e parţial, temporar, cu posibile efecte în timp, dacă a fost o experienţă unică de două luni, sau dacă se va întoarce experienţa. Dacă izolarea repetată şi periodică, neaşteptată, va duce la permanentizarea unor schimbări. În orice caz, a introdus timpul flexibil la muncă, a deschis calea unor forme de programe libere şi ajustabile de muncă pentru familie, copii, activităţi casnice sau administrative care ar putea fi premisele viitoarelor contracte de muncă de mâine.


FOTO Shutterstock

Carantina la domiciliu izolare stres femeie fereastra masca manusi FOTO Shutterstock

Criza, stresul şi schimbările comportamentale în pandemie

Fireşte că impactul nu e uniform, nici măcar simplu de generalizat în liniile sale majore, care asigură tendinţele sociale. Impactul depinde de personalitatea individului ce trece printr-o asemenea experienţă, de obişnuinţe de viaţă, de emoţii şi trăiri diferite ale acestora, tot individuale în forma lor de manifestare şi de percepere, de comportamentul fiecăruia în situaţie de criză prelungită sau de izolare prelungită, de identitatea unică a individului, a fiecăruia dintre noi, cu caracter distinct şi comportament diferit în faţa unei situaţii inedite, imprevizibile, de criză. Totul se raportează la tipologii distincte de oameni, iar aceste caracteristici ne afectează, nu sunt componente permanente, pentru că omul învaţă şi se adaptează întotdeauna – mai lesne sau mai complicat – şi personalitatea fiecăruia se ajustează după evenimentele vieţii cu care se confruntă.

Criza accentuează şi accelerează comportamente preexistente, revelează elemente ascunse sau greu de discernut la indivizi particulari. Sunt mai vizibil şi mai simplu de diagnosticat boli, tulburări, înclinaţii care sunt dezvăluite şi accentuate de către criza pandemică. Coronavirusul a adus manifestări ale unor tuşe îngroşate ale comportamentului ce nu mai poate fi ascuns, machiat sau controlat în zonele sale sensibile şi nepotrivite, ci răbufnesc constant.

Fireşte că dincolo de calmarea unui tip de stres dat de muncă, agitaţie, mişcare continuă, viteză şi presiunea a vieţii de zi cu zi, prin izolare, intră în discuţie şi alte efecte ale crizei în sine. Oamenii probează şi reacţii diferite, şi comportamente distincte, şi o capacitatea şi rezistenţa în criză care e diferită de la om la om. În plus, criza forţează şi expune capacitatea de gestiune a crizelor individuale şi colective de către indivizi, societăţi şi decidenţi, expunând, totodată, capacitatea şi justeţea unor alegeri politice pe care le fac în condiţii normale societăţile democratice pentru reprezentanţii care să le conducă.

Efecte psihologice în relaţiile interumane în vremuri de COVID-19

Pandemia a generat câteva acţiuni şi măsuri sociale dincolo de izolarea la domiciliu, acolo unde există. Izolarea a generat diferite efecte legate de calitatea şi dimensiunea imobilelor, numărul de membri de familie obligaţi să convieţuiască acolo timp de două luni aproape non stop. Este vorba despre portul măştii şi distanţarea socială – în fapt fizică. În această categorie avem un număr de efecte psihologice ale portului de mască, pe care le regăsim reclamate ca motivaţie în anumite marşuri şi demonstraţii de contestare a măsurilor de combatere a răspândirii coronavirusului.

Vorbim în primul rând de elemente clasice şi complet legate de individualitatea fiinţei umane şi de recunoaşterea sa în societate, nevoi fundamentale pe care le regăsim şi care constituiau deja preocupare de prim plan – cum o arată cartea despre Identitate a lui Fukuyama din 2019. Identitate, demnitate şi recunoaştere devin nevoi fundamentale ale fiinţei umane ce se cer transpuse în drepturi cuantificate în legi şi în norme de comportament în societate.

Portul de mască creează probleme de identitate, recunoaştere, şi imagine. Prezenţa trăsăturilor caracteristice faciale în comunicare şi citirea reacţiilor pe faţa celui cu care comunici sunt importante pentru cunoaştere, pentru comunicare non verbală şi mai ales pentru raportarea la celălalt în societate. Portul măştii a uniformizat şi a estompat caracteristicile individuale, de imagine, de recunoaştere fizică directă. E adevărat că a apărut o adevărată industrie a măştilor în care creativitatea a încercat să suplinească nevoia de identitate, inedit şi diferenţe, dar ea nu acoperă pe deplin nevoia de identitate care a dispărut prin portul de mască în spaţii publice închise. Pe termen scurt problemele sunt minore, dar permanentizarea regulii duce la modificări profunde şi permanente.

Avem un număr de efecte ce provin şi de la distanţarea socială. Lipsesc elementele de apropiere, atingere, mângâiere, un număr tot mai mare de simţuri şi elemente de comunicare non verbală dispar din spaţiul cunoaşterii sau al recunoaşterii, al identităţii individuale. Strânsul mâinii, îmbrăţişarea, comunicarea prin atingere de orice fel dispare, chiar dacă e pur umană şi profund caracteristică unor tipologii umane sociabile şi capabile de empatie majoră, care este o componentă esenţială ca liant al societăţii, pentru coagulare emoţională şi identitară şi pentru coeziune societală.

Dacă la nivel general social impactul e lesne de relevat, blocarea călătoriilor de orice fel dă şi ea naştere unor traume profunde, modificări comportamentale şi accelerări sau accentuări de trăsături de caracter ce nu erau relevate. Crează diviziuni şi înstrăinări chiar în interiorul statelor, sigur consolidări naţionale şi izolări internaţionale. Însă acest aspect are relevanţă şi la nivel comercial şi economic – izolarea de parteneri, de prieteni care pot acorda suportul, de clienţi şi furnizori aflaţi la distanţă. De aici apare nevoia recalibrării şi identificării alternativelor contactelor - prin internet, nu direct - cu costurile şi pierderile aferente acestei loterii a credenţialelor şi simbolisticilor discuţiei faţă în faţă, la sediul partenerului, a cunoaşterii directe şi a garanţiilor de angajament a strângerii mâinii în afaceri.


FOTO Shutterstock

Anonim pe internet hacker masca matrix FOTO Shutterstock

Superficialitatea relaţiilor social media şi identităţile false în pandemie

Pandemia şi soluţiile identificate pentru a obţine o reducere a impactului multiplicării virusului au dus la o profundă subminare a relaţiilor sociale. Iar mişcarea întâlnirilor şi contactelor în spaţiul fizic către cel virtual vine cu nenunărate neajunsuri şi efecte secundare negative. Mai întâi, devine problematică superficialitatea relaţiilor în spaţiul virtual, uşurinţa eliminării sau dispariţiei lor – unfriend, block pe social media, de exemplu – sau mai ales elementele de ludic din spaţiul virtual ce-şi multiplică şi justifică prezenţa foarte lesne.

Relaţiile sociale sunt despre investiţie socială şi emoţională a actorilor/indivizi ce generează şi menţin o asemenea relaţie. Însă sunt şi despre identităţi reale şi aparente, exhibate, şi despre false identităţi. Sunt şi despre ludic, joaca cu celălalt, păcălirea acestuia dar şi despre lucruri mai serioase, despre alterarea realităţii prin prisma imaginii dorite, dar şi despre fraudă şi infracţiune legate de furtul de identitate sau identitate falsă, anonimizare în cazul relaţiilor sociale sau economice şi comerciale, ca şi despre înşelăciune sau alte efecte şi mai complicate care subminează încrederea tranzacţională a actorilor, la nivel economic.

Superficialitatea din social media, înclinaţie spre joacă şi ludic, luarea a la lejere a vieţii şi relaţiilor poate avea efecte majore asupra unor categorii relevante de populaţie. De altfel, studiile legate de impactul tehnologiei, în mod specific a social media şi accesului în spaţiul virtual şi dedublării personalităţii, asupra individului şi relaţiilor sociale există şi sunt bine fundamentate. De aici e doar un pas spre relevanţa unui asemenea impact când întregi categorii de relaţii sociale se mută în social media şi prezumă parteneri social preexistenţi, cărora li s-a acordat un grad de încredere anterior, dar fără cunoaştere fizică – lipsa întâlnirii şi cunoaşterii reale.

Retragerea din spaţiul social fizic dă naştere unor accentuări ale înclinaţiei spre caracterul introvertit, spre reflecţie pentru toţi oamenii. Dar această perspectivă crează un tip special de stres pentru extrovertiţi, pentru persoanele sociabile, pentru histrionici şi artişti. În plus, izolarea vine şi cu sentimentul de recluziune. Sentimentul închisorii, de asemenea extrem de profund, atent şi larg studiat. Cu impact major. Izolarea şi limitarea libertăţilor dă naştere, în zona indivizilor mai sensibili şi cu traume trecute în viaţă sau istorii complicate, la senzaţia de închisoare, relevantă şi dincolo de dramatizările din teoriile conspiraţiei ce sunt vehiculate în mod susţinut pe social media. Rămâne clară întrebarea cât de permanentă e schimbarea dată de limitările de mişcare şi cât de preocupaţi ar trebui să fim de repetarea acestor episoade la anumite intervale de timp.

Nu putem ignora aici nici crizele secundare ale pandemiei de coronavirus, care induc şi alte preocupări majore decât criza medicală generată de coronavirus. Este vorba de alt tip de stres, nu mai e cel al grabei, agitaţiei şi fugii constante pentru a face treabă şi a asigura existenţa modernă, ci al altor perspective de viaţă – sănătate în sensul larg, nu neapărat cele legate de coronavirus, preocuparea în legătură cu soarta economică individuală şi a familiei, a siguranţei locului de muncă şi a veniturilor viitoare, a modului de viaţă recalibrat şi a valorior fundamentale afectate.

Best case scenario: Efectul Michelangelo

“Efectul Michelangelo” se traduce prin dezvoltarea individuală în direcţia construirii tipului de persoană care ne-am dori să fim. Acest tip de efect sau sindrom manifestat în izolare este posibil dacă suntem alături de partenerul cu care avem o relaţie romantică apropiată pe perioada pandemiei. Schimbările naturale şi acceptate din dorinţa de a face plăcere sau a întâlni aşteptările partenerului sau chiar din dorinţa de a fi mai bun, mai aproape de un ideal prezentat celuilalt, este un mecanism de creştere, de dezvoltare individuală, de autoperfecţionare pozitivă.

Aceasta e varianta best case scenario al efectelor şi impactului soluţiilor găsite la nivel internaţional pentru limitarea răspândirii coronavirusului. Prezenţa alături de cel dorit, iubit, apropiat pe o perioadă îndelungată de timp dă naştere unui asemenea fenomen care e greu de realizat în alte condiţii. El compensează multe din neajunsurile izolării. Însă nu neapărat fiecare individ ajunge în postura de a fi alături de cel drag, care să impulsioneze o anumită transformare dorită sau sperată.

Pe de altă parte, carantina şi izolarea în pandemie duc la rutine distruse în viaţa individuală şi socială. Pentru individ, rutinele create despre viaţa zilnică susţin claritatea relaţională şi a posturii proprii în societate, în ierarhia socială şi aspiraţiile spre vârfurile elitei - acolo unde e cazul - ordinea vieţii, ritmul cunoscut. Această formulă este profund bulversată de criză şi de izolare. În schimb apar elemente pozitive ale unor clarificări individuale ale sensului vieţii, a ceea ce vrem sau ne dorim să facem cu viaţa noastră, apar elementele de clarificare a planurilor de viitor, a opţiunilor şi strategiilor de perspectivă la nivel individual, familial, la nivelul opţiunilor profesionale.

Pe de altă parte, o perioadă de izolare de această factură şi atât de îndelungată, eventual repetată, duce la dezbateri individuale, în cuplu sau familie despre sensul vieţii, fericire, trăiri relevante pentru fiecare. Şi revenirea la activitatea curentă aduce şi ea noi schimbări relevante şi încep să se contureze noi opţiuni. Cu precădere perioadele lungi de izolare lângă cel drag sau în familie accentuează înclinaţia de a ne face timp să mai şi trăim, redescoperirea faptului că există lucruri şi dincolo de muncă şi serviciu, ocupaţie şi nebunia de zi cu zi. Şi acest fapt afectează eficienţa şi cantitatea muncii pentru zona corporaţiilor sau cea de uzură extremă şi îndeamnă spre abordări care să recalibreze viaţa spre zone mai flexibile şi care să permită reechilibrarea zonei profesionale cu cea familială şi cea individuală. Şi nu rareori cea de odihnă, de obicei sacrificată pe altarul ocupaţiei şi problemelor curente.


FOTO Inquam Photos/Octav Ganea

Protest Sanitas la Guvern pandemie COVID 19 medici FOTO Inquam Photos / Octav Ganea

Impact şi expunerea indivizilor şi societăţii la efectele negative ale pandemiei

Nu vom discuta aici despre efectele psihologice şi stresul îmbolnăvirii proprii de coronavirus sau a unui apropiat sau, Doamne fereşte, al pierderii aproapelui. Există o literatură bogată în această direcţie şi soluţii ce merg de la religie la psihologie şi reinserţii sociale plecate de la nivel familial şi al grupurilor de sprijin.

Pierderea locului de muncă, scăderea de venituri şi degradarea economică care sunt rezultantele pandemiei şi crizei economice secundare generate întroduc un tip de stres nou şi crează probleme de personalitate complicate, pe scară largă. Mai ales la primii afectaţi chiar la începutul crizei, care trăiau stresul fără posibilitate de a interveni pe toată perioada izolării, şi la cei peste 50 de ani, cu şanse mai reduse de a fi reangajaţi. Mai puţin la cei cu greutate şi relevanţă. Gravitatea impactului creşte la nivelele medii şi inferioare ale societăţii.

Totuşi tolerarea presiunii şi limitarea impactului acestui tip de stres arată mai bine în UE decât în SUA şi Marea Britanie, unde formulele de sprijin (inclusiv în sănătate) exclud modelul social şi statul bunăstării, adică ajutoare la nivelul larg al societăţii versus liberalism şi condiţionări mai stricte la nivelul resurselor. La nivelul Uniunii Europene, schemele de sprijin urmează modelul social european mult mai departe de liberalismul dur şi pur al competiţiei care lasă perdanţi în urmă. În SUA creşte numărul evacuărilor şi a oamenilor fără locuinţă, care ajung pe străzi.

Spuneam că există şi un nou stres al revenirii la viaţa dinaintea pandemiei. După două luni de încetineală a activităţii, de limitare a presiunii stesului şi nevoii de acţiuni rapide, de trăit alături de familie şi cei apropiaţi mult mai mult timp, mişcarea către activitatea normală dinainte de criză crează nevoia de gestiune a schimbării, favorizează inerţia unui ritm mai redus şi mai apropiat de cei dragi şi crează o nouă categorie de stres ce merită investigată. Adaptabilitatea fiinţei umane este majoră, dar există categorii şi procente din populaţie care au capacitate mai redusă şi resimt impactul şi stresul revenirii la muncă şi în ritm. Uneori există indivizi şi cazuri ce nu-şi mai pot reveni niciodată.

Unii rezistă mai bine, alţii mai greu la criză, stres, presiunea dată de criză şi panică, de frica impactului asupra propriei persoane sau a persoanelor apropiate sau, din contra, la liniştea, izolarea, introspecţia ce apare în cazul izolării. Nu toate persoanele sunt bine şi acceptă uşor realitatea din propria viaţă şi individualitate, se acceptă şi pot să reflecteze fără frică la sine şi la propria viaţă. Unele au probleme majore să se accepte, preferă stresul şi deturnarea atenţiei cu multă muncă şi somn fără vise şi cu perioade minime de reflectare despre sensul propriei vieţi. Adaptarea e o caracteristică a fiinţei umane şi e extrem de bună, dacă nu revine o nouă perioadă de izolare prea repede, prea lungă sau prea des. Pentru că reluarea ciclică şi pe perioade suficient de îndelungate a unei asemenea izolări poate duce la permanentizarea schimbărilor pe care le-am identificat în timpul pandemiei.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite