Analiză realizată de Vlad Iaviţă

România a intrat în Uniunea Europeană şi NATO cu susţinerea cvasi-unanimă a populaţiei, iar de-a lungul anilor s-a menţinut între statele cu cea mai mare simpatie pentru UE şi SUA. Generaţiile dinaintea epocii fanteziilor cu daci liberi şi portaluri transcendente prin Bucegi au învăţat la şcoală că originea latină a poporului şi limbii române - prin care ne înrudim cu Franţa, Italia sau Spania, unde este azi “acasă” pentru mulţi dintre ai noştri! - este definitorie pentru identitatea noastră ca neam. Prin familia regală ne-am reînrudit cu Europa, şi până şi Ceauşescu a evitat vasalitatea deplină faţă de Moscova. Opţiunea strategică post-decembristă a ţării a fost ferm pro-occidentală chiar şi pe vremea lui Ion Iliescu şi Adrian Năstase, când puţin din ce se întâmpla în ţară semăna cu realitatea din UE. Axa “Bucureşti-Londra-Washington nu a fost descentrată nici măcar de Brexit, de Trump, sau de Dragnea. În prezent, la Bruxelles, România votează constant alături de nucleul franco-germano-vestic şi evită programatic asocierea cu derapajele democratice ale ţărilor din est. Totul în istoria şi identitatea noastră este european, iar azimutul pe care l-am căutat constant după 1989 a fost mereu în Occident. 

Apartenenţa la Uniunea Europeană ne-a adus posibilitatea de a munci şi studia în Vest. În ciuda presiunilor mari şi repetate asupra statului de drept şi a democraţiei, românii au susţinut în ultimii ani agenda anticorupţie, atât la urne, cât şi în stradă. România a avut în mod constant una dintre cele mai bune performanţe economice din Uniunea Europeană, cu o creştere a PIB-ului de opt ori faţă de anii 90Suntem printre statele-model din Europa în privinţa respectării angajamentelor bugetare asumate în cadrul NATO pentru apărare.

Pădurea de înapoiere ascunsă după copacii europeni 

În atare context, cum să ne suspectăm, sau să ne bănuiască cineva, că nu suntem însăşi întruchiparea euro-entuziasmului? Ne-am hrănit constant cu iluzia că unica direcţie posibilă este din ce în ce mai la vest; că modernizarea şi europenizarea sunt procese garantate şi implacabile; că suntem invulnerabili la problemele vecinilor sau altor state europene - de la creşterea extremei drepte şi intoleranţă faţă de migranţi sau minorităţi de orice fel, la naţionalism deşănţat, ori obscurantism, sau la alunecarea către autoritarism, ca şi la propagandă rusă sau alte încercări de destabilizare, din simplul motiv că suntem “atât de pro-occidentali şi anti-ruşi”. 

Însă dincolo de toate aceste realităţi, ale unora dintre noi, există şi alta, a unei ţări care în profunzime arată din ce în ce mai diferit şi mai departe de ce este Europa la nivel structural, de valori şi identitate. Clasa politică utilizează discursul politic pro-european mai degrabă în mod oportunist, decât pentru a insufla în mod sincer un set de valori la nivelul societăţii. Oferta politică îi marginalizează constant pe oamenii care dacă nu trăiesc în oraşe mari, sunt blocaţi într-un context lipsit de oportunităţile promise în momentul aderării la Uniunea Europeană: o ţară cu familii împărţite între cei care au plecat pentru un trai mai bun în vest şi cei care au rămas şi sunt susţinuţi de aceştia, o ţară în care unii dintre noi am prosperat pe baza oportunităţilor deschise de noile trenduri economice, iar alţii ne-am simţit copleşiţi de nişte schimbări pe care nu le înţelegem şi pentru care nimeni nu ne-a pregătit. 

Succesul până de curând de neimaginat al AUR, dar şi restul derapajelor ultraconservatoare sau antidemocratice sunt în primul rând despre asta. 

Partidele au cultivat un electorat radical în spatele discursului democratic

Până la momentul exit-poll al alegerilor parlamentare din decembrie, interesul manifestat de către presa din România faţă de AUR tindea spre zero absolut. Şocul provocat de realizarea că a patra forţă politică a ţării este un partid necunoscut majorităţii oamenilor a dus la o avalanşă de articole, care fie prezentau profilul candidaţilor AUR şi cele mai controversate declaraţii ale acestora, fie comentau în mod alarmist intrarea României în rândul statelor europene cu reprezentare extremistă în parlament. Însă toate aceste abordări se îndepărtează de la esenţa problemei.

Electoratul român cu afinităţi pentru partide populiste sau naţionaliste nu este unul nou format. Deşi scorul de 9% obţinut de AUR poate părea foarte mare, în alegerile parlamentare cu cea mai redusă prezenţă de la Revoluţie asta a însemnat aproximativ 540.000 de voturi. Numărul acesta pare mai puţin impresionant dacă este comparat cu cele peste un milion de voturi primite de către PPDD în alegerile parlamentare din 2012, în care acest partid a capitalizat cu un discurs populist şi naţionalist pe marginea dificultăţilor asociate crizei economice.

Discursul duplicitar al principalelor partide politice din România este unul dintre motivele pentru care acest segment din populaţie a rămas însă relativ neobservat în ultimii ani. Astfel, în special Partidul Social Democrat, alături de formaţiuni mai mici, precum PRO România şi ALDE, dar şi Partidul Naţional Liberal au adoptat o retorică nominal liberală şi proeuropeană, menită să câştige simpatia, sau cel puţin încrederea partenerilor externi. În acelaşi timp, nu s-au sfiit să adopte poziţii social-conservatoare, dar şi antidemocratice, de fiecare dată când o astfel de abordare promitea să aducă nişte puncte electorale obţinute lejer – ba chiar au cultivat activ un astfel de electorat.

Dincolo de valori, partidele majore au cultivat însă şi politici care au generat o dezvoltare inechitabilă şi nesustenabilă. După trei decenii în care PSD, un partid ce se pretinde a fi social-democrat, a guvernat cu regularitate România, ţara noastră încă este la coada clasamentului la nivelul UE în ceea ce priveşte rata riscului de sărăcie: în 2018, 23.5% din Români erau într-o poziţie materială cel puţin precară, conform Eurostat. În acelaşi timp, cu toate că Partidul Naţional Liberal îşi defineşte doctrina ca promovând printre altele ,,respectul pentru diversitate”, acesta a susţinut în mod aproape unanim referendumul pentru redefinirea familiei. Este limpede ca ,,Jó napot” că nici declaraţiile cu tente naţionaliste şi antimaghiare din partea unor lideri PNL  de-a lungul ultimilor ani nu au ajutat prea mult în a promova partidul ca un apărător al gândirii liberale în societate.

Deşi poate părea că ascensiunea AUR provine din discursul său clar, simplu şi ideologizat, acest aspect cade pe plan secund în rândul factorilor care au contribuit la succesul său subit. Discursul AUR, fără îndoială persuasiv pentru unele segmente din populaţie şi bine adaptat pentru diseminarea prin reţelele de socializare, nu reprezintă decât un vehicul utilizat cu eficienţă. În primul rând însă, AUR are succes deoarece pentru o parte din populaţie, el dă glas frustrărilor lor şi promite să umple nişte goluri. Aceste goluri sunt problema-cheie, una care continuă să se amplifice, nu faptul că un actor politic oportunist a observat o vulnerabilitate şi a exploatat-o cu dibăcie. Concentrarea acum pe AUR, ca şi când acesta ar fi expresia unică şi exhaustivă a radicalizării politice, ocultează în continuare adevărata problemă: practicile marilor partide şi eşecul politicilor de dezvoltare.

AUR rămâne ultima dintre probleme

În principiu, aceasta este o problemă de excludere socială şi de lipsă de oportunităţi. Iar lipsa cronică de încredere în autorităţi şi în forţele politice moderate, sau în înseşi instituţiile democraţiei reprezentative, tot din incapacitatea prelungită a acestora de a crea bunăstare porneşte. Cu toate că situaţia României nu este singulară, ţara noastră se poziţionează excepţional de prost la acest capitol, în mod constant. În septembrie 2020, instituţii democratice esenţiale aveau scoruri de încredere dezastroase: doar 9,5% din români aveau încredere în parlament şi 13,7% în guvern. 

Într-un climat de încredere în instituţii, discursul conspiraţionist şi anti-sistem al AUR nu ar fi avut aceeaşi rezonanţă. Retorica naţionalistă şi iliberală este lipsită de vigoare dacă nu este pusă pe un schelet de neîncredere şi alienare a anumitor părţi din societate. Din păcate, evoluţia socio-economică inegală a ţării noastre a condus exact la asta. 

În perioada 2014-2019, PIB-ul României a crescut cu peste 40%, una dintre cele mai bune evoluţii din Uniunea Europeană. În ultimii ani, zone din ţară s-au dezvoltat în mod remarcabil, în anumite regiuni standardele de trai echivalându-le pe cele din vestul Europei. Conform Eurostat, în 2019 zona Bucureşti-Ilfov avea un PIB per capita (calculat la paritatea puterii de cumpărare) mai mare decât al unor oraşe precum Berlin sau Helsinki. Contrastele sunt însă enorme. România are cele mai mari discrepanţe de dezvoltare dintre regiuni din întreaga Uniune Europeană (cea mai dezvoltată regiune din ţara noastră este de 3,6 ori mai prosperă decât cea mai puţin dezvoltată). Toate celelalte macroregiuni ale ţării figurează în treimea de jos a clasamentului de dezvoltare din UE.

România are probleme majore şi în ceea ce priveşte mobilitatea socială. Potrivit indexului global de mobilitate socială calculat pentru 2020 de către World Economic Forum, România este cea de-a doua ţară din Uniunea Europeană unde este cel mai dificil să îţi îmbunătăţeşti poziţia materială şi socială dacă provii dintr-un mediu cu venituri reduse. Doar Grecia, cu o economie devastată de o criză ce s-a întins pe aproape 10 ani, se plasează sub ţara noastră la acest capitol.

Marginalizarea, un risc de securitate naţională

În urma unei analize a Institutului Naţional de Statistică, în 2016 judeţele cu cel mai mare procent al locuitorilor plecaţi pe termen lung în afara ţării raportat la locurile de muncă disponibile în plan local se aflau în Moldova. În Neamţ, numărul de oameni care au emigrat era aproape egal cu cel al locurilor de muncă existente în judeţ. Neîntâmplător, astfel de regiuni lipsite de perspective sunt în acelaşi timp zonele în care AUR a obţinut cele mai bune rezultate. Atâta timp cât evoluţiile socio-economice vor lăsa în urmă câştigători şi pierzători despărţiţi de o prăpastie atât de largă, condiţiile pentru succesul partidelor naţionaliste se vor perpetua. Iar cum rezultatele în plan economic şi politic sunt în mare măsură atribuite Uniunii Europene, curentul resentimentar la adresa Occidentului perceput că nu a „livrat” la înălţimea aşteptărilor va continua şi el să înflorească – amplificat de partidele încântate să aibă un ţap ispăşitor.

Această abandonare în subdezvoltare a unei mari părţi a populaţiei nu este doar profund injustă şi neviabilă economic, ci reprezintă şi o vulnerabilitate majoră a ţării noastre în faţa curentelor autoritare şi iliberale, deci şi un risc de deraiere structurală de la demersul de modernizare a ţării – risc pe care actori externi ar fi fericiţi să-l exploateze. Când se văd neglijaţi în mod sistematic de către actorii politici convenţionali şi instituţii, oamenii se îndreaptă către orice alte opţiuni care le promit o ieşire. AUR a comunicat eficient, a ştiut care îi aste audienţa-ţintă, a fost ajutat de contextul de nesiguranţă şi neîncredere amplificat de către pandemie şi a exploatat popularitatea bisericii în folos electoral şi a reuşit să adune o parte – cea mai vizibilă sau mai vocală – dintre nemulţumiţi. Mulţi alţii au rămas însă sub umbrela PSD, PNL şi a sateliţilor lor mai mici, unde servesc drept o potenţială masă de manevră mult mai numeroasă decât cele 500.000 de voturi ale AUR.