Cum explică Ion Iliescu faptul că România şi Republica Moldova nu s-au unit în august 1991

După ce Monica Macovei a declarat, la Adevărul Live, că Ion Iliescu s-a opus unirii dintre România şi Basarabia la începutul anilor 90, fostul şef al statului român îi dă replica: „Monica Macovei minte. August 1991 nu avea cum fi momentul unificării României cu Republica Moldova. Din foarte multe motive. De natură internă şi externă. Dar mai ales externă.“

Redăm în integralitate declaraţia fostului preşedinte Ion Iliescu.

 „Într-un interviu acordat jurnalului dumneavoastră, doamna Monica Macovei, printre altele potenţială candidată la Preşedinţia României, face următoarele afirmaţii, legate de Republica Moldova şi despre un presupus refuz al meu, la cererea preşedintelui Snegur de unificare: ” Sunt pentru unirea cu Republica Moldova, însă trebuie să o facem atunci când se poate. În '90, se putea. Şi mie îmi spun tot timpul colegii în Parlamentul European de ce nu ne-am unit atunci. A venit Snegur la Bucureşti, el voia unire. Aşteptam să vedem ce spune Iliescu, iar Iliescu a stat patru ore şi a spus nu. Snegur a plecat la Chişinău”.

 Afirmaţia este mincinoasă, şi iresponsabilă. Ea dovedeşte o crasă necunoaştere a evenimentelor care au dus la apariţia Republicii Moldova, ca stat independent, şi evoluţiile ulterioare ale relaţiilor dintre România şi Republica Moldova. Pentru cineva care doreşte să fie preşedinte al României această ignoranţă este nu doar condamnabilă, dar şi periculoasă.

  În 1987, pe fondul schimbărilor politice din URSS, în Republica Sovietică Socialistă Moldova(care era mai puţin decât Basarabia istorică) a început un proces de recuperare a identităţii naţionale, în special pe direcţia recunoaşterii limbii române ca limbă naţională şi revenirii la grafia latină. Niciunul dintre promotorii acestui curent nu a pus problema unirii cu România, aflată atunci la apogeul delirului totalitar ceauşist.

 După Revoluţie lucrurile au evoluat, a avut loc o deschidere către Chişinău. Dar trebuie să ţinem cont de nişte realităţi ale momentului, pe care acum se pare că le-am uitat. Dacă cineva a avut un cuvânt de spus în privinţa viitorului R. S. S. Moldoveneşti de la acea dată, acel cineva nu putea fi decât cetăţeanul moldovean. Noi nu puteam decide în locul lui. Nu la Bucureşti s-a decis viitorul Republicii Moldova, şi nici la Moscova. El a fost decis la Chişinău, de moldoveni. Ei au hotărât că vor să fie independenţi, în statul lor, sub conducerea unor lideri aleşi din rândul lor. Noi nu puteam  decât să aprobăm această decizie şi să facem astfel încât independenţa Republicii Moldova să fie efectivă şi recunoscută în plan internaţional, iar comunitatea internaţională să fie garantul ei.

Graniţele postbelice sunt rezultatul Tratatului de Pace  de la Paris, din 1947. Ele au fost reconfirmate de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Helsinki, ca şi la Conferinţa CSCE de la Paris, din noiembrie 1990 şi au fost acceptate de toate statele participante. Recunoaşterea Republicii Moldova a fost un act responsabil din partea României.  August 1991 nu avea cum fi momentul unificării României cu Republica Moldova. Din foarte multe motive. De natură internă şi externă. Dar mai ales externă.

Discuţii pe tema unificării, în cadru restrâns, au existat în ambele ţări, de genul „ce bine ar fi dacă ar fi”. Pe aşa ceva nu se poate construi nimic. Apoi, cum ar fi privit moldovenii din stânga Prutului refuzul României de a le recunoaşte independenţa? Pentru că reunificarea implica refuzul Bucureştiului de a recunoaşte existenţa Moldovei independente. Ar mai fi vrut ei re-unificarea, după un astfel de gest? Sigur, nu!

Atât noi, cât şi liderii moldoveni, am pornit atunci de la premiza existenţei celor două state româneşti şi de la exercitarea dreptului la autodeterminare, context în care se putea promova unificarea după modelul celor două state germane. Am evitat  orice încercare de a răstălmăci acţiunile noastre, de a fi prezentate ca o expresie a dorinţei de „anexare” a Basarabiei(sau a unei părţi a ei) şi de modificare a graniţelor postbelice, acţiune de ne-acceptat pentru comunitatea europeană, lucru pe care, de altfel, ni l-au şi semnalat liderii ei politici, pe căi oficiale.

În acest context este neconform adevărului să se vorbească despre „oportunitatea” unificării, care ar fi fost ignorată sau torpilată de cineva. Lucrurile nu pot fi tratate superficial. Nu toţi cei din Moldova se consideră români. Şi dintre cei care se consideră români, nu toţi doresc reunificarea. În primăvara anului 1990, premierul Mircea Druc declara despre unire, citez: ”în pofida convingerii că "suntem o singură naţiune, dar formăm două state", totuşi, trebuie mai întâi "să facem câteva sute de întreprinderi mixte şi să punem la cale câteva zeci de mii de căsătorii comune şi apoi să mai vorbim".

În iulie 1990 se publica la Chişinău un sondaj de opinie, relevant pentru starea de spirit a moldovenilor. La întrebarea "Ce atitudine aveţi faţă de afirmaţiile cu privire la unirea RSSM cu România?", 82,5% au declarat că nu susţin aşa ceva, 7,5% susţin unirea şi 9% au refuzat să răspundă. În continuarea chestionarului, 52% doreau o republică suverană în cadrul federaţiei înnoite a URSS, 42% vroiau o republică moldovenească independentă şi 5% o republică moldovenească în componenţa României. Şi atunci, unde a fost oportunitatea unirii, în 1990?
   

Reamintesc şi ceea ce spunea preşedintele Snegur într-un interviu publicat la Chişinău, în aceeaşi perioadă: "Noi n-aveam de gând să ne unim cu România. Lucrul acesta trebuie să-l ştie toţi. Prea multe presupuneri se fac în jurul acestei chestiuni”. Lucru confirmat apoi de victoria lui Vladimir Voronin, care a  făcut campanie tocmai pe ideea anti-unionismului. Dacă ar fi existat cu adevărat oportunitatea unirii, fără îndoială că ambele părţi ar fi profitat de ea. Restul este luptă politică şi istorie făcută cu „dacă”.

Ion Iliescu,
Fost Preşedinte al României