Faimoasa Orchestră Regală Concertgebouw, în Festivalul Enescu

Faimoasa Orchestră Regală Concertgebouw, în Festivalul Enescu

Orchestra Regală Concertgebouw

Dirijorul Cristian Măcelaru  a preluat, sâmbătă, conducerea Orchestrei Regale Concertgebouw din Amsterdam, în locul lui Mariss Janson, care a fost nevoit să îşi anuleze concertele. În program lucrări de Strauss şi Beethoven. Adevărul.ro transmite, sâmbătă, 21 septembrie, de la 19.30, acest concert de la Sala Palatului.

Ştiri pe aceeaşi temă

Text de  Mioara Bâscă

Povestea Ingeniosului Gentilom Don Quijote de la Mancha, cavalerul rătăcitor, a fost scrisă de Miguel de Cervantes în 1605. De atunci, păţaniile eroului, cu episoade dramatice, fantastice, uneori comice dar profund simbolice, au stimulat imaginaţia a numeroşi creatori. Probabil că niciun muzician nu a avut o înţelegere mai completă a metaforei Cavalerului tristei figuri ca germanul Richard Strauss (1864-1949).

Realismul împletit cu elemente fantastice a stimulat imaginaţia şi creativitatea lui Strauss şi a dus la alcătuirea unui scenariu propriu care stă la baza poemului simfonic Don Quijote, op 35, Variaţiuni fantastice pe o temă cu caracter cavaleresc (1897).

Poemul începe cu o Introducere ce pregăteşte apariţia Temei cu cele zece variaţiuni urmate de un Epilog. Fiecare secvenţă muzicală adaugă câte un episod pictural poveştii: după ce îşi pierde raţiunea, Don Quijote, însoţit de servitorul său Sancho Panza, pleacă şi are parte de o serie de aventuri – se luptă cu morile de vânt şi cu o turmă de oi, întâlneşte nişte pelerini ai Fecioarei, o vede pe Dulcineea – întruchiparea idealului său feminin –, are parte de călătorii fantastice, se confruntă cu doi magicieni şi cu Cavalerul Lunii Albe, revine la raţiune şi apoi moare.

Narator muzical fără pereche, Strauss a ales forma clasică a temei cu variaţiuni ca să dea muzicii o aromă arhaică. Cu o mână de maestru, a umplut acest tipar cu un limbaj armonic şi o orchestraţie deosebit de moderne. Orchestrei simfonice mari, el i-a adăugat doi solişti: un violoncel – personificarea lui Don Quijote şi o violă – vocea domoală a lui Sancho Panza.

Pentru o caracterizare optimă a personajelor, compozitorul le-a atribuit teme muzicale personalizate: trei, expuse de violoncelul solist, aparţin lui Don Quijote, două – lui Sancho Panza (una cântată la unison de clarinetul bas şi tuba tenor, a doua distribuită violei soliste), iar tema Dulcineei este intonată de oboi. Pe lângă descrierea poveştii, muzica reuşeşte să ilustreze schimbările psihologice din mintea personajelor prin deformarea caracterului original al temelor reprezentative.

Acest poem simfonic Don Quijote de Richard Strauss este considerat o capodoperă a invenţiei şi a naraţiunii muzicale.

Datorită atitudinii şi creaţiei sale, Ludwig van Beethoven (1770-1827) a reuşit să determine o nouă raportare a societăţii la compozitori, muzicieni şi artă în general. El a fost preocupat de capacitatea muzicii de a exprima tragicul, pateticul sau sublimul, de posibilitatea fixării în sunete a sentimentelor şi tipologiilor umane.

Chiar dacă iniţial a compus Simfonia a III-a în Mi bemol major, op. 55 (1803) cu gândul la Napolean căruia i-a dedicat acest opus, surprins fiind şi dezamăgit de proclamarea acestuia ca împărat, şterge numele lui Bonaparte de pe partitură şi dedică lucrarea Prinţului Franz Joseph von Lobkowitz. De abia după trei ani, la Viena, Simfonia va fi denumită Eroica.

Fin cunoscător al esenţei beethoveniene, Richard Wagner scria: „Mai întâi, specificarea eroic trebuie luată în sensul cel mai larg şi nu trebuie înţeleasă numai în legătură cu un erou militar. Înţelegând înainte de toate, prin erou, omul în întregul său, în complexitatea sa, căruia toate simţirile umane – ale dragostei, durerii şi forţei – îi sunt proprii în cea mai înaltă măsură, atunci înţelegem lucrul cel mai important...”    

Arhitectura amplă, impresionantă, a celor patru părţi ale Simfoniei Eroica stabileşte pentru prima dată forma monumentală a genului, cu o nouă desfăşurare dramatică. Beethoven depăşeşte aici vechile tiparele ale genului simfonic clasic şi deschide calea structurilor  romantice.

Simfonia Eroica este probabil unul dintre cele mai comentate opusuri beethoveniene din cauza noutăţilor pe care le aduce. Este mult mai lungă decât simfoniile de până atunci, iar dimensiunea sa remarcabilă şi atmosfera degajată sunt principalele trăsături care impun caracterul eroic. Contrar uzanţelor şi în ciuda dimensiunii părţii întâi, centrul de greutate al simfoniei este rezevat ultimei părţi. Neobişnuită este şi apariţia unui impunător şi meditativ Marş funebru în locul unei părţi lente, urmat de un Scherzo contrastant prin luminozitate, plin de veselie, ludic, cu numeroase semnale de vânătoare. Tema cu variaţiuni este forma aleasă pentru materializarea părţii finale, ce este simultan o sinteză a expunerilor anterioare şi o concluzie a întregii simfonii.

Virtuozitatea orchestrală necesară este dublată de o polifonie complexă care se regăseşte perfect integrată în materialul sonor, cu precădere în ultima parte. Forţa, flexibilitatea şi lirismul care se regăsesc în această lucrare determină fluxul muzical să se transforme într-o adevărată revoluţie simfonică.

 MARI ORCHESTRE ALE LUMII 

Sâmbătă 21 septembrie 2019   ora 19.30       

Sala Palatului 

ORCHESTRA REGALĂ CONCERTGEBOUW DIN AMSTERDAM

Dirijor: CRISTIAN MĂCELARU

Program:

Strauss – Poemul simfonic Don Quijote, op. 35

Solişti: KEN HAKII – violă

 TRULS MØRK – violoncel

Beethoven – Simfonia a III-a în Mi bemol major, op. 55, Eroica

 

                                                                               

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările