Johnson contra Johnson şi Brexitul

Acest articol urmăreşte paradoxul unui european care nu doar că întoarce spatele unei tradiţii familiale, dar vinde iluzii narcisiste unei ţări divizate şi lipsite de busola unor politici capabile să reaşeze Marea Britanie în marca responsabilităţii pe care toate naţiunile sunt datoare a şi le asuma pentru rezolvarea problemelor globale cu care omenirea continuă a se confrunta la începutul deceniului al treilea al secolului nostru.

Pentru orice observator al scenei politice britanice din ultimii ani nimic nu pare mai natural decât rolul lui Boris Johnson ca figură ilustrativă de pe aversul Brexitului. Secretar de stat pentru Afaceri Externe şi ale Commonwealth-ului (iulie 2016-iulie 2018), preşedinte al Partidului Conservator şi Prim-ministru al Regatului Unit din iulie 2019, politicianul britanic a cultivat un imaginar idealizat al ideii de suveranitate a ţării sale, văzută ca o soluţie miraculoasă pentru toate problemele pe care scepticii proiectului european le-au fluturat în ultimii ani. Într-o intervenţie menită să ridiculizeze pledoaria fostului preşedinte al Statelor Unite Barack Obama pentru rămânerea Regatului Unit în U.E., Johnson, pe atunci doar membru al Camerei Comunelor, a acuzat, în aprilie 2016, dublul standard, reafirmându-şi pledoaria pentru o concepţie de suveranitate privită mai degrabă în înţelesul acesteia de Zid Chinezesc.[i] Prin ea însăşi suveranitatea restabileşte capacitatea ţării de a-şi reafirma susţinerea şi ataşamentul faţă de „comerţul liber global”, controlul asupra frontierelor şi imigraţiei, definirea regulilor de „concurenţă şi subvenţionare, achiziţii şi protecţia datelor”[ii], reglementarea politicii externe şi de securitate, constituirea de porturi libere, după cum afirma Boris Johnson într-un discurs crucial din data de 31 ianuarie 2020:  „vom redescoperi muşchii pe care nu i-am folosit de zeci de ani”, promitea şeful guvernului Majestăţii Sale.[iii]

Premierul britanic găseşte convenabil să treacă sub tăcere aparenţa ţării sale la NATO, organizaţie care nu se rezumă la dimensiunea de securitate sau la cea militară, dar are o componentă politică extrem de pronunţată, ce pare destul de puţin compatibilă cu propria sa definiţie a suveranităţii. Afirmarea rolului Marii Britanii ca mare putere globală şi europeană trece, de asemenea, sub tăcerea faptul că britanicii, care în vremea reginei şi împărătesei Victoria reprezentau în anul 1900, împreună cu întregul imperiu, aproape un sfert din numărul total de locuitori ai Terrei (22,5%), constituie în prezent, sub domnia Elisabetei a II-a, un procent de numai 0,87% din întreaga populaţie a lumii, ceea ce se reflectă, într-o măsură considerabilă, şi în rolul pe care Regatul Unit îl va juca în politicile internaţionale de acum înainte. În egală măsură, legitimarea de către Downing Street 10 a concepţiilor suveraniste nu mai poate ţine sub obroc pretenţiile de independenţă ale Scoţiei, reafirmate recent, la cel mai înalt nivel, de către prim-ministrul scoţian şi preşedintă a Partidului Naţional Scoţian, Nicola Sturgeon.[iv] Totodată, chestiunea imigraţiei în Marea Britanie nu va fi aşa de uşor de gestionat de către Londra precum au lăsat să se înţeleagă euroscepticii britanici. Proveniţi în mare parte din foste colonii sau dominioane britanice şi vorbitori de engleză mai degrabă decât de germană, franceză, italiană sau spaniolă, imigranţii (majoritatea originari din Orientul Mijlociu şi Extremul Orient - Iran, Irak, Pakistan, Afganistan, India, Eritreea, Sudan, Vietnam[v]) vor continua să caute – şi adeseori să identifice – mijloace de a se stabili în metropola londoneză sau în marile oraşe britanice. În plus, piaţa muncii din Regatul Unit va continua să ofere locuri de muncă instalatorilor polonezi sau agricultorilor români, în vreme ce nevoia de specialişti în IT, robotică, cercetare avansată, medicină şi educaţie nu se va evapora peste noapte.

Privit doar prin prisma retoricii sale suveraniste, Boris Johnson ar putea trece drept un etalon al patriotismului britanic. Există însă şi un revers al medaliei, pe care figurează un alt Johnson, mult mai puţin frecventabil în clubul liderilor politici democratici responsabili care caută să promoveze politici bazate pe valori comune în ceea ce priveşte egalitatea şi drepturilor indivizilor şi ale naţiunilor[vi], dar şi diferit faţă de imaginea publică pe care încearcă să o proiecteze din poziţia de şef al guvernului. „Pentru orice cititor non-musulman al Coranului, islamofobia – frica de Islam – pare o reacţie firească şi, într-adevăr, exact ceea ce este menit să provoace acel text”, afirma parlamentarul conservator Boris Johnson în iulie 2005. Şi, continua acesta, „judecată pur şi simplu după scriptura sa – ca să nu spunem nimic despre ceea ce se propovăduieşte în moschei – este cea mai crunt sectantă dintre toate religiile prin lipsa de inimă faţă de necredincioşi.”[vii] Aproape un deceniu şi jumătate mai târziu concepţiile iluministe de superioritate şi ierarhizare a culturilor nu-l părăsiseră, aşa cum s-a dovedit în unele dintre luările sale de poziţie din anul 2018, în care compara femeile musulmane purtătoare de burqa cu nişte „cutii poştale” sau „spărgători de bănci”.[viii] Ajuns premier al Marii Britanii şi şef al torrilor, companionul de idei al lui Donald Trump şi Steve Bannon a simţit nevoia unor concesii tactice care au convins însă foarte puţini observatori[ix], denunţând chiar, într-unul dintre discursurile sale, islamofobia din rândul formaţiunii politice pe care o conduce.[x] Johnson a încercat, la fel de lipsit de inocenţă, să se distanţeze de unele dintre numeroasele sale afirmaţii rasiste din trecut, precum şi de elogierea necritică a meritelor imperiului britanic în Africa şi Asia, care au stârnit valuri de indignare (precum eticheta de „negrişori”- piccaninnies cu care i-a „gratulat” pe locuitorii Commonwealth-ului britanic[xi] sau catalogarea de „canibali” a populaţiei din Papua Noua Guinee).[xii] Retorica sa flamboaiantă a continuat însă să reverse un val de afirmaţii discriminatorii, aşa cum au fost cele îndreptate împotriva cetăţenilor europeni, blamaţi că „au tratat Regatul Unit ca pe propria lor ţară”[xiii], reamintindu-le acestora de comparaţiile pe care Johnson le-a făcut între politicile UE faţă de Regatul Unit şi cele expansioniste din trecut ale lui Napoleon sau Hitler.[xiv]

Reprezintă însă Boris Johnson prototipul „englezului verde”, cu rădăcini singulare în familii englezeşti cât vezi cu ochii, un nostalgic după rolul tradiţional al britanicului de forţă „civilizatoare” şi „dominatoare” a imperiului în care soarele nu apunea niciodată? O sumară privire asupra arborelui genealogic al premierului Brexitului vădeşte o realitate aflată într-un deplin contrast, prin tradiţiile sale familiale şi culturale, cu luările sale publice de cuvânt. Judecând după propriile standarde, Boris Johnson poate fi privit el însuşi ca parţial un imigrant, fiind născut în 1964 în New York City şi stabilindu-se definitiv în Marea Britanie la vârsta de cinci ani. Tatăl său, Stanley Patrick Johnson, care a declarat, de altfel, că de la 1 ianuarie 2021 va încerca să obţină cetăţenia franceză pentru a rămâne cetăţean al UE, a avut o carieră strâns legată de instituţiile europene, fiind şef al Biroului pentru Prevenirea Poluării în cadrul Comisiei Europene (1973-1979), membru conservator al Parlamentului European (1979-1984), după ce a candidat la primele alegeri europene desfăşurate pe baza votului universal, dar şi ambasador al Convenţiei privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice cu sediul la Bonn. Bunicul premierului britanic a purtat numele de botez Osman Wilfred Kemal, preluând ulterior numele de fată al mamei sale de Johnson, aşa cum îl regăsim în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când a fost pilot în cadrul Royal Air Force. Dacă nu ar fi existat acest episod, numele premierului Marii Britanii ar fi fost Boris Kemal. Osman era fiul natural al turcului musulman Ali Kemal Bey (născut Ali Riza), jurnalist şi politician otoman, căsătorit la Londra la 11 septembrie 1903 cu Winifred Brun, fiica provenită dintr-o familie mixtă anglo-elveţiană, pe care o cunoscuse la Lucerna, în Elveţia. Tot la Londra a văzut lumina zilei şi fiul său botezat Osman. La rândul său, Ali Kemal Bey îşi avea rădăcinile în familia lui Hacı Ahmet Rıza Effendi din satul Kalfat, provincia Çankırı, situat în apropiere de Ankara, unde premierul britanic este venerat la un turc blond, în vreme ce mama sa era o cercheză musulmană. Ali Kemal Bey a fost prima figură ministerială din familia paternă a premierului britanic, ajungând la poziţiile de ministru al educaţiei şi apoi de interne în ultimii ani de existenţă ai Imperiului Otoman, aşa cum vom vedea. Educat într-un mediu deschis către modernitate (şi poate chiar alteritate), în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice de la Mülkiye din Istanbul, unde va ajunge mai târziu şi profesor (în prezent, Universitatea din Ankara), Ali Kemal a locuit după absolvirea acesteia o vreme în Franţa, unde şi-a întărit convingerile liberale. S-a alăturat pentru scurt timp mişcării Junilor Turci, de care s-a îndepărtat însă din pricina înclinaţiei prea mari către naţionalism a principalelor figuri conducătoare ale acesteia.[xv] Aflat într-o permanentă pendulare între Istanbul, Cairo şi Londra, Ali Kemal s-a alăturat formaţiunii politice liberale Ahrar Fırkası, a devenit redactor-şef al celui mai influent ziar liberal denumit İkdam („Efortul”) şi ulterior, la finele Primului Război Mondial, pe care Imperiul Otoman l-a terminat „pe scut”, a ajuns secretar general al Partidului Libertăţii şi Antantei (Hürriyet ve İtilâf Fırkası), ministru al educaţiei şi apoi de interne în guvernele conduse de Damat Ferit Paşa. În vreme ce Mustafa Kemal Paşa (cunoscut mai târziu drept Atatürk) susţinea constituirea unei Republici Turce suverane, Ali Kemal Bey, care devenise un lider de opinie al grupului constituit în jurul publicaţiei Peyamı Sabah („Ştirile de dimineaţă”), a pledat pentru semnarea Tratatului de la Sèvres (10 august 1920) şi s-a alăturat Societăţii Anglofile care promova instituirea protectoratului britanic asupra statului otoman, devenind astfel un adversar politic al viitorului preşedinte turc. Mai mult, în articolele sale de presă a luat apărarea armenilor, victime ale genocidului organizat de otomani, fiind astfel perceput cu atât mai mult ca un adversar al naţionalismului turc. Politicile sanguinare turceşti din această perioadă nu permiteau însă asemenea gesturi de frondă, ceea ce a condus la arestarea lui Ali Kemal Bey şi la linşarea acestuia la İzmit, la 6 noiembrie 1922, din ordinele unuia dintre cei mai radicali naţionalişti din armata turcă, Sakallı Nureddin Paşa. Între timp, Winifred Brun se stinsese prematur din viaţă, politicianul turc recăsătorindu-se în anul 1914 cu Sabiha Hanım, fiica lui Zeki Paşa, superintendent al Arsenalului Imperial. Împreună cu aceasta a avut un fiu, Zeki Kuneralp, care a înregistrat o lungă carieră diplomatică în serviciul diplomatic al Turciei, fiind acreditat la Bucureşti, Praga, Paris, NATO.  A ajuns ambasador în două ţări de care era strâns legat prin rădăcinile familiale, Elveţia (unde crescuse în exil din cauza statutului de persona non grata a tatălui său) între 1960 şi 1964  şi Marea Britanie, în două perioade, între 1964-1966 şi 1969-1972. Paradoxal, în 1978, în vreme ce se afla în calitate de ambasador la Madrid, Ambasada Turciei a fost victima unui atac organizat de naţionalişti extremişti armeni, soţia şi cumnatul său pierzându-şi viaţa. Cei doi unchi de tată de gradul al doilea ai premierului Boris Johnson, Sinan şi Selim Kuneralp, au continua tradiţia familiei, cel dintâi practicând jurnalismul, iar cel din urmă, născut la Praga, diplomaţia. Dintr-o scurtă autobiografie a lui Selim Kuneralp aflăm că acesta a fost ambasador al Turciei în Coreea de Sud şi Suedia, director general pentru planificarea politicilor şi director general pentru UE, secretar general adjunct al Cartei Internaţionale a Energiei, şef al delegaţiei permanente a Turciei la Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) şi şef al delegaţiei permanente a Turciei la Uniunea Europeană.[xvi]

Rădăcinile otomane ale premierului britanic nu reprezintă singurul argument care-l arată pe Boris Johnson ca pe un adevărat descendent al „fabricii” genealogice europene. Bunica sa de mamă era descendentă a familiei bavareze Pfeffel, cu înrudiri în întreaga Europă, inclusiv în familii regale engleze şi germane (prin regele George al II-lea al Marii Britanii şi Frederic I de Württemberg), şi a familiei burgheze franceze Arnous-Rivière. Prin mama sa, pictoriţa Charlotte Offlow Fawcett, fiica lui Sir James Edmund Sandford Fawcett, preşedinte al Comisiei Europene pentru Drepturile Omului (1972-1981), şi nepoată a lui  Elias Avery Lowe, profesor de paleografie la Oxford şi la Princeton, emigrant evreu lituanian, ne regăsim din nou în faţa oglinzii diversităţii din care s-a coagulat continentul european.[xvii] Boris Johnson nu este străin de această moştenire familială, după cum o arată o filmare care-l arată foarte interesat de arborele său genealogic.[xviii]

Desigur că politicianul Boris Johnson, educat în atmosfera multiculturală a Colegiului Balliol din Oxford, provenit dintr-o familie care reuneşte, în istoria sa recentă, cele trei mari religii monoteiste (creştinismul, islamismul şi iudaismul) şi cu legături de sânge cu cele mai multe dintre naţiunile europene, descendent a cel puţin doi emigranţi de dată recentă, se bucură de liberul arbitru şi nu poate fi acuzat pentru opţiunea sa intelectuală de a nu ţine cont în viaţa politică de acest bogat patrimoniu cultural şi religios moştenit de la familia sa şi alegerea căii facile a populismului. Cu toate acestea, nu putem să nu observăm paradoxul unui european care nu doar că întoarce spatele acestei tradiţii, dar vinde iluzii narcisiste unei ţări divizate şi lipsite de busola unor politici capabile să reaşeze Marea Britanie în marca responsabilităţii pe care toate naţiunile sunt datoare a şi le asuma pentru rezolvarea problemelor globale cu care omenirea continuă a se confrunta la începutul deceniului al treilea al secolului nostru.  

[i] https://www.bbc.com/news/av/uk-politics-eu-referendum-36060204 (accesat la 30.12.2020).

[ii] „PM speech in Greenwich: 3 February 2020”, https://www.gov.uk/government/speeches/pm-speech-in-greenwich-3-february-2020 (accesat la 30.12.2020).

[iii] „PM address to the nation: 31 January 2020”, https://www.gov.uk/government/speeches/pm-address-to-the-nation-31-january-2020 (accesat la 30.12.2020).

[iv] https://www.npr.org/2020/12/15/946242592/support-for-scottish-independence-is-growing-partly-due-to-u-k-s-covid-19-respon?t=1609358517418 (accesat la 30.12.2020).

[v] https://migrationobservatory.ox.ac.uk/resources/briefings/migration-to-the-uk-asylum/ (accesat la 30.12.2020).

[vi] Remarcabile sunt eforturile Papei Francisc care în constant a denunţat această concepţie a suveranţii privită ca o „cultură a zidurilor”, a se vedea discursul Suveranului Pontif de la Colegiul „Sfântul Carol” din Milano, amintit în scrisoarea enciclică „Fratelli tutti”, pentru ediţia românească Ed. Presa Bună, Iaşi, 2020, p. 16.

[vii] https://www.spectator.co.uk/article/just-don-t-call-it-war (accesat la 30.12.2020).

[viii] https://www.businessinsider.com/boris-johnson-record-sexist-homophobic-and-racist-comments-bumboys-piccaninnies-2019-6 (accesat la 30.12.2020).

[ix] https://www.theguardian.com/commentisfree/2020/jan/05/boris-johnson-islamophobia-sinister-level-muslims (accesat la 30.12.2020).

[x] https://www.bbc.com/news/av/uk-politics-50575839 (accesat la 30.12.2020).

[xi] https://www.telegraph.co.uk/politics/0/blairs-good-running-congo-let-stay/ (accesat la 30.12.2020).

[xii] https://www.telegraph.co.uk/news/1528393/Boris-in-hot-water-over-cannibalism-in-Papua.html (accesat la 30.12.2020).

[xiii] https://www.theguardian.com/world/2019/dec/09/campaigners-attack-boris-johnson-for-eu-nationals-remarks (accesat la 30.12.2020).

[xiv] https://theconversation.com/is-boris-johnson-britains-new-prime-minister-anti-immigrant-a-homophobe-a-bigot-or-just-politically-expedient-120868 (accesat la 30.12.2020).

[xv] Erhan Afyoncu, If Ali Kemal had money, Boris would have been a Turkish citizen now, https://www.dailysabah.com/feature/2020/01/08/if-ali-kemal-had-money-boris-would-have-been-a-turkish-citizen-now (accesat la 30.12.2020).

[xvi] https://kreab.com/management/selim-kuneralp/ (accesat la 30.12.2020).

[xvii] https://www.findmypast.co.uk/blog/discoveries/boris-johnson-family (accesat la 30.12.2020).

[xviii] https://www.youtube.com/watch?v=1rJ2fHblikE&feature=emb_logo (accesat la 30.12.2020).