Discuţiile din social-media despre alegerile din aceste zile pentru poziţia de rector al Universităţii din Bucureşti au trimis la tot felul de piese din puzzle-ul biografiilor profesionale şi personale ale candidaţilor ajunşi în turul al II-lea. Nu pot să nu observ cât de îndepărtate au fost aceste discuţii de necesara argumentare critică şi reflexivă cu privire la planurile manageriale ale celor doi candidaţi, la competenţele şi rezultatele lor profesionale, şi cât de contaminate de contingenţele unor grupuri politice de opinii şi interese.  Ca să nu mai vorbim de numeroasele fake news şi alte tehnici manipulative utilizate cu scopul de a discredita candidatul nedorit şi a elogia candidatul favorit. Înainte de vă face cunoscut punctul meu de vedere cu privire la aceste discuţii, aş dori să vă amintesc ce înseamnă în plan european alegerea rectorului unei universităţi. Dacă privim spre Europa, poate ceea ce intrigă cel mai mult în privinţa acestui subiect este caracterul formal al implicării şi confirmării punctelor de autoritate şi de autonomie organizaţională în procesul electiv, care variază, de la o societate la alta, prin criterii restrictive sau permisive.

În Cehia, rectorul este nominalizat de Senatul universităţii şi numit de Preşedintele Republicii Cehe. În Belgia, autonomia instituţională se manifestă numai în legătură cu criteriile investite în configurarea profilului rectorului, care este numit în urma unui proces de evaluare la care contribuie Consiliul Director şi Senatul universităţii. În Germania de Nord universităţile au deplină autonomie în alegerea rectorului, în vreme ce în regiuni ca Brandenburg, după alegerea rectorului se aşteaptă confirmarea numirii prin ordin de Ministru. În Grecia, corpul electoral este format din personal administrativ, profesoral şi studenţi – nu degeaba aici e leagănul democraţiei! În Ungaria, Senatul votează şi emite o recomandare pentru ocuparea poziţiei de rector de către candidatul declarat câştigător, dar numirea finală depinde de ministrul educaţiei care nu este obligat să ţină seama de preferinţele Senatului. În Suedia, criteriile de selecţie, numire şi demitere sunt stabilite prin lege de un comitet executiv al universităţii, ministrul educaţiei validează formal rezultatele alegerilor desfăşurate la nivelul universităţilor, iar în comitetele executive de conducere a universităţilor guvernul poate delega reprezentanţi pentru a eficientiza şi sprijini managementul universităţilor[1]

La limită, toate aceste cazuri concrete exemplifică un nivel de politizare mai accentuat sau mai relaxat. Dacă marea ameninţare pare imixtiunea factorilor externi, guvernamentali, în procesul de alegere a rectorilor, trebuie spus că istoria cea mai recentă de la noi ne arată că cea mai mare ameninţare pentru sănătatea unei instituţii academice se dovedeşte mai degrabă războiul civil dintre electorii care nu mai disting între campania de lobby pentru candidatul favorit şi campania de public shaming sau harassment faţă de candidatul considerat indezirabil. Aşa începe cea mai ingrată luptă: aceea a universităţii împotriva ei înseşi. Conflictul începe prin diviziunea grupurilor de profesori care uită mijloacele dialogului critic, reflexiv, cuprinşi de febra patosului discursiv pe care reţelele de social-media le capitalizează în reacţii de „love” şi „hate”.

Mi se pare scandalos că în loc să gestionăm democratic oportunitatea de a vota pentru candidatul favorit, punând în discuţie principiile şi criteriile obiective care ar trebui investite de comunitatea noastră academică pentru a alege un manager, un bun guvernator, un reprezentant al instituţiei noastre, am ajuns să reducem cursa din turul II pentru alegerea rectorului Universităţii din Bucureşti la un calcul febril, nu raţional, de distingere a unor profesori pentru care speculăm trecutul lor politic, asta dacă a existat vreunul (depinde pe cine întrebi şi despre cine întrebi).

Orice pretenţie a bunului simţ şi a moralităţii a încetat în clipa în care, în loc să analizăm biografia profesională a două cadre didactice care pretind că pot aduce cel mai bun destin instituţional Universităţii din Bucureşti, cineva a aruncat în media pastila că universitarii au de ales între omul lui Băsescu şi omul lui Voiculescu, plecând de la informaţia corectă în plan empiric că unul dintre candidaţi, şi anume dl. prof. Marian Preda, este fostul Preşedinte al Fundaţiei Mişcarea Populară, care a pus bazele Partidului Mişcarea Populară al lui Traian Băsescu, iar celălalt candidat, şi anume dl. prof. Laurenţiu Vlad, este fostul Secretar Ştiinţific şi Director Executiv, pe durata de un an, al Institutului de Studii Conservatoare fondat de Dan Voiculescu. Trebuie spus că deşi simpatizanţii primului candidat au folosit recurent eticheta „om al lui Voiculescu”, simpatizanţii celui de-al doilea candidat nu au folosit niciodată eticheta „om al lui Băsescu”. Tipul acesta de referinţă aparţine unor publicaţii online[2]. Pentru cine caută scandal cu lumânarea, oamenii au de ales între candidaţi pe care parcursul lor profesional extrauniversitar i-a dus în proximitatea unor doi foşti puşcăriabili: Elena Udrea şi Dan Voiculescu, mai înainte ca aceştia să fie condamnaţi. Prin tipul acesta de discurs politizarea alegerilor pentru funcţia de Rector al Universităţii din Bucureşti se produce în manieră radicală. Noi politizăm dinăuntru! Şi ruşine să le fie celor care au ales să politizeze în loc să dezbată, care au ales culori politice pentru destinul universităţii lor în locul culoarelor morale. Nu ne alegem Preşedintele ţării, nu ne alegem Primarul, nu ne alegem un Europarlamentar. Şi nici nu ne pregătim pentru venirea vreunui Mesia. Ne alegem un Rector.

Cred că puterea unui candidat stă în capacitatea lui de a produce argumente pentru a identifica problemele comunităţii noastre academice şi de a oferi soluţii concrete, în intervale precise de timp, pentru asemenea probleme. Mai ştiu un lucru: că înainte de turul I, când se cunoştea foarte clar care sunt candidaţii înscrişi în cursa pentru Rectorat, nimeni nu a publicat niciun material denigrator. Dacă era atât de scandaloasă candidatura domnului prorector Vlad pentru toţi cei care au împânzit Facebook-ul zilele acestea de mesaje suprarealiste privind „trimiterea acestui Liviu Dragnea al Universităţii din Bucureşti acolo unde îi este locul, alături de tovarăşii lui”, după cum scria deunăzi domnul profesor Cătălin Avramescu, fost ambasador în Finlanda şi Estonia, cu o siglă de PMP la profilul contului său, atunci reacţiile trebuiau să apară din prima clipă. Aşa se face lobby la universităţile din Finlanda pentru candidatul favorit? Reacţiile agresive apar însă acum, între turul I şi turul al II-lea. Apar pentru că, psihologic, moral şi normativ, asta spune ceva despre felul în care turul al II-lea reprezintă o miză politică mai mult pentru electori, am început să cred, decât pentru candidaţi.

Am mai scris, în urmă cu câteva luni, despre felul în care tribuna de politician şi catedra de profesor s-au amestecat pentru cei mai mulţi dintre reprezentanţii comunităţilor academice româneşti. Cred că cel mai important este să alegem un rector care să nu poată fi tras de mânecă de nimeni, niciodată, în baza niciunei relaţii personale, al niciunul telefon amical, al niciunei datorii umane sau profesionale, pentru ce trebuie şi ce nu trebuie să facă în universitate. Un rector care să nu facă parte din niciun grup, şi care să nu poată fi interpelat de nimeni, niciodată, prin datorii care i-au slăbit libertatea. Un rector care, dat fiind faptul că şi-a dus viaţa ca un intelectual al cărui prestigiu academic a crescut organic, onest, solid, nu poate fi asociat niciunui grup de elitişti politici, dar care poate fi lesne recunoscut ca exponent al unei elite culturale. Un om puternic, într-o lume în care există suficienţi nesocotiţi care îşi permit aroganţa de a crede că trăiesc în poveştile Contelui de Monte Cristo şi că pot pune mâna pe un telefon la capătul căruia să ceară ca oamenii lor să intre în universităţi, iar dacă asta nu se întâmplă, să fabrice de îndată articole mai mult sau mai puţin îndrăcite, numindu-i pe cei care nu sunt ai lor „impostori”. Şi dacă nu aveţi memoria scurtă, ştiţi toţi la ce mă refer.

Acestea sunt marile provocări interne, locale, de Dâmboviţa, cum zicea cineva odată, care vin cu ispitele şi neajunsurile lor, la care se adaugă marile provocări europene: dintre care două primează, şi anume internaţionalizarea educaţiei şi a cercetării, respective atragerea de fonduri pentru cercetare.

Eu cred că o campanie de lobby se duce curat nu prin derularea lumilor posibile în planul „universităţii de Bărăgan”, cum scria deunăzi domnul profesor Ţurcanu. Mie formula îmi aduce aminte însă de altceva: de celebrele deportări în Bărăgan din jurul anilor 1950. Pare că ne-am transformat toţi în rezistenţi şi dizidenţi, care mai de care colonizaţi sau nu politic. Dar pentru că a venit vorba, într-o lume în care profesorul Laurenţiu Vlad e acuzat de PSDizarea viitoare a universităţii (într-o logică de fier a futurologiei, a faptelor neîntâmplate încă şi a asocierilor fără temei) puţini ştiu că domnia sa a fost unul dintre studenţii arestaţi în ziua de 21 decembrie 1989 şi închis la Jilava şi eliberat după căderea lui Ceauşescu. Asta pentru că, tânăr fiind, credea într-o lume curată, în care „Noi suntem poporul!” De ce nu scrieţi şi asta când rupeţi lumea între Băsescu şi Voiculescu, când mai înainte de ei au fost cei cărora le datorăm libertatea din care astăzi scriem, uneori mizer şi inuman, unii despre alţii?

La paginile 319-320 din volumul lui Ion Bucur, Cartea Represiunii, 1989, ediţia revizuită şi adăugită, Editura IRRD, Bucureşti, 2014, găsiţi mărturia lui Laurenţiu Vlad, din care redau un singur fragment:

„Am stat circa patru ore (deci până în jurul orei 18.00-18.30) în cabinetul unui căpitan de miliţie, suportând pumnii şi întrebările retorice ale securiştilor („Ce, mă, vrei să fie ca în Polonia, să-ţi dai tot salariul pe o pâine?”, „Tu nu îţi dai seama că-n capitalism, unde vreţi voi, tacto nu te-ar fi putut ţine în facultate?”, „Tovarăşu` Ceauşescu te ţine pă mâncare şi pă carte şi tu vrei libertate?”)

Sunt 30 de ani de la căderea comunismului şi tot atâţia ani de la mărturia lui Laurenţiu Vlad, care a fost spusă ceva mai târziu, în timpuri în care era un profesor cu o carieră normală, fără responsabilităţi sau ambiţii manageriale. Sunt 30 de ani de când cei care au trăit sub comunism s-au eliberat de el şi ar fi trebuit să le ofere o lecţie celor ca mine, care n-au trăit decadele întunecate ale totalitarismului, arătând că au înţeles ceva după atâta monopol al minciunii, urii şi propagandei. Din nefericire, însă, eu văd că tocmai cei care au prins ceauşismul în splendoarea lui s-au întors la bătălia –ismelor mascate în fakenews, despărţind coridoarele universităţilor între băsisme şi PSDisme, între PMPisme şi conservatorisme. Atât au înţeles după 30 de ani?

Citesc ultimele materiale publicate în presă, pe bloguri, prin prisma scrisorilor deschise şi pricep un lucru: că în Aula Magna a universităţii, în timpul dezbaterii de dinaintea turului I, acolo unde toţi răsculaţii puteau veni să îşi articuleze coerent şi decent întrebările pentru candidaţi şi obiecţiile faţă de măsurile sau acţiunile din trecutul lor, acolo unde puteam constitui o agora, o piaţă a ideilor, o comunitate a dialogului, o societate academică sub însemnele democraţiei, am fost o mână de oameni; dar în blogosfere, acolo unde suntem toţi curajoşii şi toţi anonimii, toţi politicii şi apoliticii, unde întrebăm şi răspundem secvenţial, oamenii răbufnesc. De ce nu ne mai putem privi faţă către faţă spunându-ne aceste lucruri? Nu mai putem, ca universitari, să discutăm între noi, critic şi argumentat? Trebuie să exilăm orice conflict în spaţiul public aşteptând să fie exorcizat de grupurile de expertiză ale celor care scriu cu sigla unui partid agăţată de poza de profil despre neutralitatea universităţilor în plan politic? E foarte bine că se scrie, e foarte bine că se publică, e complet absurd că asemenea fapte nu sunt precedate niciodată de dialogul asumat, onest, transparent, al oamenilor care schimbă priviri şi idei în acelaşi timp.

Dacă ar fi să păstrez tradiţia textelor de ieri şi azi despre alegerile din UB, ar trebui să vă spun cu cine votez. Nu fac asta, altminteri de ce mai avem un vot secret, doar de dragul unei metodologii care să fie aplicată tot atât de „neutru” ca atacurile la persoană? Elegant şi ideal era ca toţi cei care au simţit nevoia să scrie în presă despre cei doi candidaţi să o fi făcut exprimând acordurile şi dezacordurile cu măsurile din planurile manageriale ale celor doi candidaţi. Sunt planuri diferite, într-un limbaj şi într-un context valoric tot atât de diferite. Sunt uşor de recunoscut. Oamenii se recunosc după ideile lor. Nu e nevoie să spui #votezVlad sau #votezPreda, poţi spune votez „pentru responsabilitate socială” sau „pentru demnitate şi performanţă”, votez animat de sloganul „universitatea noastră” sau „virtute et sapientia”. Aşa, unii au ales să spună, #votezpentruBăsescu sau #votezpentruVoiculescu, când numele astea nici nu au ce să caute dincolo de poarta universităţii.

Aceasta nu este o discuţie despre politics vs. policy, cu hotare destul de intime şi fragile între ele, ci despre fairness, valoare care a dispărut în ziua în care, pentru unii, dragostea de partid şi natura de zoon politikon au făcut ca iubirea de înţelepciune şi amorul pentru alma mater să pălească.

Şi măcar dacă cei care s-au poziţionat în povestea asta nu într-o tensiune a principiilor, ci într-o biblică despărţire a apelor, îşi vor păstra malurile până la capăt şi vor curge în aceeaşi albie. Teamă îmi e că indiferent de cine câştigă, vor fi unii care vor trece pe malul celălalt şi vor uita şi de hashtag-ul de săptămâna asta, şi de like-urile şi love-urile de pe Facebook, lipite de postările unuia sau altuia. Chiar şi dintre aceştia din urmă, mulţi se vor scutura de ele şi vor susţine, de fapt, că a fost o neînţelegere. Altceva era în sufletul lor! În concluzie, în aceste zile, s-a vorbit mai mult despre candidaţi şi nu despre candidaturi, despre strămoşii, vecinii şi proximii lor, nu despre ideile, studiile, publicaţiile sau rezultatele lor profesionale. Pentru unii, contează cine e şeful. Pentru alţii, contează ce poate să facă un şef. Şef, nu manager, căci acesta e nivelul discuţiei dacă o laşi să se deplaseze către spectrul politic.



[1]

http://www.fdsz.hu/sites/default/files/MRK%20Eu-Comparison.pdf, ultima data accesat în data de 8 decembrie 2019, ora 18:46.