Tudor Chirilă: „Tata deschidea uşa camerei şi, dacă mă vedea citind, o închidea liniştit“

Tudor Chirilă: „Tata deschidea 
uşa camerei şi, dacă mă vedea citind, o închidea liniştit“

Tudor Chirilă spune că şi-a scos cercelul din ureche pentru că a devenit adeptul „unui soi de minimalism“     FOTO Arhivă personală

Tudor Chirilă vorbeşte despre perioada copilăriei şi îşi aminteşte cum, mai târziu, regretatul jurnalist Ioan Chirilă le spunea colegilor săi de la ProSport: „Fiu-meu cu nişte băieţi face o muzică extraordinară!“

Ştiri pe aceeaşi temă

Într-o pereche de jeanşi negri şi cizme, Tudor Chirilă se-ndreaptă spre uşă când aude sunetul soneriei: „Next on Dallas“. Râde fermecător. Saltă din călcâie ca un copil. De fapt, abia s-a întors dintr-un turneu în ţară, unde şi-a lansat cartea „Exerciţii de echilibru“ (Editura Polirom), care reuneşte postările sale de pe blog. A fost la Timişoara să dea autografe, dar şi la un centru de hemofilici, pentru un eveniment caritabil. E ziua în care acordă interviuri, două deja s-au încheiat şi urmează al treilea. E frânt, însă gândul că vorbeşte cu oamenii, că face ce-i place, îl umple din nou de energie. „De fiecare dată când simt că nu mai pot, mă gândesc că sunt atâţia oameni care se duc în fiecare zi la muncă şi stau opt ore la un serviciu care nu le place“. 

Spuneai într-un interviu: „M-am dus în vacanţă la Singapore şi am sfârşit prin a sta cinci ore într-o librărie“. Acum, cartea ta e în librării.

E o bucurie fiindcă textele erau atipice pentru ceea ce se numeşte un blog de succes. Mereu am să aleg să nu scriu despre mondenităţile momentului şi nici să mă iau de persoane publice ca să-mi crească traficul. Sunt texte scrise pe fugă, în avion, în tren, în parcare înainte să urc în casă; la stopuri; în sala de aşteptare de la medic; pe unde m-au prins ideile. Am scris şi în timpul celor dragi – ăsta e, poate, singurul lucru pe care l-aş schimba. Deşi, cei dragi ar trebui să te înţeleagă; dar cât să te înţeleagă? 

Printre postări e şi una impresionantă în care povesteşti despre cum ţi-ai pierdut vocea. N-a fost greu să te expui?

Nu, chiar am simţit nevoia să scriu textul dintr-o suflare după ce m-am făcut bine, cu ajutorul doamnei Gabriela Duţescu, un terapeut vocal care repară multe voci în România şi un om foate special. A fost dureros fiindcă unii oameni râdeau că nu pot să vorbesc. Le făceam semn că am ceva la gât şi izbucneau: „Ai răguşit? Ha, ha, ha!“. Dar nu-i condamn, nu aveau cum să înţeleagă. Au fost 12 zile de recuperare. Zile în care, nefiind diabetic, a trebuit să fac insulină ca să topesc nodulii de pe corzile vocale. Îmi amintesc că plecam cu maşina de la spital – n-am vrut să mă internez – şi stăteam cu borcanul de gem deschis lângă mine şi cu pâine pusă pe un plastic ca, dacă îmi scade glicemia în trafic, să mănânc repede.

În perioada recuperării, ai învăţat ceva despre linişte?

Nu prea înveţi despre linişte în nelinişte. În interior, eram neliniştit. Câteodată, avem senzaţia că suntem centrul Pământului, că sunt oameni care depind de noi. Ei, bine: nu. Uităm să ne mai şi oprim. E un vers în ultima melodie de pe „Fericire în rate“:  „Viaţa este viteză, nu mai poţi să te-opreşti,/Te strivesc cei din urmă dacă încetineşti“. Alergăm. Dar în spatele nostru mai sunt mii de oameni şi, dacă am căzut, ne-au călcat în picioare. Cam asta e imaginea vieţii noastre.

Se întâmplă ca bucuria de pe scenă să fie mai mare decât cea din viaţă, povesteai. Există şi una a scrisului?

Pentru mine, scrisul e o formă de muzică. Cuvintele trebuie să se rostogolească, iar o prepoziţie poate să încurce un ritm întreg. E în carte un text, „Alergătorul. Exerciţiu“ care are exact ritmul ăla de cursă. Când îl citeam, îmi spuneam: e b-i-n-e, e b-i-n-e, abia respir. Bucuria vine când citeşti şi vezi că în ritmul cuvintelor se regăseşte ceea ce ai vrut să spui.

Care e un pasaj dintr-un autor pe care l-ai spune şi acum cu ochii închişi?

Shakespeare. Prospero, în „Furtuna“: „Noi suntem din plămada din care sunt făcute visele. Şi scurta noastră viaţă o întregeşte-un somn“. Nu sunt bun la memorat versuri, însă n-o să uit niciodată momentul în care actriţa Gina Patrichi, care era foarte bolnavă, a fost premiată la o gală UNITER pentru întreaga activitate – acel gen de premiu la care oamenii care îl primesc se întreabă dacă sunt bolnavi, sau dacă unii consideră că mai au puţin şi mor – şi în discursul ei, a spus asta.

Într-un interviu cu Eugenia Vodă spuneai că o să-ţi păstrezi cercelul în ureche până la 83 de ani, să fii un bătrânel simpatic cu cercel.

(Se lasă pe spate, priveşte în sus şi-şi ridică mâinile deasupra capului cât să nu i se mai vadă chipul.) 

L-am scos. Dar îmi mai dau gaură din când în când, o ţin, cu acul. Mi-am făcut gaură singur, ştii? Mi se părea că durerea pe care mi-o provoc singur e mai uşor de suportat decât cea pe care mi-o provoacă alţii.

Mă gândeam că lipsa lui marchează şi o perioadă de maturizare.

Cercelul te duce direct într-o zonă, te obligă, inclusiv vestimentar. Am început să fiu adeptul unui soi de minimalism.

Ce momente te-au maturizat?

La naiba, am 38 de ani, trebuia să mă maturizez odată! (Râde) Cred că despărţirea de „Vama Veche“. Responsabilizarea care a urmat faţă de „Vama“. M-am maturizat şi în timpul blogului, în timpul acestor exerciţii de căutare. Şi m-au maturizat şi şedinţele de terapie. Am mers aproape trei ani la psiholog. E un loc unde, câteodată, afli lucruri care nu-ţi convin, însă n-ai la cine să urli. Singurul la care poţi să ţipi eşti tot tu. Înţelegi că sunt nişte înlănţuiri în trecut pe care nu le poţi desface. Şi-atunci, ori ne înţelegem noi cu noi, ori rămânem într-un permanent conflict cu cei din jur. Momentul când am ales să merg la psiholog a fost unul bun şi îi mulţumesc persoanei care m-a determinat s-o fac. (Zâmbeşte şi prinde între degete banii şi foile unei agende de pe masă). Ai vrea să afli cine e, ştiu. O persoană foarte importantă din viaţa mea la momentul ăla.

Victor Rebengiuc interpretează rolul principal din clipul „Copilul care aleargă către mare“  Foto: Eduard Enea

Ai lucrat şi la un scenariu pentru care cauţi un producător şi un regizor. E foarte frumos clipul regizat de tine pentru piesa „Copilul care aleargă către mare“, cu Victor Rebengiuc. 

Din păcate, are doar 400.000 de vizualizări. Piesa a fost difuzată doar de câteva radiouri pe motiv că nu e destul de comercială. What the fuck? De ce e discrepanţa asta între ce credem noi, cei de la „Vama“, şi ceilalţi? Mă întreb dacă făceam acum „Nu am chef azi“, să apară în 2012 cu aceeaşi orchestraţie, cu pian, bas şi tobe, ar fi fost difuzată? Radiourile îţi vor spune: Cum vrei să difuzăm „Vama“ dacă noi nu difuzăm „Kings of Leon“ sau „Coldplay“? Şi-ţi închid gura. Nu ştiu de ce noi redefinim comercialul în jos. Totul este beat. Beat, beat. Muzică globalizată. Există bucăţi de piese, ritmuri prefabricate. Sunt ca o pizza de-a gata pe care o iei şi o pui în cuptor şi ai făcut o masă pentru prieteni. N-are gust şi o poate face şi vecinul de la etajul doi, dar ce contează?

Ai încredere că lucrurile se vor schimba?

Problema e mai degrabă dacă sunt singurul care crede că lumea se strică din punct de vedere muzical. Dacă e doar părerea mea, înseamnă că pur şi simplu sunt vetust.  

Ce te-a impresionat cel mai tare la domnul Rebengiuc?

În pauzele de lucru, momentele când era conectat la Facebook. Victor Rebengiuc e foarte prezent pe Facebook şi asta mi s-a părut un exemplu de tinereţe. Chiar se uita la un gadget şi se gândea dacă ar trebui să-şi schimbe telefonul pentru că cel pe care-l avea nu naviga foarte bine şi nici n-avea cel mai bun client de mail. Asta înseamnă să fii tânăr! Să fii conectat şi atent la tot ce e în jurul tău. Despre Victor Rebengiuc nu poţi să spui că e retras într-o lume în care macină regrete, amintiri. E prezent, e aici, cu tine şi te întreabă: „Care e următorul proiect?“.

La final, aţi văzut clipul împreună?

Domnul Rebengiuc l-a văzut singur. Nu cred că l-aş fi putut vedea împreună cu dumnealui de frică. (Râde) Voiam să fie mulţumit. Pentru dumnealui a fost o premieră şi n-aş fi vrut să regrete niciun moment această apariţie. Săptămânile de pregătire şi cele de lucru împreună cu dumnealui la videoclip au fost cele mai frumoase momente ale anului 2011 pentru mine. 

Cum faci să nu pierzi copilul din tine?

Învăţ. Tot timpul. Şi am norocul să pot să mă entuziasmez. De exemplu, cel mai recent m-a entuziasmat o întâlnire cu un om minunat, Marcel Tolcea, directorul Muzeului de Artă din Timişoara, un om viu, cu idei frumoase. Oamenii mişto, mult mai inteligenţi decât mine şi de la care am ce învăţa mă fac să mă simt copil.

 

Jurnalistul Ioan Chirilă, tatăl lui Tudor Foto: Arhivă personală

Alegi să nu scrii foarte mult pe blog despre tatăl tău, unul dintre cei mai mari gazetari, Ioan Chirilă. De ce?

Pentru că întotdeauna se va găsi un imbecil cu nickname, fără chip, care să comenteze ceva care să mă deranjeze.

Care sunt valorile pe care le-ai învăţat de la el?

Tata era generos, modest şi extrem de cultivat. Mi-l aduc aminte când răsfoia „La­rou­sse“. Căuta cuvinte, idei. Recitea mitologie… În dimineaţa morţii, avea lângă el romanul „Crimă şi pedeapsă“... Educaţia făcută de tata a fost paralelă cu cea de la şcoală, unde nu-ţi punea nimeni concertele lui Mozart sau ale lui Beethoven. Avea o replică preferată dintr-o piesă pe care a tradus-o şi în care a jucat mama, „Turnul de fildeş“, a lui Viktor Rozov, unde tatăl zicea către fiu – cu trimitere la un rival al fiului: „Dacă el ştie trei limbi, tu trebuie să ştii 33!“. Aveam 13, 14 ani. Tata deschidea uşa camerei mele şi, dacă vedea că citesc, o închidea liniştit.

Întorcându-te în timp, ce imagine alături de el îţi vine în minte?

Am fost cu tata la meciul Dinamo-Liverpool, când Dinamo a pierdut cu 2-1, în anul 1984. Începuse o ploaie torenţială. M-a luat în braţe şi m-a dus repede acasă. A intrat pe uşă şi-a zis: „Iarink, ăsta e ud leoarcă, trebuie să-l punem într-o cadă cu apă fierbinte!“. Mă simţeam protejat şi eram atât de bucuros că fusesem împreună. Şi-mi mai aduc aminte de felul în care le zicea lui Tolontan, lui Geambaşu, lui Vochin, pe vremea „ProSport“, prin ‘97:  „Bă, fiu-meu cu nişte băieţi face o muzică extraordinară!“.

La mama ta ce admiri cel mai mult?

Principiile solide. Mama e un om care pentru dreptate ar putea să-şi dea viaţa. E un om dintr-o generaţie pe care astăzi n-o mai găsim, cel care nu face compromisuri. O admir pentru faptul că a reuşit să facă o meserie fără compromisuri crescând doi copii. Fără bonă, doar cu doamna Mărioara, care câteodată venea să ne dea de mâncare; ca toate femeile care şi-au făcut o carieră şi au crescut copiii sub comunism. Acum, căutăm bone filipineze...

Te-ai născut în  1974. Cum ai defini generaţia din care faci parte?

E o generaţie care, totuşi, dă nişte pensii. (Râde) E o generaţie în care aşa dezordonat cum s-a pompat – comunismul nu făcea educaţie, dar nişte materii tot erau obligatorii –, ceva s-a lipit.  Nu sunt nostalgic, dar sistemul educaţional din prezent e chiar mai prost decât cel din anii ‘70-‘80. Suntem o generaţie sacrificată fiindcă nu eram liberi în adolescenţă,  o generaţie care a construit, cu oameni care au ceva de spus: oameni care au luat premii la Cannes, muzicieni care cântă peste hotare. Statul, acum, nu face nimic pentru un tânăr între 0 şi 18 ani. Nu sunt de părere că tinerii trebuie să fie asistaţi social, însă cred că statul are datoria să facă o investiţie care tot la el se întoarce: educaţie, sănătate, responsabilizare civică. La noi, un copil care poate să performeze, poate la fel de bine să moară fără insulină. Or,  în nenorocitul ăla de comunism, măcar pe partea de educaţie eram obligaţi să învăţăm unde sunt vulcanii noroioşi, care sunt Carpaţii Meridionali. Şi mai făceam o tabără de stat unde, fără să vrea, comunismul ne determina să fim solidari unii cu ceilalţi. Ştiam că nea Nicu e un personaj rau şi noi nu suntem liberi şi pe chestia asta eram mai apropiaţi. Un copil în ziua de azi nu mai stă cu cheia de gât cu alţi 20 aşteptând părinţii să vină de la serviciu. Acum, copiii cresc împreună pe conturile lor virtuale de
Facebook.

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: