În ultimele săptămâni, ceva ne-a unit: durerea colectivă. Aş vrea ca textul acesta să nu fie despre durerea pierderii, ci despre importanţa şi preţuirea întâlnirii dintre oameni, cel mai scump dar al lumii acesteia. Există un timp şi un spaţiu limitat pentru întâlniri, iar irosirea acestor momente nu face decât să aducă o cicatrice destinului.
„Oportunitatea este o pasăre care nu poposeşte niciodată.“ Povestea asta este una ca oricare alta. O iubire modernă cu un scenariu obişnuit, dar o noutate absolută pentru protagoniştii săi care cred că „iubirea noastră este unică“.
André Malraux avea convingerea că Mona Lisa reprezintă „eternul feminin“ prin faptul că îmbină idealul de frumuseţe feminină greco-roman cu cel iudeo-creştin. Se vorbeşte mult despre cea mai faimoasă operă de artă datorită zâmbetului protagonistei. Mona Lisa, cea mai cunoscută figură feminină, zâmbeşte. O operă de artă renumită pentru zâmbetul său sau un zâmbet ca o operă de artă?
Cu precizia unui ceas elveţian, de fiecare dată la începutul anului, deschid harta. Nu este vorba despre Google Maps, ci de o hartă veche pe care o am din vremea şcolii generale. O desfac pe podea şi atunci pământul mi se dezvăluie asemenea unei mari petreceri, cu locuri de vizitat şi oameni de descoperit.
Einstein spunea: „Coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim“. Cu doi ani în urmă, am primit o moştenire: manuscrisele bunicului meu - poezii, însemnări, piese de teatru - din perioada petrecută în lagărele ruseşti. Coincidenţa face că, în anul acela, se împlineau 70 de ani de la bătălia de la Cotul Donului (1942), moment istoric important ce a marcat începutul anilor de prizonierat ai bunicului meu, Mircea Pavel.
