Cardiologul lui Ceauşescu, prof. dr. Eduard Apetrei: „Soţia mea mi-a spus: «E vineri, cred că ai scăpat»“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Medicul Apetrei a introdus în România primul ecocrdiograf performant FOTO Eduard Enea
Medicul Apetrei a introdus în România primul ecocrdiograf performant FOTO Eduard Enea

Discret şi foarte prudent, profesorul doctor Eduard Apetrei a evitat, sistematic, în ultimii 26 de ani, să vorbească despre perioada în care a fost cardiologul dictatorului Nicolae Ceauşescu. În opinia lui, acel interval de timp a fost cel mai negru din viaţă. Şi cel mai crunt.

Prof. dr. Eduard Apetrei (78 de ani), medic cardiolog, cel care a introdus ecocardiografia performantă în România în 1976, nu vorbeşte prea mult despre pacienţii lui, cu atât mai puţin despre unul dintre pacienţii celebri: dictatorul Nicolae Ceauşescu. Spune doar atât: că a îngrijit un om, l-a ajutat medical, dar nu prea mult, din pricina tovarăşei care „veghea“. Profesorul vorbeşte însă cu plăcere despre meseria lui, despre tatăl care i-a luminat calea către Medicină şi despre cele aproape 20 de cărţi de cardiologie scrise de unul singur şi în colaborare.

Vă prezentăm mai jos partea a II-a a interviului realizat de „Weekend Adevărul“:

„Weekend Adevărul“: Până la urmă câţi medici avea Ceauşescu?

Prof. dr. Eduard Apetrei: Câţi voia. A fost o perioadă când a avut doi care se schimbau. Nu i-a plăcut tovarăşei. Pe urmă, a fost un doctor cum am fost eu, care mergea tot timpul cu ei şi la care apela pentru orice problemă. Nu-şi lua nimeni responsabilitatea. Nici eu nu mi-o luam decât pentru fleacuri: o amigdalită, o răceală... Hai să oprim subiectul. Pentru mine e foarte dureros. Şi am avut şi de pătimit. Încă o dată: nu vreau să fiu de nimeni înţeles. Nu am nevoie nici de compătimire sub nicio formă, dar nici de partea cealaltă. Ce să vă spun? Vă mai fac o frază: am fost rugat să mă mut într-o casă, că îmi dau ei una pe acolo, prin zona respectivă şi am refuzat. Asta pot să vă spun. „Cum dar e casa bună, v-o închiriem.“ „Bun“, am zis, „eu am un apartament proprietate personală“. „Vindeţi apartamentul şi noi vă dăm această casă.“ „Eu nu vând apartamentul“, le-am spus. Tata mi-a spus: „dacă ai proprietate, n-o vinde. Dacă ţi-o ia cu forţa, e altă poveste. Nu te poţi opune“. Şi am rămas în acelaşi apartament în care trăiesc şi acum. Şi nu m-am mutat dintr-un sentiment indus de ai mei, din raţiuni pe care atunci nu le-am judecat aşa de clar ca acum. Şi după Revoluţie mi-am dat seama ce bine am făcut. Vă daţi seama ce aş fi păţit? Aaa, păi stai, că ai vilă, ai cutare.

V-a reproşat vreodată tatăl dumneavoastră că i-aţi cerut să vândă pământul?

Tata a trăit până în 1992 şi ne-au dat pământul înapoi. Eu i-am spus să vândă pământul, el nu a făcut-o. După ce a luat pământul înapoi, o dată nu mi-a reproşat. Aşa de tare era tata.

„Eu m-am apucat să scriu cărţi“

Spuneţi că aţi ajuns să urâţi foarte tare sistemul. Pentru că aţi fost atât de aproape de centrul de putere?

E foarte greu să răspund la întrebarea dumneavoastră. În primul rând, eu nu am fost aproape de centrul de putere. Sub nicio formă. Vă mai spun un lucru: când ei se întâlneau doi, dacă eram de faţă şi venea cineva chemat de Ceauşescu, eu îl lăsam şi mă duceam în camera cealaltă. Dacă eu stăteam de vorbă cu unul dintre ei în vizitele astea pe unde am mai fost şi venea un altul să vorbească cu acesta, eu plecam la 10 metri. Pe mine nu mă interesa ce-şi spun ei. Nu mă interesa să aud, să intre în computerul meu informaţia de la unul din ăştia. Simţeam că în felul acesta mă apăr. Pentru că mi se spusese că toată lumea mă supraveghează. Şi era foarte clar că eram supravegheat. Cu toate sistemele lor. Maşina, casa, prietenii. Cum poate trăi cineva în felul acesta? Asta vă întreb. Şi atunci, cum mă puneţi să evoc? Nu pot evoca. Nu pot. Şi dacă nu vă supăraţi, să oprim discuţia aici şi dacă vreţi să trecem la altceva. Eu m-am apucat să scriu cărţi.

Mai aveaţi timp de scris?

Îngrijeam foarte mulţi bolnavi, făceam vizita şi după ce terminam cursurile, mă apucam de scris. Am scris o carte de auscultare a inimii – Fonocardiografia. Am scris-o în colaborare cu profesorul Viciu, care m-a învăţat un lucru extraordinar: dacă vrei să ştii ceva foarte bine, trebuie să scrii despre acel lucru.Toate cărţile le-am scris la acest birou şi acasă.

„Eu nu aveam libertate. Speram la libertate“

Spuneaţi că în 21-22 decembrie eraţi în Comitetul Central. Ce gândeaţi atunci? Ştiaţi ce se întâmplă?

(surâde) Sigur că ştiam. În sufletul meu era o speranţă.

Ce fel de speranţă?

Că nu va trebui să mă întorc în zonă. Şi speranţă că dacă vreau să mă opresc pe stradă şi să mă cert cu cineva, mă pot opri. Dacă merg cu o maşină nu ştiu unde şi vreau să mă opresc, mă pot opri. Că nu trebuie să dau socoteală nimănui de ce m-am oprit. Şi speranţă că n-o să mai fiu supravegheat. În perioada aceasta de care vă vorbesc, când mergeam în coloană, jinduiam la cei care stăteau pe margine. Că ei se puteau întoarce cu spatele, se puteau întoarce cu faţa, puteau să se ducă să bea o bere. Eu nu puteam să fac lucrurile acestea. Eu nu aveam libertate. Speram la libertate. Deciziile să le iau eu.

Nici ceilalţi nu aveau libertate.

Dar ce mă interesa pe mine de ceilalţi?

Ceilalţi de pe stradă.

Dar ei aveau o libertate îngrădită. Eu nici libertate îngrădită nu aveam. De acord, toată lumea suferea. Rău de tot. Eu nu vreau să evoc cu dumneavoastră suferinţele sistemului, că sunt descrise bine în foarte multe cărţi. V-am spus ce am simţit eu atunci. Atât. Şi mă opresc, nu vă supăraţi.

Când aţi ajuns acasă din Comitetul Central?

Era într-o vineri. N-am să uit niciodată. Soţia mea îmi spune totdeauna că nouă ne merge bine vinerea. Şi aşa este: s-au întâmplat multe în viaţa noastră vinerea. Şi când am ajuns acasă, i-am spus: „Cred că am scăpat“. Şi ea mi-a zis: „Da, e vineri, cred că ai scăpat“. Cam asta a fost. Au fost foarte multe lucruri acolo, am văzut şi pe stradă foarte multe lucruri. Hai să vorbim de cărţile mele! Îmi face o plăcere mai mare decât să vorbim despre perioada aceea. Vă spun: n-am acceptat nicio discuţie cu nimeni, cu foarte multe oferte.

„Prima dată noi eram nişte sclavi“

Câţi bani primea un doctor care îngrijea un demnitar?

În primul rând, noi nu aveam alt salariu decât cel de la spital. Fiecare doctor care îngrijea un demnitar pe vremea aceea primea... Salariul meu era de 3.000 de lei şi primeam 300 de lei în plus pe lună pentru că îngrijeam un demnitar. Indiferent că era Ceauşescu, Olteanu sau altcineva.

L-aţi îngrijt şi pe Olteanu?

O perioadă foare scurtă, când era primar la Capitală.

Ce alţi şefi de stat în afară de Ceauşescu aţi mai îngrjit?

Pe Iliescu. Dar să nu-mi cereţi detalii. L-am îngrijit şi pe prim-ministrul Radu Vasile. Cu el am avut o relaţie firească. Aşa cum există între doctor şi bolnav. Pentru că prima dată noi eram nişte sclavi. Nu ne numeam sclavi, dar denumirea pe care ne-a dat-o o dată a fost înfiorătoare. Ni s-a spus „cioclii în alb“.

Cine v-a dat această denumire?

Tovarăşa. „Voi sunteţi nişte ciocli în alb“.

Cine a mai fost de faţă?

Eram trei: eu, ministrul Sănătăţii, Proca, şi profesorul Constantin Dumitrescu, care l-a îngrijit o perioadă ca diabetolog. Coboram scările: „Iar aţi venit măi, cioclilor în alb?“. A fost o umilinţă tare de tot mai ales că de faţă era şi ministrul Sănătăţii. Tovarăşa era o femeie îngrozitoare. Tot ce aţi citit despre ea este adevărat. Cu ceilalţi, am avut relaţii fireşti. Mă chemau, stăteam de vorbă. Când plecau în delegaţii, mă rugau să mă duc.

A avut cineva vreo reacţie?

Dacă dumneata crezi că cineva poate să aibă replică la aşa ceva... În afară de faptul că tresari şi emiţi nişte gânduri, n-ai ce să faci.

Circula o vorbă cum că unul dintre medicii diabetologi ai lui Ceauşescu s-ar fi sinucis. Ştiţi ceva despre acest subiect?

Nu ştiu nimic.

După ’90, viaţa a revenit la normal?

Da. Dar se strică în ultimul timp. Încă nu s-au dus rădăcinile şi nu au devenit impotenţi – şi mă refer strict politic – oamenii care au fost. Când aceia vor deveni din ce în ce mai puţini, s-ar putea ca lucrurile să se îndrepte. Eu nu cred că se vor îndrepta repede.

De ce?

Pentru că aceşti oameni care au avut putere după Revoluţie au făcut copii. Pe copiii respectivi i-au educat la şcoli mari. Sunt foarte bine pregătiţi. Ştiu limbi străine perfect, au cultură bună, fac faţă în toate împrejurările. Şi, în afară de faptul că i-au educat mult mai mult decât au fost educaţi ei, le-au transmis şi obiceiurile lor. Iar ei aplică aceste obiceiuri cu un scor mult mai sus. Şi răul vine mult mai tare. Pentru că e mai greu de descoperit. Acesta este punctul meu de vedere.

Preşedintele Constantinescu v-a făcut calaver. A fost pacientul dumneavoastră?

Nu. Cred că raţiunea pentru care m-a decorat ţine de faptul că acela care era consilier – habar n-am cine – mă cunoştea. Ori făcuse rezidenţiatul la mine, ori altceva. I-a vorbit lui Constatinescu de mine, acesta a adus-o pe soacra lui la mine, am văzut-o, era un caz forte grav. Am ajutat-o cât am putut, dar eu primisem deja decoraţia. I-am mulţumit. Probabil s-a interesat cu oamenii lui şi a văzut ce am mai scris ce-am mai făcut...

Primul ecocardiograf performant, adus pe relaţii personale

Aţi introdus ecocardiografia performantă în România în 1976. Cum?

La noi era jale. Nu era nimic. Nici sisteme performante, nimic. S-au adus sisteme performante prin efortul unor oameni, nu prin grija sistemului. Primul ecocardiograf performant din ţara asta eu l-am adus. Pe relaţiile mele personale. Cu ajutorul unui om foarte puternic şi care lucra într-un minister – Ministerul Comerţului Exterior şi făcea importuri. Omul a fost aici la mine, l-am văzut, nu-i dau numele. Şi i-am spus: „domnule, dacă eu aş avea aparatul cutare, uite ce aş putea face“. „Ce aparat?“ „Păi sunt în străinătate aparate care văd în interiorul inimii...“ „Lăsaţi-mă să mă gândesc.“ Şi el făcea configuraţia pentru o anumită instituţie mare din ţară. Şi în configuraţia asta a băgat şi ecocardiograful. Nu avea nicio legătură. Şi în felul acesta, Ţara Românească a avut primul ecocardiograf performant cu care eu am scris prima carte.

Ce ştia să facă acest aparat?

Fac următoarea frază: este motorul dezvoltării cardiologiei. S-a înhămat la un car şi trage sus. Sigur, au apărut şi alte tehnici, dar ecocardiografia este motorul. Vezi cum se mişcă inima. Dacă valva asta e bună, dacă valva asta e bolnavă. Dacă inima se contractă bine, dacă are cheaguri. Al doilea motor a fost cateterismul cardiac. Te duci cu un cateter în inimă să-i măsori presiunea. Pe urmă, au venit stenturile. Acestea sunt relativ fireşti, le-aş socoti. Dar acolo a fost baza: electrocardiograma la 1900, apoi ecocardiografia 1955-1960, când s-a dezvoltat. Şi eu mi-am făcut teza de doctorat pe recuperarea infarctului şi când am văzut metoda asta, m-am ataşat de ea. Insist că ecocardiografia este motorul dezvoltării cardiologiei moderne.

La ce nivel e cardiologia acum faţă de ce se întâmplă afară?

La un nivel bun. Net diferit faţă de ce era. Doctorii din ţară sunt bine preparaţi. Au făcut cursuri foarte bune şi în ţară, şi în străinătate. O parte dintre ei se întorc în ţară, nu câţi am dorit noi. Unde suntem încă deficitari: la sistemele de investigare. Aici, încă nu suntem la nivelul ţărilor UE.

Aveţi vreo neîmplinire profesională?

Nu e o întrebare uşoară. Nu am meditat dacă aş fi vrut să fac ceva. Cred că până la urmă, eu mi-am ales meseria care mi s-a potrivit. Însă mi s-a potrivit după un anumit timp. Dar am acceptat-o ca atare. Şi am fost suficient de înţelept să ascult sfaturile, când eu nu puteam lua o decizie clară. Şi dacă ar fi să dau un sfat celor tineri, asta le-aş spune: să acceptaţi şi alte sfaturi, nu numai părerea voastră.

Dar i-aţi sfătui să fie medici pentru şefi de stat?

Dacă sunt solicitaţi, să accepte. Acum privesc aşa, dar în urmă cu mulţi ani, nu: ca să fii solicitat să îngrijeşti un şef de stat este o mândrie. Dar atunci era o obligaţie şi o corvoadă. Atunci, nu era o mândrie cu toate că nu vreau să rămâneţi cu senzaţia că în sinea mea nu aveam o oarecare satisfacţie. Aveam, dar era umbrită de ce se întâmpla în jurul meu, iar ca să îngrijeşti un şef de stat e o onoare pentru orice doctor. Nu poţi să refuzi să îngrijeşti pe cineva.

Dar aţi avut momente în care v-aţi fi dorit să nu fiţi dumneavoastră acel medic?

Foarte multe momente. Nu pot să spun că de la început am avut aceste momente. La început, intervenea doza aceea de mândrie. Dar când îţi dădeai seama ce se întâmplă în jurul tău şi cum se desfăşoară fenomenul... Eu ca să obţin o butelie, a trebuit să mă duc la tovarăşa Mureşan. Şi eu îl îngrijeam pe Ceauşescu. Când m-a văzut, m-a întrebat: „Aaa, de ce aţi venit chiar dumneavoastră? Puteaţi să trimiteţi pe cineva“. Eu apreciez cărţile care se scriu despre acea perioadă, nu grosimea şi nici numărul lor. Lucrurile acestea nu trebuie uitate, dar nu trebuie să fim bombardaţi tot timpul.

CV

A scris 17 cărţi

Numele: Eduard Apetrei

Data şi locul naşterii: 11 octombrie 1937, satul Buda, comuna Blăgeşti, judeţul Bacău

Starea civilă: căsătorit, doi copii, un nepot

Studiile şi cariera:

Liceul Ferdinand din Bacău

Facultatea de Medicină din Iaşi (1954-1960)

A urmat cursuri şi stagii practice de cardiologie în ţară şi în diferite domenii ale cardiologiei în Franţa (1972), Finlanda (1972), Belgia (1972), SUA(1994).

A fost stagiar la Oneşti (1960-1964), din anul 1965 – secundar cardiologie în spitalul ASCAR, apoi medic primar (1974).

Din anul 1976, este medic la Spitalul Fundeni – după mutarea / desfiinţarea ASCAR.

Din anul 1965, a fost mai întâi preparator la Universitatea de Medicină „Carol Davila“, Bucureşti, apoi asistent, şef de lucrări (1977), conferenţiar (1991), profesor (1993).

A fost şeful clinicii de cardiologie din 1992 până în 2003.

A devenit doctor în medicină în 1973.

În prezent, este profesor universitar de cardiologie, medic primar cardiolog la Institutul de Urgenţă pentru Boli Cardiovasculare „C.C. Iliescu“ Bucureşti, preşedintele Secţiei de Medicină Internă a Academiei de Ştiinte Medicale.

Este autorul a 17 cărţi de cardiologie printre care: „Mecanofonocardiografie“ (1977), „Arteriopatii periferice“ (1979), „Cardiopatia ischemică“ (1981), „Ecocardiografia“ (1990), „Actualităţi în Cardiologie“ (1998), „Boli congenitale“ ( 2001), „Insuficienţa cardiacă“ (2001), „Electrocardiografia“ (2002).

A fost distins cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Comandor, Premiul „Iuliu Haţieganu“ al Academiei Române şi este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Medicină din Iaşi.

Locuieşte în: Bucureşti

Sănătate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite