Sport şi naţionalism

În ciuda faptului că Olimpiadele moderne  şi Mondialele din diferitele ramuri sportive sunt, prin natură, competiţii cu caracter internaţional, spiritul de care sunt stăpânite este unul impregnat de naţionalism.

De o săptămână şi două zile, în Africa de Sud, fotbalul oferă lumii un dublu spectacol: sportiv şi patriotic. Mediocru (deocamdată), cel dintâi, dezlănţuit, cel de al doilea. Exacerbat la maximum, orgoliul naţional al multora dintre cele 32 de ţări participante provoacă zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă drame şi comedii. La Santiago, chilienii au făcut un asemenea tămbălău după victoria contra gloriosului Honduras, încât unii au ajuns la spital iar alţii, la închisoare. Din nu mai ştiu ce altă ţară, au debarcat la Mondial câteva mii de fani turbaţi, punând autorităţile sud‑africane în alarmă. Securitatea stadioanelor, a sportivilor şi a jurnaliştilor a devenit mai importantă decât fotbalul. O banală şi previzibilă înfrângere a Greciei i‑a scos pe peninsulari în stradă mai abitir decât măsurile de austeritate preconizate de guvern.

Ce noroc pe noi că nu ne‑am calificat! „Citesc" zilnic la televizor starea de spirit a francezilor a căror naţională s‑a aflat sub scut atât pe durata preliminariilor (nici măcar pe noi n‑au reuşit să ne bată), cât şi în meciurile de pregătire (au încasat‑o până şi de la Tunisia şi China) şi în cele din grupa Mondialului. De la speranţe pe care bunul simţ trebuia să le dezmintă pe loc, au trecut la reproşuri pe care trebuiau să le facă demult. Secretarul de stat pentru sport, o doamnă mai lucidă decât toţi domnii, a remarcat faptul că albaştrii locuiesc la un hotel din cale afară de luxos. Imediat i‑a sărit lumea în cap iar ministrul de resort i‑a atras delicat atenţia că Franţa are datoria patriotică de a sta în spatele fotbaliştilor ei. Acest fel de solidaritate necondiţionată, adică patriotică, nu e, din păcate, prea departe de declaraţia unui om politic francez de acum un an cum că sunt prea puţini francezi de souche în,totuşi, Naţionala de fotbal a Franţei. Cât despre eliminarea ţării gazdă din competiţie, după doar două partide, ea riscă să ducă la golirea stadioanelor, şi aşa destul de goale din cauza creşterii exorbitante a tarifului la hoteluri pe durata Mondialului. (Aşa se întâmplă când FIFA atribuie astfel de competiţii nu pe criterii sportive, ci pe criterii politice, uitând că Africa de Sud nu mai este ţara lui Mandela, ci a lui Zuma.)

Din tot acest naţionalism prilejuit şi urcat pe culmile ridicolului de internaţionala competiţie, cel care pierde e sportul. Ca să fie frumos şi nobil, spectacolul sportiv are nevoie de o minimă gratuitate.  Trebuie să se lase călăuzit de principiul că cel mai bun câştigă. Cel mai bun pentru că este cel mai bun, nu pentru că este al nostru. Sportivii nu au neapărată nevoie ca naţiunea să le stea la spate, ci, mai degrabă, ca naţiunea să le aprecieze corect performanţele. Se cade ca ei să se facă iubiţi pentru ce joacă, nicidecum să conteze pe iubirea conaţionalilor ca un reflex obligatoriu al patriotismului. Şi mai este ceva: o naţiune dezamăgită este una deznădăjduită. E tot ce mai lipsea pe vremuri de criză. Naţionalismul leagă strâns criza mondială de Mondialul de fotbal. Câţi guvernanţi nu vor fi sperând să învingă criza cu ajutorul victoriilor la Mondial?  Contând pe unitatea naţională pe care doar fotbalul o mai poate crea ca pe o soluţie morală? Sau temându‑se că pierderea unui meci poate adânci criza? Patriotismul fotbalistic e de rigoare şi în alte cauze. Fie şi în doze mici: aţi văzut, desigur, de ce fericire a fost cuprins jucătorul nord‑coreean care a dat Braziliei primul gol din istoria ţării sale.Până şi când e vorba de comunismul cu cea mai inumană faţă din istorie, nu victoria finală, nici măcar o victorie oarecare, dar un gol, un simplu gol goluţ, poate trezi speranţa pe chipul unui patriot.