Nostalgia după Ceauşescu (II)

Nemulţumirea socială din vara lui 2010 ia, printre altele, şi forma nostalgiei după anii anteriori lui decembrie 1989.

Plecând de la comentariul publicat de mine în vara lui 1990 sub titlul Nostalgia după Ceauşescu, arătam în numărul anterior, dând curs învăţăturii „Nimic nou sub soare", că nemulţumirea socială din vara lui 2010 ia, printre altele, şi forma nostalgiei după anii anteriori lui decembrie 1989.

Chiar dacă nu se mai protestează cu portretul lui Ceauşescu, aşa cum se întâmpla în 1990, e suficient însă să tragi cu urechea la ce spun oamenii despre clasa politică, despre democraţie, despre instituţiile statului de drept, pentru a sesiza imediat o contestare a României de azi din perspectiva României lui Ceauşescu.

Comentariul tipărit în „Zig-Zag Magazin" din 1 august 1990 încerca să descifreze cauzele din adâncuri ale nostalgiei după Ceauşescu din vara lui 1990.

Punând punctul pe i, scriam în chip polemic:

„Scoaterea de la naftalină a portretului fostului dictator nu exprimă nevoia întoarcerii la perioada anterioară, ci o formă aparte de protest faţă de prezent. Instabilitatea politică într-o ţară obişnuită cu ordinea de tip comunist, creşterea spectaculoasă a preţurilor pe piaţa liberă, înmulţirea îngrijorătoare a numărului delictelor foarte grave, ameninţarea cu şomajul au stârnit în rândul imensei majorităţi a populaţiei o nemulţumire tot mai crescândă, care-şi caută formele de exprimare. Una dintre ele ar fi fost demonstraţia cu portretele d-lui Ion Raţiu şi Radu Câmpeanu, liderii Opoziţiei. Dar electoratul şi-a spus cuvântul în privinţa acestor oameni politici. În absenţa unor personalităţi care să fie contrapuse liderilor actuali ai ţării, largi categorii ale populaţiei au găsit în afişarea portretului lui Ceauşescu modalitatea de a sfida pe d-nii Ion Iliescu şi Petre Roman, făcuţi răspunzători de actualele lucruri".

Una dintre cauzele acestui protest de un tip aparte o descopeream, în vara lui 1990, în şocul produs asupra populaţiei de impunerea neaşteptată, fără o pregătire anterioară, a ceea ce s-a numit „Terapia de şoc":

„Frontul Salvării Naţionale a moştenit astfel o situaţie economică dezastruoasă. Criza pe care o străbătea ţara cerea o politică de austeritate. Din motive de propagandă electorală, Frontul Salvării Naţionale nu numai că n-a practicat o asemenea politică, dar a şi întreţinut primejdioasa amăgire că o dată cu instalarea lui la conducere toate se vor îmbunătăţi în mod miraculos. Într-un climat de beatitudine generală s-a procedat la mărirea salariilor, s-a generalizat ziua liberă, au fost date retribuţii fără o acoperire în producţia propriu-zisă. Toate acestea au dus la adâncirea crizei moştenite de la regimul anterior. Imensa majoritate a populaţiei s-a complăcut în credinţa că se poate trăi bine şi fără a munci. (...)"

Putem spune altceva despre nostalgia după Ceauşescu din vara lui 1990? Fireşte că nu. Pentru că şi ea îşi are cauza în impunerea măsurilor de austeritate fără o pregătire psihologică prealabilă, pe fondul unui „climat de beatitudine generală". Nici liderii PDL, nici Traian Băsescu nu i-au avertizat pe români, în campania electorală, că, de vor fi aleşi, vor veni vremuri grele, impuse de necesitatea ieşirii din Criză.

Nu altceva observam, în vara lui 1990, în legătură cu prestaţia liderilor FSN şi a lui Ion Iliescu în campania electorală: „În ce a constat propaganda electorală a Frontului? În crearea falsei speranţe că, o dată ales de majoritatea ţării, acest partid va asigura, ca prin minune, prosperitatea generală. Nici un cuvânt despre necesarul sacrificiu din partea populaţiei. Nici un cuvânt despre fatalele efecte negative ale tranziţiei".

Nimic nou sub soare! Să mai spună cineva că istoria nu se repetă! Chiar şi la un ciclu de doar douăzeci de ani!