Cocoşul decapitat

Experienţa unei convieţuiri de mai multe zile cu brazilienii, la ei acasă, scoate în evidenţă o naţiune cu două trăsături formidabile: pozitivismul şi toleranţa.

Despre firea pozitivă a acestor sud-americani - care de obicei văd jumătatea plină a paharului, pe când noi, românii, obişnuim s-o vedem pe cea goală - am scris în ziarul de ieri. Astăzi vom face o incursiune în extraordinarul ghiveci etnic al Braziliei, încercând să aflăm secretele unei integrări admirabile.

Brazilia este ţara în care convieţuiesc toate rasele posibile: albi, negri, metişi, mulatri, asiatici etc. Acest „curcubeu rasial" este vizibil peste tot: şi pe celebra plajă Copacabana din Rio de Janeiro, şi pe străzile marilor oraşe, şi la slujba de la biserică, şi la carnavaluri sau pe maidanele pe care se joacă fotbal.

În doar câteva secole de istorie, Brazilia a reuşit un miracol: compatibilizarea populaţiei băştinaşe cu valurile de aventurieri veniţi din Europa (cuceritorii portughezi, dar şi „legiuni" italiene, germane, spaniole, britanice sau olandeze), cu sclavii africani aduşi să muncească pe plantaţii, cu nord-americanii aflaţi în căutare de afaceri şi cu diversele componente asiatice. Chiar şi ţigani au ajuns în Brazilia, unde au fost integraţi cu o uşurinţă de care Europa n-a fost capabilă.

Modelul brazilian îmi aminteşte, prin contrast, de o întâmplare petrecută în urmă cu mai mulţi ani. Într-un sat din Oltenia, doi buni gospodari aşteptau cu emoţie vizita fiicei lor, plecată de mai mult timp în Brazilia şi logodită acolo cu un medic canadian. Vizita Floricăi avea şi scopul de a-l prezenta pe Julian lui nea Gogu şi lui tanti Speranţa. Iar bătrânii s-au pregătit cât se poate de bine, „să nu se facă de râs": au făcut curat prin curte, au dat cu mătura prin toată casa, şi-au scos hainele de sărbătoare din odaia de la drum, au văruit pomii şi au tăiat cocoşul.

Când tinerii au intrat pe poartă, bunii gospodari au amuţit: Florica le spusese la telefon că Julian e un om extraordinar şi un profesor apreciat, nu însă şi că acesta e negru. Când s-au făcut prezentările, nea Gogu era alb ca ceara, iar tanti Speranţa clocotea de furie. Fata lor, cu care se mândreau, „îi făcuse de râs"! Acum să vezi ce va fi la gura satului...

Tanti Speranţa a încercat să repare ce se mai putea repara. După ce nea Gogu a dat mâna cu Julian, ea s-a repezit la bărbatul ei cu un ibric cu apă, un săpun şi un prosop, ordonându-i în şoaptă: „Spală-te, mă, să nu iei vreo boală!". Iar nea Gogu a constatat: „Am tăiat cocoşul degeaba". Apoi, femeia s-a apropiat discret de canadian şi l-a adulmecat, să vadă dacă miroase a negru. Iar puţin mai târziu a tras-o pe Florica deoparte şi i-a spus ferm: „Eu pe ăsta nu-l culc în casă. Dacă are purici?". Şi i-a dat fetei ei un sfat părintesc: „Lasă-l şi ia un băiat din sat!".

Dar Florica nu l-a lăsat. A plecat cu el în Brazilia şi nu s-a mai întors. Acolo, nimeni nu-l întreabă pe Julian de ce el, un negru, s-a însurat cu o albă. Nici părinţii, nici surorile lui. Pentru că în Brazilia culoarea pielii nu e o barieră pusă între oameni, aşa cum se întâmplă într-un sat din Oltenia. Iar acel sat puteţi să-l numiţi România.