Sunteţi ultima campioană olimpică a nataţiei româneşti. Care este situaţia înotului nostru la momentul actual?

Eu o văd ca fiind una promiţătoare. Progresul nataţiei din România este vizibil, fie că vorbim de numărul de practicanţi, fie că vorbim de rezultatele din competiţiile de anvergură. Devenim din ce în ce mai vocali şi în cadrul Federaţiei Internaţionale, acolo unde propulsăm arbitri internaţionali şi membri în foruri reprezentative. Sunt paşi mici, însă direcţia este bună. Trebuie să avem răbdare şi să ne facem zi de zi treaba. Evident că lumea sportului se schimbă de la an la an pentru că performanţele sportivilor avansează rapid. Contează faptul că avem reprezentare într-o comisie a FINA şi una LEN - acest lucru sprijină foarte mult înotul din România. Răspunsul nostru la dinamica extraordinară a nataţiei mondiale trebuie să fie unul foarte clar: o strategie coerentă pe termen mediu şi lung, precum şi investiţii serioase în domeniu. Şi aici mă refer nu numai la bazine, ci şi la metode profesioniste de recuperare, perfecţionarea antrenorilor şi tehnici moderne de selecţie a celor mai performanţi. Astăzi, ca sa devii campion nu sunt necesare doar talentul şi munca susţinută - mai sunt şi alţi factori care pot face diferenţa între performanţă şi speranţă care nu confirmă.

Credeţi că Robert Glinţă poate aduce o nouă medalie olimpică pentru nataţia românească?

Da, cred că Robert are foarte mari şanse să se întoarcă cu o medalie olimpică de la Tokyo 2020. Depinde însă foarte mult de cum vor evolua lucrurile în pregătirea lui. Fiind deja finalist olimpic la Rio, presiunea de a câştiga medalii în marile competiţii începe să fie destul de mare. Sper ca acest lucru să fie benefic pentru el şi să-l motiveze tot mai mult.

Care e realizarea cu care vă mândriţi cel mai mult - ca preşedinte de federaţie?

Cea mai mare mândrie ca preşedinte de federaţie este, până în prezent, rezultatul de la Jocurile Olimpice, mai exact finala olimpică, dacă ne raportăm strict la criterii de performanţă. Alte motive de mândrie ar fi numărul de sportivi calificaţi la ultima olimpiadă - cinci sportivi şi încă unul cu invitaţie, titlul de campion mondial de juniori din 2015, reapariţia unui campionat internaţional în România după 34 de ani, omologarea la standarde internaţionale a unor bazine din România plus din ce în ce mai multe construcţii de bazine de dimensiuni olimpice sau de 25 metri. Din punct de vedere emoţional, cred că cea mai mare mândrie o reprezintă numărul din ce în ce mai mare al practicanţilor, atât copii cât şi categorii de masters.

Dar cel mai dureros eşec?

Au fost, nu pot să neg că nu au fost. Dar am învăţat să nu le numesc eşecuri, ci neîmpliniri şi să le dau repede uitării. Probabil că ceea ce am învăţat în ultimii ani este felul în care îmi repartizez doza de încredere pe care o am în oameni: astăzi fac acest lucru cu mai mare atenţie decât o făceam acum 10-15 ani. Cantitatea de încredere este însă aceeaşi, am rămas o optimistă incurabilă.

Sunteţi în echipa lui Mihai Covaliu la COSR. Noul preşedinte şi-a impus să readucă România în primele 20 de naţiuni sportive ale lumii în 2020. Care e strategia pe care vă bazaţi?

Obiectivul este realizabil, însă avem nevoie şi de suportul altor instituţii ale statului. Fără un sprijin activ din partea acestora, ideile şi programele noastre pot rămâne fără susţinere. Eu am mare încredere în planul lui Mihai Covaliu şi voi face tot ce îmi stă în putere să îl ajut ca să îşi îndeplinească obiectivele asumate.  În strategia COSR există cinci linii de acţiune, bazate pe managementul resurselor umane, infrastructurii, resurselor financiare, participării la competiţii şi al asistenţei ştiinţifice în sportul de performanţă. Pentru a putea avea rezultate notabile pe termen mediu şi lung, toate aceste cinci direcţii trebuie avute în vedere. Un alt proiect cu mare potenţial este Samurai 2020”, prin care se concentrează atenţia pe un grup de zece sportivi pe care să-i pregătim intensiv, ei fiind vârful de lance la Tokyo.

Ce-şi propune COSR pentru revitalizarea ramurilor sportive altădată performante, dar aflate azi în declin, precum gimnastica, spre exemplu? 

Sporturile consacrate vor beneficia de o atenţie sporită. Chiar dacă acum unele dintre ele sunt în declin, baza de la care plecăm este, în continuare, consistentă. Modelul de succes deja a funcţionat în aceste sporturi, trebuie doar să îl reproducem şi să îl adaptăm la realitatea de astăzi. Federaţiile şi administraţia locală trebuie să colaboreze din ce în ce mai mult şi mai eficient. Mă refer aici la primării, la universităţi sau consilii judeţene. Avem deja modele de parteneriate care ne-au arătat că se poate face performanţă atunci când la masa decizională se aşază cât mai multe entităţi, mai ales că obiectivul este comun: performanţa.

De ce nu se investeşte mai mult în sportul românesc?

La această întrebare încerc de mult timp să schiţez un răspuns. Am încercat să caut modele din afară, modele funcţionale şi parteneriate benefice, pe care să le implementăm în ţară. Şi aici nu mă refer doar la investiţiile pe care statul le face în sport. Eu vorbesc de atragerea unor investitori privaţi, de entităţi care să înţeleagă faptul că, prin sport, poţi targeta un public foarte vast, un public dinamic. Sportul poate fi un liant foarte puternic şi are capacitatea sş devină un motor puternic al economiei, dacă este aplicată formula corectă. Sunt companii în România care au înţeles acest lucru şi au ales să se aproprie de mişcarea sportivă, însă suntem departe de nivelul pe care l-au atins unele ţări din vest, acolo unde linia de demarcaţie dintre sport şi afacere a devenit, în unele cazuri, extrem de fină, insesizabilă. 

Pe lângă prestaţia de la Rio, sportul românesc a fost umbrit în 2016 şi de scandalul dopajului. Ce intenţionaţi să faceţi, atât ca preşedinte de federaţie, cât şi ca vicepreşedinte COSR, pentru ca acest fenomen să fie eradicat sau măcar ţinut sub control?

Direcţiile sunt clare în acest moment, atât la nivel naţional cât şi internaţional: sportul şi dopajul nu pot merge împreună. Drumurile sunt separate şi mesajul este din ce în ce mai dur: cei dopaţi nu au ce căuta în competiţii. Sportul are o regulă de bază: să fii fairplay în orice situaţie. Dacă ai încălcat această regulă, ai uitat motivul pentru care te-ai apucat de sport. În acest moment, cred că unitatea mesajului ar fi cea mai puternică arma împotriva dopajului: toţi să avem aceeaşi direcţie, aceeaşi voce, acelaşi ton. Eradicarea este puţin probabilă, cel puţin în viitorul apropiat, însă logic ar fi ca nivelul să fie unul minim, mai ales că sunt atâtea organisme şi instituţii care veghează asupra acestui lucru.

 “Cred că pe finalul acestui an vom putea să anunţăm un obiectiv realist pentru JO 2020, fără să punem însă presiune nejustificată pe sportivi şi antrenori”

  13 ani au trecut de când Camelia Potec a câştigat ultima medalie olimpică a nataţiei româneşti, aur la JO de la Atena