Egalitate de şansă

Acum ceva vreme, Liviu Iolu ma intreba daca vad Marathon es Sables castigat vreodata de vreun alb. Despre Marathon des Sables, am mai vorbit, nu ma mai opresc, acum.

Despre violul la care te supune această cursă, despre norocul de-a o termina în picioare şi fără accidentări prea mari, de asemenea. Oameni cu proteze în loc de picioare sau nevăzători care aleargă printre dune şi pe culmile Atlasului, dau dimensiunea mitică şi de umanism, în care se desfăşoară această cursă.
 
250 de kilometri, în Sahara marocană, cu rucsacul de hrană, echipament şi kit de supravieţuire, în etape de 35-90 km pe zi. Accidentări la ordinea zilei - unele destul de grave, uneori, din păcate, chiar decese, temperaturi de 54 de grade, relief absolut descurajant, toate astea nu opresc circa 1200 de sportivi din toată lumea, să participe la această demenţa frumoasă, o dată pe an. 

Cursa începe acum 30 de ani, când Patrick Bauer alearga singur prin deşert, 300 de km şi i se părea frumos. După doi ani, deja se limitează locurile de partcipare, la 1200. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, acum. Ci, despre povestea unei familii de marocani, care au ajuns să domine această cursă. Familia Ahansal era una extrem de săracă. Fraţii Lahcen şi Mohamed plecau în fiecare dimineaţă să caute hrană printre resturile de gunoaie. Îşi mutau cortul acolo unde găseau apă, în plin deşert. Într-o zi, fratele cel mare, Lahcen, vede nişte sportivi cu echipament ciudat, urmaţi de maşini de teren şi elicoptere, alergând printre dune. Curios, se ia după ei, şi începe să alerge desculţ, pe lângă traseu, pe acelaşi teren pe care sportivii îşi distrug încălţările. În a treia etapă, deja termină înaintea câştigătorului din cursă. Patrick Bauer, directorul cursei îl vede şi-l întreabă dacă nu vrea să participe La MdS. Lahcen nu avea cei 5000 de euro necesari pentru taxă şi echipament.

Ca urmare, Bauer iniţiază o campanie în media marocană, împreună cu organizaţii autohtone şi strânge banii. Rezultatul? Lahcen câştigă cursa, în următorii zece ani. ŞI poate-ar mai fi câştigat, dacă mama lui nu i-ar fi spus: gata, opreşte-te, lasă-l şi pe fratele tău. Şi Mohamed, fratele lui, câştigă în următorii şase ani. Din nefericire pentru noi, nu mai au alţi fraţi. Şi Momo nu dă semne c-ar obosi.

Stau la masă cu el şi vorbim despre toate, cursă, femei - da, îi plac femeile. Nu mă pot abţine şi-i spun: Momo, zi-mi cum reuşiţi, cum puteţi să ne umiliţi în felul asta? Se uită imediat în jos şi, cu cea mai intensă modestie, îmi spune: păi, nu aveam altă şansă. Îşi ridică ochii: aş vrea să vin în România, într-o zi. Îi spun, aşa o să facem, te aduc într-o zi, la mine, să înotam împreună. Într-un fel trebuie să mă răzbun. Râde cu toţi dinţii aia ai lui. 

Nu, Liviu, prietene, nu cred ca Marathon des Sables va fi castigat de vreun alb. Nu cat vor mai fi in cursa, creaturi din acestea.