Români în „Cartea Recordurilor Absurde“. În căutarea sensului logic

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Deţinători ai unor borne mondiale precum „cea mai lungă trenă a unei rochii de mireasă“ sau „cele mai multe persoane care s-au rujat simultan vreme de un minut“, românii par prinşi într-un efort susţinut pentru doborârea ultimului mare record: cel pentru cele mai multe recorduri absurde depăşite

Pe 8 iulie, anul curent, la ora 12.59, un tânăr şi o tânără, separaţi de câteva sute de kilometri, aşteptau un semnal comun. Când semnalul a sosit, cei doi şi-au spus „Bună!“, au tras aer în piept şi s-au pus pe vorbit. De undeva dintr-o parte, invizibil pentru noi, privitorii, trona un cronometru care afişa orele, minutele şi secundele, scurgându-se alene. Punctul de pornire: 54 de ore şi 5 minute.

Asta era miza, punctul terminus, scopul întregului demers. Doborârea acestei borne, de 3.245 de minute, 194.700 de secunde, în care doi oameni trebuie să vorbească încontinuu. Despre ce? Despre ei, despre viaţă, despre ce e frumos şi ce e urât, despre planuri, despre orice. Mai exact, despre absolut orice, cât timp acest „orice“ îţi poate asigura depăşirea limitei impuse.

Poate părea o probă de masochism extrem să pui doi oameni să comunice atât, fără să doarmă, cu pauze precise pentru câte o vizită la toaletă, mâncând pe apucate şi asigurând drept „combustibil conversaţional“ cafele, sucuri ce conţin cofeină şi energizante. În realitate însă, conversaţia în cauză a fost poleită şi ambalată într-o hârtie atrăgătoare, legată cu o fundiţă cochetă, şi cu un cartonaş sclipitor pe care stăteau scrise următoarele cuvinte magice: „Vor să bată recordul mondial pentru cea mai lungă convorbire telefonică“.

Obsesia recordurilor

Demersul, pus la punct de una dintre cele mai mai mari companii de servicii de telefonie mobilă, a eşuat, în final. Cei doi tineri, îndrăgostiţi unul de celălalt, în viaţa reală, s-au oprit storşi de puteri la borna de 38 de ore, 8 minute şi 20 de secunde. Nu efortul fizic i-a doborât, desigur, ci incapacitatea creierului de a mai produce legături între cuvinte care să aibă şi o logică, oricât de nesemnificativă ar fi aceasta.

În spatele acestui moment inedit stă însă un concept mult mai dificil de enunţat şi de cuantificat. Generic, ar putea fi numit „încercarea românilor de a intra în Cartea Recordurilor“. Privind însă mulţimea de recorduri doborâte de compatrioţii noştri în ultimii ani şi, mai ales, natura acestora, putem vorbi despre o adevărată obsesie. Multe dintre aceste recorduri ar da frisoane creative suprarealiştilor şi dadaiştilor, cunoscuţi pentru încăpăţânarea de a privi lumea înconjurătoare ca pe un proces mai degrabă aleatoriu, lipsit de orice logică clasică şi construit pe jocuri de cuvinte şi alăturări neobişnuite.

De unde vine însă această obsesie a recordului la români? Şi, mai ales, cât de departe suntem dispuşi să mergem până la îndeplinirea scopului final, trecând razant, nu de puţine ori, pe lângă limita penibilului feroce?

Toaletă – la cerere

Există recorduri şi recorduri. La inaugurarea celui mai mare coş împletit din istorie au lucrat câţiva pădurari, timp de mai multe zile, apoi s-au adunat oamenii la o serbare câmpenească, au mâncat, au băut şi, gata!, au intrat în Cartea Recordurilor.

La fel, în povestea celei mai mari ciorbe cu fasole şi afumătură, personajul principal a fost focul, cel care a rezolvat în mare măsură treburile, în timp ce sute de curioşi, îmbătaţi de miros, aşteptau semnalul pentru începerea vânătorii.

În cazul recordului pentru cea mai lungă convorbire telefonică, lucrurile nu au stat chiar aşa. Ba chiar, citind regulile, tematica probei şi obligaţiile concurenţilor, părea mai mult o formulare succintă a unei metode de tortură modernă.

Aşadar, Alin Popa şi Andreea Drăgoi au fost plasaţi în două magazine ale companiei de telefonie, din Bucureşti, respectiv Timişoara. Li s-au dat două perechi de handsfree-uri, plus un ecran pe care îl puteau vedea pe celălalt. Se puteau aşeza pe o canapea, ba chiar li se permiteau şi distracţii externe, însă nimic ce ar fi presupus trecerea adevăratului scop, convorbirea telefonică, pe planul al doilea.

Mai primeau mâncare, apă, cafea, sucuri etc., plus oportunitatea de a folosi toaleta (şi implicit pauza de rigoare) câte cinci minute pe oră. Dacă refuzau una dintre aceste pauze, în ora următoare putea primi 10 minute de odihnă.

În căutarea sensului logic

De aici încolo, începeau adevăratele restricţii. În ordine, acestea debutau cu obligaţia ca „subiectele de discuţie să nu se repete pe durata întregii conversaţii“ şi cea potrivit căreia „fiecare participant trebuie să îşi aducă propria contribuţie în dialog şi să nu facă pauze mai lungi de 10 secunde“. Cu alte cuvinte, extrem de puţini timpi morţi, necesari creierului pentru a procesa informaţiile primite şi a genera noi subiecte de conversaţie.

Ai putea spune că, în aceste condiţii, participanţilor li se oferea nesperata şansă de a rosti tot ce le trece prin minte, de a spune orice pentru a face timpul să treacă mai uşor. Nu prea. O altă regulă era cea potrivit căreia „convorbirea trebuie să aibă sens logic, iar răspunsurile scurte de tipul «da»/«nu» nu sunt acceptate“.

Conversaţia celor doi îndrăgostiţi vorbăreţi a fost tradusă în timp real, pentru a fi urmărită de către experţii Cărţii Recordurilor. În plus, protagoniştii au primit un sprijin nesperat din partea privitorilor: aceştia din urmă puteau să le ofere sugestii pentru subiecte de conversaţie, înlesnindu-le astfel căutarea disperată de ceva nou. Ideile „publicului“ apăreau pe un ecran, putând fi vizualizate de Alin şi Andreea în timp real.

A, şi încă un detaliu! Cei doi erau obligaţi să nu părăsească magazinele din care vorbeau, de fapt, cele două perimetre din magazine, amenajate cu această ocazie. Aşadar, peste 54 de ore de vorbit încontinuu, dintr-un
singur loc, cu planificarea strictă a satisfacerii nevoilor fiziologice şi obligaţia de a fi original. Iată ce a ieşit.

Ghid practic: cum transformi romantismul în platitudine

image
image
image

Decăderea unei conversaţii: cronologic, de la afişul iniţial, până la imaginea a doi tineri, după 38 de ore de vorbit încontinuu FOTO: CAPTURI YOUTUBE

Tentativa de doborâre a recordului pentru cea mai lungă conversaţie telefonică nu a venit brusc. A fost pregătită printr-o campanie publicitară agresivă, în care un spot TV rula pe tot parcursul zilei.

Intriga reclamei era simplă: cei doi protagonişti sunt prezentaţi în oraşele natale, Bucureşti şi Timişoara, vorbind la telefon încontinuu, unul cu celălalt. Chiar şi o privire mai atentă a acestui spot ar fi trebuit să ofere o explicaţie pentru desfăşurarea ulterioară. Cei doi tineri par a vorbi unul cu celălalt mai mult forţaţi, rezumându-se la o colecţie de platitudini absolute, spuse cu zâmbetele pe buze: „Nu sunt tocmai singur“ / „Nu eşti singur, eşti cu mine“ sau „Unde mergi?“ / „La parter“ sau, şi mai bine, celebrul „Închide tu!“ / „Hai, închide tu!“ / „Ba închide tu!“.

Aşa se face că, prima impresie resimţită în momentul în care cei doi au început să vorbească pentru doborârea recordului mondial a fost una de participare dureroasă la eforturile fără sens a două persoane.

Început în forţă

„Alin şi Andreea vor să bată recordul de vorbit la telefon şi să le demonstreze tuturor că dragostea nu are limite“, stătea scris sub ecranul pe care puteau fi urmăriţi protagoniştii prinşi în încercarea lor temerară.

Începutul a fost promiţător. Sigur că poate fi o impresie a cuiva pentru care o conversaţie normală la telefon, indiferent câte lucruri esenţiale ar putea să conţină, nu poate depăşi 10 minute. Dar Alin Popa şi Andreea Drăgoi au început tare. Parcă-l şi vedeai pe fostul fotbalist Ilie Dumitrescu, povestind despre cum în prima repriză nu ştiu ce echipă „şi-a sufocat adversarul prin presing“. Asta au făcut şi cei doi protagonişti. Au fost alerţi, fără pauze de tip „Ăăăă“, relaxaţi şi zâmbitori. O minunăţie să-i priveşti!

În primele câteva ore chiar s-au depănat amintiri, s-au făcut declaraţii de dragoste telefonice, s-au spus vorbe de alint şi s-a glumit. Totul părea să meargă conform planului.

Cum ar fi fost uşor neplăcut ca să asistăm în direct la toată conversaţia celor doi, ne-am ocupat şi de altele. În speţă, am mers acasă, am mâncat, poate am băut şi o bere, am stat cu familiile, apoi a venit dimineaţa, am băut o cafea şi am plecat spre serviciu. Ei doi erau încă acolo, în aceleaşi spaţii, cu aceleaşi căşti în urechi, privind către acelaşi ecran.

„Vine somnu’, nu e ok“

Problema era că trecuseră deja aproape 30 de ore, iar peisajul prinsese note absurde, completate de o pronunţată senzaţie de dezolant. El se mişca agitat dintr-un colţ în altul al perimetrului desemnat, având o cârpă umedă pe cap. Bea o băutură energizantă, repetând încontinuu: „Vine somnu’, nu e OK“.

De cealaltă parte, domnişoara părea sedată. I se adusese un şevalet şi încerca să picteze. A abandonat rapid proiectul, bâiguind nişte cuvinte aproape de neînţeles. Tolănită pe canapea, a primit o şedinţă gratuită de machiaj şi aranjare a părului, pentru a face timpul să mai treacă.

În acest timp, iubitul era ca un leu în cuşcă. Număra disperat minutele până la momentul în care ora respectivă se va sfârşi şi va primi pauza de utilizare a toaletei. Zbaterea sa, amplificată evident şi de băuturile energizante şi cafelele consumate printre cuvinte, nu părea însă să o impresio-neze pe iubită, a cărei maximă empatie se manifesta prin întrebări de tipul „Ce e cu tine?“ şi prin remarci de tipul „Nu te mai văd pe cameră, unde eşti?“.

Exerciţiu absurd

Sesizând probabil că situaţia lâncezeşte, fata a început să mimeze un soi de dans, atrăgându-şi câteva laude din partea partenerului, pentru modul în care „arată în pantalonii ăştia“ (n. r. – pantalonii în speţă erau unii asemănători treningului pe care-l mai poartă fetele când stau prin casă).

O a doua încercare a fetei de a salva măcar aparenţa unei conversaţii normale a făcut-o să înceapă un monolog interminabil despre câinele ei: cât e de drăguţ, cât e de simpatic, ce face, ce zice etc. Ideea nu a fost foarte reuşită. Au urmat minute bune de vorbărie continuă (parţial logică) dinspre Timişoara, completată, de la Bucureşti, cu remarci precum: „Îhî“, „Aşa“ sau „Pe bune?“, totul în sprijinul ideii că doi oameni care scot sunete poartă, în mod automat, şi o conversaţie.

Pentru cei dintre dumneavoastră care nu au fost atât de curioşi ca să urmărească discuţia în acest segment, reproducem un fragment dintr-o conversaţie apărută în jurul orei cu numărul 30. Schimbul de replici a fost mai lung, însă nu a depăşit statutul de variaţie a următoarelor impresii:

EL: „Draga mea, mă auzi?“.

EA: „Alo! Unde eşti, măi?“.

EL: „Eu te aud pe tine!“.

EA: „Da,da, şi eu te aud“.

EL: „Deci mă auzi!“.

EA: „Te aud, da. Perfect!“.

EL: „Ce mă bucur!“.

Mori de ciudă, Eugen Ionescu! La finalul acestei conversaţii grozave, se încheia ora. După câteva avertizări, tânărul şi-a scos căştile de la urechi şi a plecat împleticindu-se către toaletă. Fata a mai privit ecranul câteva secunde, uitându-se în gol, fără a spune vreun cuvânt. După care s-a ridicat şi ea şi a plecat. Cu tot cu câine.

O să doborâţi recordul ăla, nu-i problemă pentru voi. Când vorbeşti cu persoana potrivită, nici nu îţi dai seama când trece timpul. Bancuri… Bancurile te ţin mereu treaz şi amuzat tot timpul...

una dintre ideile unei cititoare, pentru a-i ajuta pe cei doi

Finalul: „Vorbiţi despre Buzău!“

La revenire, deloc surprinzător, cei doi au reluat discuţia de la coordonatele la care o abandonaseră temporar. A fost o privelişte dezolantă, cea a doi oameni care nu au niciun cuvânt în plus să-şi spună, două creiere producând sunetele aleatorii, pentru a umple timpul, totul construit în jurul unei singure idei: să se termine odată, să plecăm de aici. Ştiţi acele momente în care doi oameni nu au ce să-şi spună şi intervine liniştea între ei? Ei bine, Alin şi Andreea nu au avut acest privilegiu. Ei aveau o misiune: să bată un record mondial.

Ironic, ultimele câteva ore ale tentativei păreau concepute de o minte diabolică, pusă în slujba unei idei contrare celei iniţiale: de a distruge concepul de „conversaţie“, de a anihila definitiv „romantismul“. La ora 38, 8 minute şi 20 de secunde, când cei doi tineri şi-au spus „La revedere“ şi s-au grăbit, probabil, către un somn adânc de tot, imaginea vizibilă pentru toţi era cea a două umbre umane, bântuind nişte spaţii goale, plasate forţat exact în locul de unde ar fi vrut cel mai tare să scape.

În spatele lor au rămas mesajele de la privitori, scrise pentru a le da idei de conversaţie celor doi. Poate că nu ar fi greu să cităm câteva dintre acestea. Sunt o demonstraţie perfectă a ceea ce oamenii consideră astăzi a fi soluţii de continuare a unei conversaţii telefonice cu persoana iubită. Aşadar: „Aşa romantic!!! Continuaţi tot aşa!!! Puteţi să începeţi şi un joc de cărţi la telefon :-)“, „ Vorbiţi despre cât de frumoasă e dragostea!“, „ Ce părere aveţi despre tehnologia modernă?“, „Vorbiţi despre ce este iubirea“, „Vă stă foarte bine, pupaţi-vă şi voi virtual :))“ sau (nimic mai bun pe post de încheiere) „Vorbiţi despre Buzău!“. 

Cum am ajuns şi ce căutăm în Cartea Recordurilor

image

 Localnică din Pericei, pozând în faţa Monumentului Cepei FOTO: RECOLTA.EU

Alin şi Andreea n-au reuşit să doboare recordul mondial pentru cea mai lungă conversaţie telefonică, dar România tot stă bine în Cartea Recordurilor.

Schematic descrise, recordurile mondiale româneşti consemnate se împart în două categorii: cele cu adevărat demne de notat, majoritatea înregistrate în perioada comunistă, şi o explozie de recorduri post-decembriste, majoritatea de înclinaţie culinară, combinaţii de hilar şi de inutil.

În prima categorie intră distincţii precum „Cele mai multe note de 10 obţinute la Olimpiadă“ (Nadia Comăneci), „Cei mai de succes antrenori ai lumii“ (Octavian Bellu şi Mariana Bitang), „Cele mai multe penalty-uri apărate din istorie“ (Helmuth Duckadam) sau „Cel mai lung poem de dragoste din istorie“ („Luceafărul“ lui Eminescu).

Odată cu trecerea către capitalism, recordurile prind şi ele o turnură nouă. Majoritatea fac tranziţia de la calitate spre cantitate (veţi vedea, multe dintre recordurile următoare încep cu sintagma „Cel mai mare“), dinspre performanţa personală, spre extinderea şi combinarea obiectelor, de la simple ustensile, în creaţii grandioase, la graniţa cu megalomania. Iată, aşadar, câteva dintre recordurile cu care s-au afirmat românii în ultimii ani.

Între ceapă şi „simbolul femeilor“

1

Cele mai multe persoane ce s-au rujat simultan timp de un minut. S-a întâmplat pe 8 martie 2014 la Iulius Mall din Cluj-Napoca, unde au participat 1.384 de persoane care şi-au colorat buzele folosind rujurile şi oglinzile primite la intrare. Participantele au fost de toate vârstele, de la adolescente până la pensionare.

Printre participanţi s-a numărat şi un tânăr din Târgu Mureş, care şi-a motivat decizia astfel: „Da, m-am rujat şi eu. De ce nu? Nu am inhibiţii“. O altă participantă, Mariana Lup, o venerabilă doamnă de 72 de ani, povestea cum a decis să participe la doborârea recordului mondial: „Am ieşit la aer. Am venit aici, la acest eveniment, pentru că e 8 martie şi pentru că rujul e un simbol pentru femei“. Recordul anterior era deţinut de Caracas, capitala Venezuelei, unde, în august 2012, 1.002 femei şi bărbaţi s-au rujat timp de un minut. Tot într-un centru comercial.

2

Cel mai mare monument al cepei din lume. În 2009, acest simbol ridicat pentru a venera o legumă, cu o înălţime de 6,5 metri, era realizat în Pericei, judeţul Sălaj. Piesa a costat aproximativ 6.700 de euro şi a fost realizată de Cornel Durgheu, decanul Facultăţii de Arte Vizuale din Oradea. Monumentul a fost comandat de Alexandru Tătar, cunoscut de localnici ca „Sandu de la Pericei“, un om care a vrut astfel să aducă un omagiu cepei, bunul prin care a început afaceri comerciale cu Austria şi Germania. Ce-a avut în minte, mai exact, Alexandru Tătar, când a avut o astfel de idee şi a mai şi plătit bani buni pentru realizarea ei? „Ceapa nu ustură, este gustoasă şi ecologică. E sănătoasă şi eficientă în tratarea diferitelor tipuri de gripă. La noi, aici, copiii umblă în loc de mărgele cu şiraguri de ceapă la gât, iar averea localnicilor se măsoară în căruţe cu ceapă. Vrem să facem şi o fântână, fiind vorba de o ceapă de apă, iar în jurul acesteia să amenajăm un mic părculeţ cu bănci, unde locuitorii comunei să se poată relaxa“, ne-a declarat Tătar.

Prin acest monument, ceapa a devenit un act de cultură. Şi nu unul oarecare, ci unic în lume.

Cornel Durgheu, arhitectul care a creat monumentul cepei

3

Cel mai lung şir de prezervative din lume. A avut trei kilometri şi trei sute de metri în lungime, doborând astfel recordul pentru cel mai lung şir de prezervative înnodate. Evenimentul a avut loc în octombrie 2007, în Bucureşti, şi a reunit aproape 1.700 de oameni care au legat 25.773 de prezervative. Astfel, România a învins Thailanda, ţara masajului senzual, care nu reuşise să atingă decât borna de 2.700 de metri de prezervative înnodate.

Bătălia oierilor

4

Cel mai mare bulz din lume. Localnicii din Simba, judeţul Sibiu, au pregătit, în martie 2009, un bulz lung de 189 de metri. Victoria a fost cu atât mai gustată, cu cât recordul mondial anterior fusese stabilit tot de români, mai exact de „rivalii“ oieri din comuna Turia, judeţul Covasna. Bulzul sibian l-a depăşit pe cel secuiesc cu 39 de metri. Pentru prepararea sa a fost nevoie de ingrediente a căror greutate totală a depăşit o tonă: 850 de litri de apă, 250 de kilograme de brânză, 14 kilograme de sare, 450 de kilograme de mălai, 30 de litri de ulei şi un ingredient special, păstrat secret de bucătari, despre care s-a spus că „a dat un gust mai bun preparatului“.

5

Cea mai mare lingură de lemn din lume. Această realizare aparţine Centrului Cultural Mioveni şi datează din februarie 2014, când creaţia lungă de 17,79 metri şi lată de 1,5 metri a spulberat recordul mondial anterior, deţinut de indieni. Creatorul celei mai mari linguri de lemn a fost meşterul popular Ioan Rodoş, ajutat de fiul său, Gheorghe Rodoş. Prezentată pe site-ul Primăriei din Mioveni ca fiind „o adevărată operă de artă, ornată cu motive populare tradiţionale şi cu sigla oraşului“. „Este un proiect extrem de important pentru oraşul Mioveni şi suntem extrem de fericiţi că am intrat în Cartea Recordurilor“, spune, astăzi, Argentina Culcuş, director al Centrului Cultural Mioveni. Iar mintea din spatele acestui record, Ioan Rodoş, povesteşte câte dificultăţi a avut pentru a-i face mândri pe locuitorii din Mioveni: „A fost puţin mai mult de lucru pentru că nu am găsit un lemn de asemenea dimensiuni. Căuşul era foarte mare şi trebuia să fie proporţional, greu am mai dat peste un buştean cu diametrul de un metru jumate. Am început cu căuşul, pentru că a fost cel mai greu. După ce l-am asamblat, am făcut coada şi am prins căuşul de coadă. Acolo am folosit un sistem de prindere tradiţional, prin cuie de lemn“, ne-a explicat Rodoş.

6

Cea mai lungă rochie de mireasă din istorie. În martie 2012, bucureştenii aflaţi în centrul Capitalei erau, fără voia lor, martorii unei noi borne istorice. Cea mai lungă trenă a unei rochii de mireasă din istorie era întinsă, ocupând spaţiul dintre Piaţa Constituţiei şi Piaţa Unirii, peste trotuare, spaţii verzi, fântâni arteziene, peste tot. Lungimea creaţiei vestimentare purtate de Emma Dumitrescu, în vârstă de 17 ani la acel moment, era de  2.823,8 metri. Iar materialul târât pe străzile Bucureştiului era alcătuit dintr-o combinaţie de jacard, tul de mătase, dantelă chantilly şi mărgele cusute manual.

I-am învins pe bulgari!

7

Cel mai mare coş împletit din lume. S-a întâmplat în perioada 25-27 septembrie 2009, în cadrul ediţiei Festivalului „Turda Fest“, din judeţul Cluj. Coşul are o lungime de aproape 19 metri, o înălţime de 9,48 metri, o lăţime la bază de peste 10 metri şi a fost împletit, în nouă zile, de o echipă de 16 membri ai comunităţii de ţigani din Turda. Creaţia a fost inaugurată chiar de către principele Radu Duda şi principesa Margareta, cei care i-au şi felicitat personal pe meşteri.

8

Cea mai mare horă din lume. Pe 24 ianuarie 2006, la împlinirea a 147 de ani de la Unirea Principatelor Române, peste 16.000 de localnici din Slatina se prindeau într-o horă pentru istorie. Precedentul record, stabilit în capitala Bulgariei, Sofia, în mai 2005, era spulberat. Pentru ca oraşul Slatina să intre în Cartea Recordurilor, peste 16.000 de persoane, coordonate de primarul Darius Vâlcov şi de îndrăgitul interpret de muzică uşoară Gabriel Cotabiţă, printr-o staţie de amplificare montată în oraş, au îndurat gerul de minus 13 grade Celsius, timp de aproximativ 45 de minute, cât au durat repetiţiile şi dansul. Hora s-a întins pe aproximativ un kilometru şi s-a format pe şapte rânduri, începând de la statuia lui Alexandru Ioan Cuza.

Şi acum, vă ţineţi de mânuţe cu toţii, aşa! Văd acolo, în dreptul Prefecturii, un gol. Văd tocmai golul care ne îndepărtează de recordul mondial!

Gabriel Cotabiţă, la momentul horei din 2006

Oameni buni, treceţi pe partea carosabilă, să facem cea mai mare horă din lume! Mai avem nevoie de încă 2.000 de oameni! Haideţi, veniţi şi înscrieţi-vă!

Darius Vâlcov, primarul Slatinei, în 2006

Instinctul de turmă şi nevoia de „a fi cineva“

image

Donna Simpson, femeia cu un vis: să fie cea mai grasă din lume FOTO: GULLIVER / SPLASHNEWS

De unde vine această obsesie a doborârii unui record mondial? Şi de ce sunt românii atât de porniţi să ajungă acolo, încât ajung să construiască monumente ale cepei, pâini şi omlete uriaşe, să poarte rochii de mireasă cu trena lungă de aproape trei kilometri sau să se rujeze cu miile simultan?

Sociologul clujean Sebastian Cristescu consideră că prima greşeală pe care o putem face în acest caz este să credem că „numai românilor li se întâmplă asta“. „Există această tentaţie de a considera că persoanele dispuse să facă orice pentru a intra în Cartea Recordurilor provin din naţii mici, ca populaţie, fără o istorie măreaţă, fără un cult al respectului de sine. Eu aş zice că lucruri aberante de acest tip se găsesc peste tot în lume. Sigur că oamenii, mai ales cei care funcţionează după instinctul de turmă, vor fi ispitiţi să danseze în frig o horă pentru a-şi găsi numele printr-o carte, din lipsă de alte realizări sau perspective. Dar asta se întâmplă nu atât din motive istorice, cât strict personale. Oamenii ăştia vor să fie cineva, să ajungă sub lumina reflectoarelor, chiar şi pentru o secundă“, spune Cristescu.

Femeia care mânca mult

Probabil că nu există o dovadă mai bună în sprijinul acestor afirmaţii decât cazul americancei Donna Simpson, din New Jersey. Femeie aparent normală, cu o situaţie financiară cel puţin decentă, mamă a trei copii. Acesta este portretul schematic al unei persoane despre care nu ţi-ai închipui niciodată că va anunţa că oamenii o pot urmări, pe internet, în timp ce se îngraşă până la dimensiuni morbide.

Povestea sună aşa. Doamna menţionată cântărea 273,5 kilograme, în 2010, când a pus mâna pe Cartea Recordurilor. Din acea zi, a hotărât să doboare stindardul activ la acel moment, la categoria „persoana care s-a îngrăşat cel mai rapid“. Deţinătoarea recordului era tot o americancă, din Texas, Mayra Rosales, care cântărea 470 de kilograme (90 de kilograme, în prezent).

Donna Simpson le cerea oamenilor bani ca să o poată privi, pe internet, în timp ce mânca. Îşi propusese ca, în maximum doi ani, să o facă uitată pe Rosales. Astfel, au început zile în şir, în care femeia consuma aproximativ 20.000 de calorii, majoritatea luate din mâncarea de tip fast-food. Demnă de consemnat a rămas cina de Crăciun, din 2010, când, potrivit „Fox News“, doamna a consumat doi curcani, două bucăţi uriaşe de şuncă, trei pâini întregi la cuptor şi 30 de kilograme de legume.

Din fericire, Donna Simpson a renunţat în 2011, trecând la o cură de slăbire accelerată, din cauza problemelor de sănătate. Din nefericire, potrivit propriei mărturii, la baza deciziei de a renunţa a stat faptul că tot mai puţini oameni erau dispuşi să o plătească pentru a o vedea îngrăşându-se.

„Obsesie“ şi „obsesiv“

Prin ochii psihologilor, obsesia de a doborî recorduri este inofensivă, atât timp cât sensul cuvântului „obsesie“ rămâne la un nivel popular şi nu face saltul spre cel medical. „Oamenii au nevoie de nou, de divertisment în viaţa lor, să fie cineva, să se vorbească despre ei, să participe la ceva mai mare decât ceea ce le poate oferi viaţa de zi cu zi. Deşi pot părea absurde din exterior, astfel de manifestări au un sens foarte precis pentru cei implicaţi, ba mai mult, se transformă în deziderate“, spune psihologul Cora Munteanu, din Târgu Mureş.

Probleme apar când se produce transferul de la „obsesie“, la „obsesiv“. „Astfel de manifestări sunt cauzate şi de explozia media din jurul oamenilor. Omul modern este îndemnat, în permanenţă, prin toate mijloacele, să-şi «doboare propriile recorduri». Poate fi o responsabilitate uriaşă, mai ales pentru cineva simplu, căruia nu-i este chiar la îndemână să-şi depăşească condiţia. Orice lucru transformat în obsesie permanentă este dăunător laturii pshice şi afective a omului“, spune psihologul Cora Munteanu.

Eu aş zice că lucruri aberante de acest tip se găsesc peste tot în lume. (...) Oamenii ăştia vor să fie cineva, să ajungă sub lumina reflectoarelor, chiar şi pentru o secundă.

Sebastian Cristescu, sociolog

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite